DATA: 28 aprilie 2009
MOOD: făcută praf
MUZIK: Veritasaga – Nu vreau să văd lacrimi

Îmi plac momentele de singurătate. Sunt momentele cele mai fragile, cel maii des sunt întreruptă când sunt singură. Niciodată nu m-am gândit că e important. Niciodată nu m-am gândit că tânjesc să fiu eu însămi pentru câteva minute. Un minut… două; înnebunesc doar cu mine însămi atât de mult. E ca şi cum mi-aş da timp să mă interiorizez, să meditez, să mă supun modelării ideilor care îmi vin mereu în minte. Nu pot să nu mă abţin să mă gândesc cât de penibil mă comport când sunt singură. Brusc, totul se schimbă în jurul meu. Se transformă într-un imaterialism care mă face să râd. Imaginaţia mea o ia razna? Şi conştientizez că râd. Mă opresc şi privesc în jur; nu găsesc motivul. Aşa că mă apucă din nou. Am obsesia de a privi mult şi a râde şi mai mult. Însă îmi dau seama cât sunt de penibilă şi mă opresc. Ecoul încă îmi răsună în minte. Se repetă ca şi cum ar fi zgâriat, ca şi cum un ac de pick-up stricat ar fi scrijelit la rând aceeaşi melodie goală.
Aseară am fost singură. M-am izolat în cameră şi apoi în mine, mi-am restrâns universul până s-a redus la interiorul trupului meu. Mă înghesuiam în cotloane, mă pierdeam printre nervurile mele din ce în ce mai active. Simţeam cum inima mea îşi incetineşte pulsul, cum se cufundă şi ea în letargie şi… rămâne aşa. Era o stare din care nu vroiam să-mi revin. O prelungeam, o prelungeam… îmi doream totul din ea. Nu simţeam că mă inspiră, ba chiar mă făcea să expulzez din mine „deşeurile” de peste zi, care se adunau în avântul de a căuta singurătatea. Fără vervă, am deschis cartea la a nu ştiu câta pagină (niciodată nu ţin minte asta). Era perfectă linişte sau… mă rog, aproape perfectă, pentru că maşinile nu te lasă niciodată să fii tu. Maşinile nu rămân în virtutea inerţiei, fără sirene, fără claxoane şi fără turuitul motoarelor. În fine, ignoram maşinile. Aproape că m-aş fi ignorat şi pe mine, dar am deschis ochii şi într-o clipă de automatism, ochelarii îmi erau pe nas, semnul de carte acapara locul telecomenzii de pe raftul cel mai apropiat de mine din bibliotecă, iar telefonul pur şi simplu se lăfăia sub plapumă, în cealaltă jumătate a patului. După aceea, nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat. Pur şi simplu nu mai trăiam viaţa mea, o trăiam pe cea a lui Andrei. Şi nici acum, după mai bine de jumătate de carte, nu l-am înţeles pe Cărtărescu de ce l-a conturat astfel. Cât din Cărtărescu e Andrei? Iar spiritul meu de încercare de scriitor (care sunt), îmi dă alarma că nu deosebesc realitatea de ficţiune în Gemenii. Eu… care citeam cu patos pe sub bancă, eu care înţelegeam Madam Bovary din primele capitole, eu care aspir să înţeleg mai multe, eu… eu nu pot să mă descurc cu Cărtărescu. Îmi vâjâie capul dacă mă apuc de el pe sub bancă. Ceva din mine sau din carte pur şi simplu nu mă lasă. Cred că mi-e teamă să mă las captată total. Mi-e teamă că o să mă blochez acolo, în încercarea de a înţelege şi că nimic din jurul meu n-o să-mi mai poată spune ceva. Mi-e frică pentru siguranţa în care mă aflu când nu sunt singură. Mă agăţ de sentimentul ăsta. Ori, dacă aş încerca altfel, n-aş mai înţelege nimic din Gemenii. Aşa că totul ar fi inutil. N-aş mai găsi nicidecum bariera de la care Andrei, protagonistul, devine ficţiune. Nu ştiu… pur şi simplu.
Revin… o voce calmă şi poate mai mult seducătoare mi-a întrerupt lectura. Brusc, nu mai eram singură. Undele radio îmi aduceau aproape un suflet la fel de singur. Un suflet agitat, care în mod continuu căuta cale de scăpare din rutină. El nu se putea izola de mine ţi îmi părea rău pentru el. Nici eu nu mă puteam izola de el. Aş fi vrut să îl compătimesc, dar în mine concepeam sentimente mai bune, mai curate. Iar după el, pulsul îmi crescuse. Îmi auzeam inima bătând cu putere. Mă trezisem. Ieşisem din sinele meu. Că era vrajă sau otravă, nici acum nu ştiu. Şi în mine s-au cumulat din nou zecile de gânduri vulnerabile, lumeşti, iar pentru tot restul serii nu mi-am mai găsit sinele. Am stins becul şi m-am băgat sub plapumă, înăbuşind pentru o clipă bătăile aprige ale inimii. Pe întuneric, îmi priveam degetele de la mâna dreaptă să văd dacă tremur.

DATA: 30 aprilie 2009
MOOD: de toate
MUZIK: Guns N’Roses – Don’t cry

Aveam nevoie cu disperare de o pauză de cafea; n-am găsit-o… şi nici nu mai am încredere în ea. De ce? Pentru că mă acaparează, mă fură din mine şi mă vrăjeşte cu aburii ei mistici, cu aroma ei care provoacă dependenţă. Cafeaua mă face să aud voci; când o beau e bine, după două ore mă prăpădesc de râs, după încă două sunt plină de energie, dar noaptea nu mai pot să dorm. Aşa că număr elefanţi [că de oi m-am săturat] sau îmi pipăi faţa prin întuneric şi îmi verific toate componentele ei. La un moment dat, ajunsesem să vreau să îmi găuresc ţeasta, doar, doar voi vedea conţinutul cutiei craniene. Mă temeam că e gol înăuntru, că sunt plină de un lichid necunoscut, nedescoperit, cleios şi puturos. Dar vroiam să-l văd. Şi asta fusese tot după o cafea.
Acum am nevoie de o pauză; dar nu de cafea. Vreau o pauză de lectură. O pauză în care să îmi caut sinele [din nou], o pauză în care să devin competentă. Pentru că în aburii cafelei nu găsesc satisfacţia unei noi lumi. Cafeaua e dulce numai atunci când o bei; apoi nu mai înţelegi nimic. Pentru că lectura îmi conferă acea stare de sevraj de care nu mă pot despărţi. Aşa cum toţi aruncă zaţul de la cafea, fiindcă e amar, eu îl beau. Beau „zaţul” unei cărţi, scormonesc prin el cu nesaţ, căutând o pluralitate de bobiţe sau de sensuri. Savurez fiecare boabă din final; aproape că îi mănânc hârtia.
Da, o cafea e ca o carte; dar o carte nu e ca o cafea. Pentru că citind nu rămâi în cap doar cu abureli şi în gură cu gustul ăla dulceag şi călduţ. Citind, dai peste caimacul cel mai amar al vieţii, în care se „îneacă” personaje, întâmplări şi locuri. În caea nu-ţi poţi citi destinul, oricât ai vrea de mult. Dar cartea, ei bine… ea e un plurivers. Ea durează sute de ani, vine din trecut şi are toate orizonturile viitorului deschise în faţa ei.
Şi nu, nu e doar un tribut adus cărţii. E doar o comparaţie pe care am făcut-o într-o pauză de cafea. Şi e jurnalul meu.

efectul de poezie….
e mai uşor să-l vezi
uite, colo
decât să-l simţi
de ce nu citeşti
ca mine, pe diagonalele vieţii
singurul mod în care VEZI
de ce şi cum şi unde

ai văzut?
încă nu te-ai prins
ce greu…

cum poţi
trăi cu sentimentul
că nu trăieşti
prin efecte
hai mă „speciale”
e uşor să vezi
uite colo
pe diagonalele textului
cum se perindă
atât de pur, de teluric
chiar îi simt mirosul
ce fel de nări ai?

second-hand
aaa, eşti român
uitasem
poate
nu, lasă
nu te mai întreb
uit că nu VEZI

nu pot trăi pe verticală
hai pe diagonală!
efectul de poezie
s-a….evaporat
la second-hand.

Scris tâmpit la tastatură ca la pian. Bâlbâiala ca de dada-dadaism, în fine, dada-neatenţie [în viziunea mea] e un gând ce îl ai de mult în tine ca un sentiment care nu a avut parte de mizuage [pe limbajul românesc dezvirginare] la timp şi nu a mai valorat nimic.

În fine, m-am îmbolnăvit. De ce vă spun? Uite-aşa, ca veste de care să râdeţi. Vine Paştele. Ohooo, ce plăcere! Timp liber să stai cu burta la soare, să vezi că ţi-ai umplut frigiderul [dacă ai avut cu ce, ave ţie, muritorule!] şi că nu ai cu cine să îl goleşti. Cum de m-am îmbolnăvit? Am văzut de ieri în chiuvetă cum îmi regurgitez creierul pe nas, pe gură, pe urechi. S-a umplut… Cu tristeţe, am plâns curăţându-mi viscerele apoi cu un fel de endoscop. Vezi tu, regurgitasem din mine până şi toată nebunia. Era să deschid robinetul. Era să îmi fie şi mai rău. Era să nu îmi mai recuperez creierul vreodată.

Apoi, am fost la un poet. El mi-a vândut din poeziile lui pe reţetă. Curând, am scăpat din strânsoare. Mi-era mai bine. Azi, încă sunt bolnavă. Dar măcar am o speranţă că poate se va descoperi leacul şi pentru scriitori…. într-o bună zi…

„Vroiam să ştii că sunt aici…întotdeauna pentru tine; sau pentru mine?”
De când ai plecat, m-am gândit la mult prea multe lucruri. Am început poate să te văd aşa cum erai cu adevărat: liber, nestingherit de cei din jur, cu perpetua nevoie de a a avea pe cineva în jurul tău. Şi eu eram aşa; mi-era frică de glasul din interiorul meu…mi-era frică să rămân singură cu gândurile mele. Dar acum, nimic, nu mă mai poate aduce la acea stare. Când ai plecat, ai închis după tine acea uşă din mine care mă făcea să fiu umană.
Mi-am adus aminte prima zi în care te-am văzut. Eram în acelaşi echipaj şi totuşi nu te cunoşteam. Mă simţeam stingheră şi nu ştiam cum să reacţionez când te-ai aşezat lângă mine. Nu vroiam să mă crezi ciudată. Prea multă lume mă credea aşa. Aveam sentimentul că ţie trebuie să-ţi spun, să-ţi explic cine sunt. Căldura ochilor tăi mă liniştea. Nu puteam să tac când îi priveam. Păreau că vor să-mi poruncească ce să fac. Nu mă puteam împăca cu ideea. Credeam că te urăsc. Nu vroiam ca lumea să mă mai considere un copil, deşi mă comportam ca atare. În fond, erai şi tu doar un om…
Am intrat în vorbă. Nu ştiu de ce, dar am găsit în tine un adorator al fotbalului. Şi mie îmi plăcea atunci. Eram pe jumătate băiat. Nu ratam niciun meci al echipei favorite, deşi nu mergeam vreodată pe stadion. Vedeam strălucirea din ochii tăi care mă făcea să mă simt confortabil. În jur începuse forfota. Spectacolul începuse. Dar eu nu puteam să fiu atentă. Doar tu contai din toată acea mulţime. Chiar dacă mi-ai fi vorbit despre necunoscut, tot mi-ar fi plăcut să te ascult. Eram pierdută într-un fel de exaltare. Mă treceau fiori prin tot corpul. Nu ştiam ce putere mare ai tu asupra mea. dar mă lăsam dominată. Tot ce erai tu, vroiam să fiu şi eu. În special, vroiam să mă priveasă ochii tăi mereu. Şi tot acel fior să nu se mai termine. Mă simţeam cuprinsă de vis. Tu deschisesei o poartă nouă în mine. M-ai făcut să mă gândesc dincolo de puterea mea de înţelegere.
Nu mai puteam sta fără tine. Tu mă inspirai, deşi mă făceai să mă pierd în momentele cele mai importante. Tu îmi deschideai calea către nemurire. Dacă trăiam în tine, puteam să trăiesc o eternitate şi tot n-aş fi simţit. Tu treceai prin sufletul meu ca printr-o carte deschisă. Nu ştiu cum reuşeai să-l citeşti. Într-un fel, vroiam să mă ascund de tine. Eram vulnerabilă şi nu vroiam să-mi ştii toate secretele, pe care oricum ţi le-aş fi spus, dacă mă rugai. Într-un moment, ţi-am atins mâna. Am tresărit şi mi-am retras-o. Dar tu ai căutat-o înapoi. Îţi plăcea să mă domini; eu tremuram de emoţie. Necunoscutul era în faţa mea şi n-am ştiut ce să îţi spun. Tu mă posedai. Eu eram creaţia ta. Nu mai exista nimic în mine înainte de tine.
„Tu erai destinul. Sau poate fericirea? Te simţeam ca pe un demiurg omniscient. Dar dacă te întrebam ceva, te pierdeai şi tu, ca şi mine.”
Apoi, tu ai început să mă ţii de mână. Eu îmi pierdusem capul, eram într-un fel de letargie ameţitoare. Atât ştiam: că nu puteam să îţi dau drumul. Tu mă alimentai cu forţă. Pe umărul tău mi-am lăsat capul şi tu ai acceptat să-mi preiei o parte din necazuri. Trecând alături de tine, înfruntam priviri invidioase şi mă simţeam frumoasă. Lumea părea plină de semnficaţii. Tu dădeai fiecărui lucru un sens. Îmi dădeai mie un sens.
„Nu concepeam un moment fără tine. Şi dacă se întâmpla, căutam cu disperare explicaţia, ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta. Oare ştiai tu asta? Ce demiurg erai tu oare?”
La trei zile după ce ne-am cunoscut, ardeam de nerăbdare să simt ceva nou. Licoarea zeilor mă atrăgea cu fiecare pas. Eu nu puteam să îi rezist. Tu cum ai rezistat oare? În acest timp, păream şi mai ciudată printre ceilalţi. Pentru că nu mă interesa, ceilalţi mă pedepseau cu indiferenţă sau cu surâsuri maliţioase. Eu mă trezeam pentru tine; ştiam că tu vii la masă. Eu respiram prin tine. Eram gata să-mi las până şi trupul în suferinţă, dacă te puteam privi mai mult. În acea zi eram doar noi pe stradă. Ardeam de nerăbdare. Presimţeam că nu va trece ziua aşa uşor pe lângă mine. Clipele treceau extrem de greu şi mă simţeam închisă într-o cusşcă. Am ieşit în sfârşit din acea încăpere şi, pe stradă, vorbeam nimicuri. Nu eram atentă la discuţie. Cerul era senin. Eu îi căutam mâna. M-am cuibărit deodată într-a lui; acum eram în siguranţă. Drumul părea scurt. Despărţirea se apropia inevitabil. El îmi spunea că visul se va terminat. Eu nu îl credeam. Credeam în el, dar nu şi în cuvintele lui. Atunci mi se păreau goale. Nu vroiam să le înţeleg. Nu l-am lăsat să termine propoziţia. Simplul gând la sfârşit mă făcea să tremur. Iar eu eram într-un vis prea frumos. I-am strâns mâna, să verific dacă încă e lângă mine. Mergeam alături de el deznădăjduită. Vroiam să mă agăţ de o speranţă cât de mică, dar nu se întrezărea nicăieri. L-am privit; m-am calmat ştiindu-l lângă mine.
„Mă temeam să îi dau drumul. Instinctul meu de posesiune revenise în interiorul meu. L-am dus până în apropiere de refugiul meu, locul unde închideam şi deschideam ochii gândindu-mă la el. La un moment dat, el s-a oprit. Eu l-am privit nedumerită. Ce era cu mine? Eram atât de egoistă?”
Mi-a arătat cu privirea locul unde el îşi găsea liniştea trupească în fiecare seară. Am înţeles…era şi el obosit. Am mai rămas câteva minute în tăcere. El a făcut un pas spre mine, iar eu spre el. Atunci m-a sărutat. Am simţit un fior dulce care părea să mă ridice către cer. Apoi el s-a întors şi a plecat. L-am condus cu privirea şi m-am întors şi eu. Eram veselă. Am ajuns şi m-am trântit pe pat. Fetele mă priveau, dar eu nu le băgam în seamă. În fond, nu îmi erau prietene. Iar eu eram prea fericită să mă gândesc la asta. Eram convinsă că voi fi alături de el întotdeauna. Nici nu îmi puteam închipui altfel. Momentele magice erau ale noastre pe veci. În mintea mea se perinda retrospectiva acelor zile. Seara, la discotecă, eram în culmea fericirii. Dansam ca pe aripile vântului, fără să îmi pese de nimic. La un moment dat, răpusă de zăpuşeala de dinăuntru, am ieşit şi m-am aşezat afară, pe trepte. Credeam că nu îl voi vedea. Priveam stelele şi mă gândeam la el. De pe o alee din stânga, apare un grup de băieţi. Tresar şi privesc cu atenţie. Îl văd şi pe el. În spate chicotea un grup de fete. Ne salutăm, el se opreşte sfios şi îmi vorbeşte. Chipul lui părea stingherit, ca şi cum i-aş fi întrerupt pacea într-un moment sacru. M-am retras sfioasă şi după ce l-am întrebat cu jumătate de gură dacă stă la dans, l-am petrecut cu privirea. Se îndrepta către administrator. Tot fotbalul îl atrăgea mai mult. Am petrecut cu privirea grupul zgomotos, care îşi reluase discuţia, când am văzut cum o fată îi căuta mâna. M-am simţit profanată. Inima îmi bătea cu putere în piept. Se putea ca el să nu mai fie al meu?
„Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat visul…tu ştii?”
Ceva nu mai era la fel. M-am întors cu inima îndoită în sală. Am încercat să revin la acea atmosferă, dar nimic nu mai era la fel. Credeam că lumea mă încolţeşte de pe margine cu aceleaşi priviri răutăcioase, de parcă ar fi ştiut tot zbuciumul meu interior. Mă simţeam ca un leu în cuşcă. N-am mai rezistat. Am ieşit şi, printre toţi copiii, mi-am găsit drum către camera administratorului. Parcă îmi ghicise gândurile. În acel moment ieşea şi el. Nu l-am putut privi în ochi. L-am întrebat doar „de ce?”. El a început să râdă. Probabil gelozia mi se citea pe faţă. La scurt timp, a înţeles. M-a mângâiat şi mi-a explicat. Pentru mine totul era clar. Eu eram cea pe care nimeni nu o observa şi el era cel pe care îl doreau toţi în jurul lor. Inima mea nu mai simţea la fel. Iar a doua zi, visul s-ar fi terminat de tot. Despărţirea a fost seacă. Acolo sus, îmbrăţişaţi, mi-a scăpat o lacrimă pe umărul lui. Eu eram plină de speranţă în viitor, el era sceptic. Am început să râd de neîncrederea lui. Dar, aşa cum simţisem cu o seară înainte, ceva nu mai era la fel. L-am privit de la geam cum a plecat. Cine ştie dacă s-a mai gândit la mine? I-am scris mesaje…el mi-a răspuns în acelaşi stil rece. Apoi au început să curgă lacrimi; din ce în ce mai amare…zilele treceau şi eu i-am scris. Nu am primit niciun răspuns. Mă feream să mă gândesc că nu îl voi vedea. Trece un an. Am observat în el schimbarea. Eu eram cam aceeaşi copilă naivă. Nu am avut timp să îi spun prea multe. Mă obosise aşteptarea. Iar el era mai timid ca mine. L-am prins de mână, dar nu am putut să stăm mult altfel. Parcă ne era teamă de privirile oamenilor. La ieşire, nu l-am mai găsit. Urcase să plece acasă- am fugit spre microbuz şi cu toată forţa pe care o mai aveam, l-am scos de acolo. Toşi priveau pe geam. Ne profanau intimitatea. Sărutul lui a fost mai mult pe obraz decât pe buze. L-am primit cu un oarecare regret că nu am îndrăznit eu mai mult. Ocaziile poate că nu au lipsit.
Eu am lipsit din ele…sau el. Şi astfel, totul s-a năruit încetul cu încetul.
„Am fost egoistă. M-am gândit la fericirea mea. Până la urmă, nici nu am găsit-o. Am căutat-o cu atâta patimă, iar ea a trecut pe lângă mine. M-a strigat, m-a prins de mână, dar eram prea ocupată să privesc înainte. Nici nu am observat-o.”
Acum, timpul a trecut mult mai repede. În singurătate, nimeni nu a reuşit să fie acel înger al fericirii pentru mine. Nu ştiu ce a fost în trecut, dar acum sunt convinsă că dragostea şi fericirea nu există. Poate doar în cantităţi mici şi pe piaţa neagră….

Draga TU,

Ce Dumnezeu faci cand eu nu sunt prin preajma? Adik stiu ca te comporti ca un nebun, desi cand te-am zarit erai cam cumintel.. Las k stiu eu care e universul tau; mi-am dat seama din prima clipa, cand ti-am vazut parul cum se misca in ritmul instrumentului…music is yours..
Eu sunt doar cea care te priveste din umbra, te admira desi nu stie nimic despre tine si vrea sa invete si ea. Dar tu nu ai de unde sa stii; esti prea pierdut in lumea ta. Da, vorbesc foarte serios cand iti spun ca te-as scoate la un pahar de jinutz in oras sa aflu mai multe despre tine, chiar daca e pe cai neortodoxe.
Sunt si eu distrata; te privesc, dar nu ma gandesc neaparat la tine. Desi uneori iti vad chipul si pe o foaie alba, ca si cum mi-ai surade. Dar nu te cred; ma seaca iluziile. Tu ma seci deseori. Ce dreq, nu poti da si tu un mass? Si acum ce sa fac? Sa astept sa te interesz? Adios, amigo! N-am timp de asa ceva. Ma observi sau nu, mai trece o zi si eu te-am uitat. Am si eu universul meu; doar nu credeai ca scopul meu in viata e sa te ador pe tine. Vai, ce ma amuz cand ma gandesc la tine!
Nu pot tine pasul cu tine; nici macar cu prietenele mele nu pot. Le pierd in universurile lor. Ce infinitate de sentimente!
Hai sa-ti povestesc ce am facut ieri. Sunt sigura ca te-ar interesa, daca ai sti ca ti se adreseaza. AERIANULE!!! Nu mai crede in atatea prostii; nici nu stii sa citesti in ochi unei fete. Dar eu ca o prietena buna ce sunt, te anunt si de acest lucru, ca nu cumva sa ma crezi o dezinteresata care nu se uita decat dupa ochii tai. Am vazut si mai frumosi, stai linistit. Oricum stai linistit. Eu nu te veghez decat rareori. Nu prea am timp de tine, amice. Hai gandeste-te umpic. Am fost la un meci de volei si apoi m-am pozat ca o nebuna cu fetele in parc. Cand dreq sa ma mai gandesc si la tine?
Sunt o super eroina si salvez prea multe suflete ca sa ma mai ocup si de al tau. Hai ca de cand iti tot scriu, trebuie sa imi incep programul. Da, lucrez si in schimb de noapte. Dar tu de unde sa stii? Ti-am mai zis, nu te scoate nimeni din lumea ta. Sper ca inca mai citesti scrisorile mele, ca imi suna pagerul de jumatate de ora si eu il tot opresc, de dragul tau, mai boule! Doar nu credeai ca te las cu o schita si un P.S de juma de pagina dupa program. Acum sunt fresh. Nu am dat sfaturi, nu am salvat nicio matza azi. Pot sa iti scriu cat de mult. Inca nu stiu ce ma impiedica sa termin ideea. Iar apare chipul tau pe o foaie velina. Of, of, ce ma fac eu cu tine? Te trec la urgente. Asta e….
Dragul meu, hai ca te-am pus in agenda. Uite ca ma gandesc destul la tine si la sufletul tau pierdut prin asternut. Uite ca iar imi suna telefonul. A plecat secretara; ma duc sa raspund. Asteapta putin………..gata, m-au chemat la morga. Nici nu vreau sa iti povestesc cum arata un suflet mort. Nu vreau sa te sperii. Te-am programat pe maine la un control. Sper ca nu ai cancer la suflet. M-ai mai speriat o data cu asta. Te-am si palmuit dupa aia. Cum sa ma sperii tu asa? Ti s-au urcat tigarile la suflet. Lasa ca stiu eu; nu mai minti!!!
Bine, bine, ti-am spus destule acum. Multumesc ca m-ai ascultat si de aceasta data! Nu stiu cand iti mai scriu…sunt destul de ocupata. Multe operatii hardcore, pe suflet deschis. Hai ca te pup pana la urma!

Cu drag,
Dr. HOT

A ramas o pagina goala..nimic din ce as scrie acum nu ar putea sa o mai umple..oare in adancurile ei a mai ramas vreun fir de nisip pe care sa-l salvez? Si cum as putea eu oare sa ajung pana pe fundul marii pentru o…speranta? M-am oprit pe malul marii, meditand. Poate ca pe langa mine trecea o meduza, dar am uitat sa ii soptesc pe cine iubesc; poate nu ma mai simt o stea de mare…nu mai e nimic care sa ma poarte pe valuri; meandrele marii mi se par putin cam amare, asa mi le-am dorit…Dar acum cand le gust, m-as intoarce si as cere “paginii” sa o ia de la inceput.. Totusi, mai caut ceva prin nisip; ma arde soarele, insa “gust” sentimentul. Sunt determinata sa gasesc macar o margica colorata; chiar si atat si o voi eticheta drept…TRECUT!As scrie si totusi nu indraznesc; ca sa ma acuze toti ca eu nu sunt eu si ca vreau sa fiu altcineva de fapt? Pai daca nu stiu cine sunt eu, se explica…Am doar o amintire la bord si am plecat pe mare. Oh Doamne, dar nu mai curata nimeni marea asta? Deja nu mai pot sa o privesc; oh, mare albastra! Ai ramas un vis pentru mine! Oare cum arati acum? Ai imbatranit si tu…eu deja merg in “carje”.Parca as fi un cavaler in ultimul lui turnir, cu o armura pe care abia pot sa o port, zgariata in zeci de locuri. Ce batalie ma mai asteapta? E ultima mea sansa, ultima lance…dar nu mai conteaza..voi zambi oricum cand totul se va termina…Oare ce va fi cand totul se va termina? Mi-as dori cel mai mult sa dispar, sa vad totul din umbra, ca o fantoma… Ce vise!!! Oare de ce visez atat de mult? Oare lumea a ramas la fel de insensibila cum era ieri? Mai mult ca sigur… Caut o margica colorata..o SPERANTA!!!

“Sunt copleşită de o furie imensă. Azi imi vine să plâng si nu pot. Mă simt afectată, mi se rupe inima… Nu credeam că sunt atât de slabă încât să nu pot suporta o veste pe care o bănuiam de mult timp. De ce oare? Consider că e de la sine inţeles că toată această experienţă fatidică a dragostei ar trebui să nu mă afecteze câtuşi de puţin, având in vedere că sunt conştientă că dragostea e aproape inexistentă si neinţeleasă. Însă o parte din mine, partea pe care nu trebuie să o revelez niciodată lumii, alege in mod inexplicabil sa fie slabă, fără să o pot supune voinţei mele.Şi atunci: pot ajunge eu o persoană puternică, lăsându-mă influenţată de slăbiciuni? Cum pot eu învinge lumea dacă nu sunt puternică? E clar… Trebuie să citesc pe Eliade, pentru că mă inspiră, mă regăsesc in personalitatea lui. Dar oare pot fi eu om numai citind? Par a fi constrânsă să mă lovesc de obstacole.Singurul rezultat e acceptarea slăbiciunii mele. De ce trebuie sa-mi placă? De ce trebuie să mă intereseze, să-mi doresc, să mă incite? Poate fiindcă misterul mă atrage prea mult; un zâmbet mă poate cuceri, de parcă ai cumpăra un lucru. Însă eu de ce să-mi dăruiesc inima gratuit, mai ales celor care nu o merită?Eu sunt mai presus de ei, pentru că îmi propun să fiu autentică. Refuz să fiu coruptă de spiritual incredibil de stereotip. Eu nu sunt un mecanism al societăţii. Nu pot fi folosită ca un instrument mut al limitelor omului. De ce să nu mă autodepăşesc zilnic? De ce să accept să fiu o piesă a societăţii, când pot să port in continuare o mască şi să îmi continui drumul departe de privirile iscoditoare? Însă nu vreau să rămân o anonimă. Pot să mă ridic deasupra rutinei, pot fi mai mult decât o reprezentaţie materială stereotipică. Spiritul meu se va exprima mereu liber, departe de ceea ce mă dezgustă.nu mai vreau să fiu banală, comună şi să afirm lucruri pe care alţii le-au demonstrate cu mult înaintea mea. Poate nu pot schimba şi nici revoluţtiona. De altfel, nici nu vreau să fiu consemnată in istorie. Vreau numai să-mi demonstrez că eu insămi pot deveni o individualitate.Singurul lucru cu care pot excela este voinţa. Astfel., toate propunerile pot avea un viitor. Iar eu, această mică fundaţie a unei individualităţi, mă pot schimba măcar pe mine. Mă pot reconstrui astfel încât eu sau chiar şi alţii să mă considere măreaţă, împlinită, dar, mai ales, puternică. Nu vreau să fiu slabă! Slăbiciunile nu trebuie interiorizate, însă trebuie corectate, remodelate într-un mod atât de plastic şi artificial, încât să devină avantaje. Aş vrea să-mi pot împlini cele mai a[roge năziunţe, să pot fi diferită, să neplăcute ale rolului meu. Mă hrănesc cu speranţe…”
(22.01.2008)
“Trebuie să scriu un jurnal… Nu mai pot astfel. Am multe gânduri care se pierd in neant, în abisul cronosului. Am exces de zel în anumite situaţii. Bineînţeles, nu şcoala e punctual meu forte. Nu de câtva timp. Nu mai sunt aceeaşi persoană dependentă, doritoare, conştiincioasă.Azi am fost melancolică, tristă. Mă amăgeam cu suspine. Sunt furioasă pentru că sunt total lipsită de voinţă. Suspin şi plâng în faţa unui sentiment indefinite. Nu am curaj să mărturisesc, pentru că rămân fără cuvinte în acest caz. Dacă cu adevărat există iubirea, atunci eu nu vreau să o trăiesc. Pentru că fericirea nu există, cum poate fi iubirea o experienţă fericită? Mulţi oameni vorbesc în necunoştinţa de cauză. Iar eu am fost una dintre ei. Mă bucur că acum am mai urcat o treaptă. Evoluez in fiecare zi, parcă nu ar fi loc de regres. Oare totul e atât de bine cum pare? Trebuie să las loc şi îndoielilor. Fără ele, nu mi-aş mai pune întrebări.Am emoţii…sunt aproape de o şansă care să-mi dezvăluie calităţile. Acum pot să ies din umbră şi să dovedesc că sunt autentică. Mă chinuie idea de a nu fi unică, deşi doar frma e diferită.; fondul rămâne acelaşi. Voi juca toată viaţa un rol de care nu voi şti nimic. Mă aflu în faţa unui pe acre nu îl pot citi dinainte. Nu ştiu ce mă aşteaptă. Nu cred in destin, nici în întâmplări. Poate pentru că Moira sau Fatima nu mi-au hărăzit o surpriză plăcută, un accident norocos. Nu mă gândesc nici pe departe la ceea ce va urma; îmi doresc să trăiesc prezentul…”
(25.01.2008)
“Încerc să trăiesc fără oxigen. Fiindcă aerul mă otrăveşte şi mă populează cu atâtea senzaţii, încât nu pot rezista. E un aer care îmi fură vlaga şi mi-o redă schimbată. E absurd, dar adevărat. Nu mai am aer deloc, lumina zilei nu mă mai atrage. Îintunericul a devenit o parte din mine. Îl accept, îl iubesc, îl caut. Mă destăinui lui, mă îinvăluie, mă atrage. Mă trezesc în splendoarea apusului său, vorbesc cu semiluna care domneşte pe cerul dimineţii, ca regină a melancoliei.Caut în jurul meu ceea ce nu am putut încă găsi în cărţi. Dar cine şi-a propus de fapt să caute explicaţii? Nu pot extrage din cărţi decât întrebări, pentru că eu nu am citit. E prea puţin tot ceea ce am descoperit eu in lecturile mele.Încă nu am înţeles mersul rapid al lumii. Societatea încă încearcă să mă acapareze, eu nu ştiu dacă mă las prinsă în jocul stereotipic. Voinţa mea mă împiedică să fiu un mechanism. Din nou vreau să fiu autentică. E o dorinţă care mă îinalţă, mă conduce către noi orizonturi pe acre aş vrea să le descopăr. Nu se poate să am frontiere; fiindcă mă consider mai presus de un om limitat… Vreau să fiu un demiurg, iar dacă nu voi fi, atunci toate aceste scrieri vor fi inutile. E cuvântul cel care mă doboară sau faptul că inefabilul e caracteristica principală a sufletului meu?Mă încarc cu imagini ale subconştientului. Sunt imagini raţtionale, poate chiar obiectiv, ascunse atât de bine înlăuntrul meu! Însă tot ceea ce descopăr în persoana mea e inutil să fie descris, atâta timp cât totul se schimbă de la o zi la alta. Refuz să mă încred în destin şi în căile lui misterioase. Soarta e condusă de cei puternici, e una din puţinele mele certitudini. Soarta e ca un castel contruit din cărămizile oamenilor puternici, care îşi închipuie că pot controla totul. Totuşi, majoritatea suntem marionette ale unui system social condus din umbră de “păpuşarii” marilor puteri, aliaţi care trag sforile marelui teatru al lumii.Sunt cuprinsă de frustrarea simplismului. Cum pot fie u puternică dacă nu mă pot forma în jurul complexităţii? Deja nu mă pot înţelege, aşa că nu mă pot accepta. Nu sunt împăcată cu mine însămi fiindcă sunt prea slabă ca să rezist lumii. Refuz şi accept atâtea idei, încât nu e nimic exact şi sigur în viaţa mea. Eu a cui piesă sunt? Pe mine cine mă conduce?Cronos mă părăseşte, mă adânceşte în rugăminţile mele fierbinţi de a-l ruga să se oprească din drumul lui etern. Descopăr că mă aflu în acelaşi topos plin de semnificaţii, pe care nu le-am descoperit nici pe departe. Iar Cronos nu mă lasă să mă bucur de nimic, fuge de oricine. E absurdă orice încercare…Sunt fragilă şi mă feresc atât de greu de ceea ce mă poate răni! Însă găsesc în idolul meu, în Eliade, cel care îmi influenţează adolescenţa într-un sens pozitiv. Dacă nu m-aş ghida după însuşirile mărturisite în romanul lui aş fi atât de zbuciumată, fără să ştiu cum să mă exprim. Am ridicat dragostea la nivelul de entitate astrală, divină. Fiindcă e un ideal de neatins, care trebuie conservat în toată splendoarea lui. Sacrificial e inevitabil, reprezentaţiile noastre materiale trebuie să dispară din cadrul perfect sculptat al iubirii. Oamenii sunt mai prejos de atingerea acestui sentiment; suntem imperfecţi şi impuri din orice punct de vedere. De când am pierdut Raiul, nostalgia rămasă în urma lui ne-a făcut să pierdem perfecţiunea. Mai putem fi noi puternici fără să cunoaştem perfecţiunea?”
(29.01.2008)

helen : la ce ai teza?
flavya: istorie…
helen 81: auci
helen 81: nush ce sa zic..
flavya: de stiut tot stiu eu ceva k mi-am mai repetat in week-end
flavya: da ma foote faza k nu pot sta treaza
flavya: mi soooooooooooooooooooooooooooomn
helen 81: fugi si te culca si te scoli mai devreme..
helen 81: si inveti in tramvai
flavya: imi invat la noapte
flavya: orikoom n-o sa am ce face
flavya: dekt sa visez iar pitici…
flavya: mai bn inva l ist
helen 81iticii sunt buni
helen 81: eu le duc dorul alor mei
flavya: knd o sa inceapa sa te loveasca cu ciocanu in kp knd vrei sa te duci la baie n-o sa le mai duci doru…

Uite-mă…stau din nou aici şi încerc să transmit un mesaj; probabil toată lumea se uită la meci, dar eu simt nevoia să transmit un mesaj. Aşa că nu mai pot aştepta…Şi bineînţeles, când începe spectacolul, o babă începe să tuşească exact în timpul celei mai bune idei; dacă ar şti ea numai câtă sudoare depun pentru ca dânsa să rămână cu gura căscată câteva secunde… acum procesez câteva idei, pe care le-am digerat toată ziua, rămânând cu un gust amar; nu sunt mulţumită, parcă nu mă regăsesc în ele… şi Sum 41 e fundalul acestui text..pe care mai bine nu l-aş scrie, pentru că toţi se uită la meci acum…Mai bine mă mulţumesc cu un blog şi nu mai cer nimănui să-mi citească ideile… de parcă am cerut vreodată…şi doar un zâmbet isteric şi o melodie aproape punk mă poate salva acum pentru că sunt la graniţa dintre arte; aş alege să scriu, dar vezi tu, e prea scurt acest mesaj ca să iţi pot spune multe. Tu m-ai făcut să renunţ la unele vise. Pentru celelalte nu ai atâta putere.După cum se pare, am ratat tramvaiul în această seară. Ridic din umeri şi pornesc pe jos. Nu observ pe nimeni şi nimeni nu mă observă pe mine, pentru că sunt prea ocupată să mă gândesc ce îţi voi spune când se va termina meciul şi tu îţi vei aminti de mine. Nu te evit, ci doar îţi fac cu mâna în timp ce mă îndepărtez; zâmbesc; nu e momentul să îţi spun ceva. Simt nevoia să fiu un copil acum şi dacă nu eşti aici, îmi poţi spune altceva? Nici nu ţi-am cerut părerea…nu azi… Căci sunt prea ocupată să transmit un mesaj; şi iar a tuşit scorpia aia bătrână! Câtă dreptate avea Marin Sorescu!