Han Kang și disecția unei traume

Începând de anul trecut, am dezvoltat o curiozitate aparte față de zona literară sud-coreeană. Modul de exprimare clar și concis, însoțit de o stânjeneală specific culturală m-a acaparat din primele lecturi. Una dintre scriitoarele la care mi-am dorit de mult să ajung este Han Kang. Știam că e cunoscută pentru modul în care frapează cititorul, pentru cum îl trage în poveste și îl face să iasă cu totul schimbat de acolo. Mă intrigă de fiecare dată un scriitor care are puterea aceasta; în același timp, nu cred în părerile majorității, așa că m-am lăsat convinsă doar la insistențele unei prietene dragi.

Să încep romanul nu a fost deloc dificil. Dar să-l închei m-a solicitat mult mai mult. Mi-a pierit curajul chiar la ultimul capitol. L-am lăsat deoparte, nu știam cum să mai revin la el. Astfel, am avut o pauză de aproape două săptămâni, în care am sperat că intensitatea poveștii va scădea. Din contră, tocmai acest repaus a făcut loc unui nou puseu. Tot ceea ce am acumulat ca participant naiv la actul lecturii s-a amplificat în momentul în care însăși Han Kang a apărut în centrul poveștii. Dintr-odată, am simțit că toate personajele de până atunci vin peste mine, gata să mă bântuie. M-a învăluit vinovăția pe care am crezut-o departe de mine, gândindu-mă că acel conflict nu-mi aparține, nu vorbește despre istoria sau trecutul meu.

În mod ciudat, o face. Pentru că revolta de zece zile din mai 1980, petrecută în Gwangju, vorbește despre o cruzime și o brutalitate care ne aparține tuturor într-o anumită măsură. Ea nu poartă culoarea unei țări sau perioade, ci din contră, arată un impuls uman care traversează dincolo de delimitări, făcând istoria să se repete: „ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții?”. Până la urmă, nu e vorba doar despre Gwangju, ci ar putea fi și despre Busan, Seul, sau orice alt loc în care un regim autoritar a încercat să distrugă libertatea cetățenilor săi. Dincolo de brutalitatea evenimentelor, aspecte pe care Han Kang le redă într-un mod foarte grafic, romanul este unul despre rememorare, despre acele povești terminate înainte de vreme. Scriitoarea reușește să preia aceste destine și să le restabilească în memoria cititorului. Împarte cu el atât frustrarea, cât și vina de a fi supraviețuit, de a fi fost în afara evenimentelor: „Mă lupt cu umilința că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viață. Sunt om, o ființă umană:e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război”.

Chiar dacă vina și umilința acaparează, făcând ca moartea să pară unica soluție viabilă, Disecție atrage atenția asupra datoriei de a păstra acele întâmplări în memorie. E o istorie care nu poate trăi altfel. Te ține prins în realitatea care te lovește cu imagini dure, inconfortabile. Prin toate personajele sale, romanul vorbește despre trauma individuală și procesul lent de vindecare, dar și despre cea colectivă și cum o națiune nu se vindecă niciodată din suferința pe care o provoacă propriilor cetățeni.

Memoria nu ține cont de importanța unui destin uman, deși comite adesea nedreptatea de a-i păstra vii doar pe cei care au avut o anumită relevanță. Puterea lui Han Kang stă tocmai în faptul că vorbește despre omul de rând, făcând dreptate amintirii acestuia, cu precădere pentru cei care au rămas în urmă. Nu pot decât să sper că măcar o parte dintre noi să învățăm din lecția Gwangju, deși contextul actual mă contrazice. Indiferent de asta, Han Kang este clar una dintre scriitoarele care merită explorate, cel puțin pentru că îți dă de gândit și încearcă să te responsabilizeze.

Dragă Doti, dragă Radu,

Mă așez să vă scriu de parcă v-aș fi cunoscut acum mulți ani și abia acum am reușit să vă regăsesc. De fapt, nu cred că am fi avut cum să ne întâlnim vreodată. Poate doar prin scris și, de fapt, prin teatru. Iar dacă aș fi scris, sunt sigură, dragă Doti, că rândurile mele ar fi rămas nerăspunse, așa cum li se întâmpla celor care îți trimiteau cuvinte.

Cât de aproape, dar și îndepărtată e toată această istorie, deși ea trăiește în continuare între pereții casei voastre. I-am trecut și eu pragul astăzi și nu cred că am realizat niciodată cât de repede poate trece o jumătate de oră. E minunat să te strecori printre atâtea pagini de istorie, să poți trage cu ochiul la ceea ce ați lăsat în urmă. Pe de o parte, am rămas noi: cei care am citit Dona Juana, cei care trecem pragul studioului „Radu Stanca” de la Facultatea de Litere din Cluj, sau al teatrului „Radu Stanca” din Sibiu. Iar pe de altă parte, rămâne povestea: respectul, iubirea, magia. Azi am avut ocazia să joc o părticică din ea; să dau glas unor cuvinte spuse cu ani în urmă. În plus, au răzbătut până la mine șoapte de vizavi. O altă istorie care încă merge înainte.

Nimic nu poate întrece fascinația care m-a însoțit toată ziua.

Dar acum trebuie să ies încet-încet din atmosferă, să mă întorc în timpurile noastre pe ritmuri de Chopin. Și să-i las pe ceilalți să se bucure de prezența voastră, într-un fel sau altul. Norocoși sunt cei care vă vor mai trece pragul mâine, prin Case de poveste, de unde am aflat și eu mai multe despre voi: https://www.facebook.com/events/7707951509247514?active_tab=about .

Eu sper ca și alții să mai poată ajunge la voi, chiar dacă lucrurile se vor transforma curând.

Îmi permit să vă îmbrățișez și să vă mulțumesc.

Cu drag,

Elena

Cărți favorite – retrospectivă 2021

În general evit să fac retrospective sau topuri la final de an. Mi se pare că mereu risc să exclud o carte care poate nu și-a găsit locul printre favorite pentru că am citit-o la momentul nepotrivit sau pur și simplu nu s-a potrivit stilul ei cu mine.

Dar uitându-mă înapoi printre cărțile pe care le-am parcurs de-a lungul anului, am realizat că a fost un an bun, cel puțin din punct de vedere al lecturilor. Am citit mai puțin decât în alți ani, iar provocarea mea de pe goodreads a tot scăzut, până la punctul în care am renunțat să o mai ating. Dar am citit mai așezat, cu mai multă răbdare, acceptând momentele în care n-am avut energie să dau pagina și am preferat să pornesc un serial. Am citit romane cu număr mai mare de pagini, pe care m-am încăpățânat să le duc la bun sfârșit și poezie bună, respectiv foarte bună, pe care am savurat-o în liniște. Mai noile mele preferințe muzicale s-au strecurat și în alegerile de lectură pe care le-am făcut, astfel că am citit mai multă literatură asiatică. Am ascultat un roman și o carte de nonficțiune, iar 8 dintre titlurile care se regăsesc printre favoritele mele au fost parcurse în limba engleză. La număr de pagini prefer să nu mă uit, el a contat numai în momentul în care mergeam să citesc pe malul lacului și geanta era mult mai grea.

N-aș putea să explic foarte detaliat de ce unele cărți au rămas mai aproape de mine decât altele și nu le pot ordona în vreun fel anume. Am ales însă să le așez în câteva categorii. La titlurile citite în limba engleză am redat titlul ediției pe care am citit-o fără să-l traduc. Toate au ediții corespondente și în limba română.

Poezie:

Debuturi extraordinare:
- Teona Galgoțiu – Mă uit înapoi și dispare (OMG Publishing, 2020)
- Cătălina Stanislav – nu mă întrerupe (OMG Publishing, 2021)
Reveniri în forță:
- Aurel Pantea – Execuții (Cartea românească, 2020)
- Ruxandra Novac – Alwarda (Pandora M, 2020)
Descoperiri:
- Diana Geacăr – Dar noi suntem oameni obișnuiți (Cartea românească, 2017)
- Federico Garcia Lorca – Poetul la New York (Art, 2020)

Roman:

Romane lungi (>700 pagini):
- Min Jin Lee – Pachinko (audiobook)
- Frank Herbert – Dune (Nemira, 2019, ediția a VI-a)
- Hanya Yanagihara – O viață măruntă (Litera, 2020)
Romane scurte / medii:
- Banana Yoshimoto – Kitchen (Kindle edition)
- Nawal El Saadawi – Femeie în punctul zero (Black Button Books, 2021)
- Bernardine Evaristo – Girl, Woman, Other (Penguin Books, 2019)
- Choo Nam-joo – Kim Jiyoung, born in 1982 (Scribner, 2018)
- Suah Bae – M-am săturat de tine (Univers, 2019)

Povestiri:

Ursula K Le Guin – The Ones Who Walk Away From Omelas (Kindle edition)
Dino Buzzati – Seven Floors (Kindle edition)
Elena Vlădăreanu – August (Nemira, 2021) -> volum integral
Junot Díaz – Sufocare (Black Button Books, 2018) -> volum integral

Non-ficțiune:

Mitch Albom – Tuesdays with Morrie (Time Warner Paperbacks, 2003)
Paul Kalanithi – When Breath Becomes Air (audiobook)

S-a nimerit să fie număr rotund, care sper să fie cu noroc și să însemne tot mai multe lecturi bune în continuare. Sunt curioasă, cu voi ce cărți au rămas?

Femeie în punctul zero – lupta pentru vocea proprie

Ziua de Crăciun m-a găsit în preajma celui mai cunoscut roman publicat de Nawal El Saadawi, o scriitoare și o luptătoare pentru drepturile femeilor de origine egipteană. Un roman scurt, incisiv, concentrat pe povestea vieții lui Firdaus, o femeie condamnată la moarte pentru crimă, cu care vorbește în penitenciar înaintea execuției.

Femeie în punctul zero (Black Button Books, 2021) e un micro-roman care vorbește despre statutul femeii într-o lume a bărbaților. Abordează căutarea puterii de decizie, într-o lume în care vocea femeii abia se aude, iar libertatea este de multe ori iluzorie. Firdaus se simte cel mai liberă în proximitatea morții, în fața căreia a ajuns pentru că a ripostat. Întreaga ei poveste se învârte în jurul acestei căutări. Protagonista fuge o mare parte din viață: de un soț abuziv, de bărbații care profită de ea și de constrângerile la care este supusă. În același timp, încearcă să sfideze regulile, să obțină putere asupra propriei vieți și al propriului trup. Pentru cel mai mare act de sfidare pe care îl comite – uciderea unui proxenet – societatea o condamnă la moarte. Decizie care, într-un final, îi conferă libertatea pe care o căutase.

Scriitura lui Saadawi are un ritm rapid, nu se oprește prea mult asupra detaliilor. Rămâne introspectivă, prezentând lumea prin ochii protagonistei, comprimând anii în câteva evenimente cheie din viața protagonistei. În mare parte, acestea sunt situații disperate, care o forțează pe Firdaus să părăsească un anumit context, pentru a-și construi un altul aproape de la zero. Deși e o relatare subiectivă, tonul e unul distant, aproape rece, ceea ce poate fi atât prin filtrul ramei create de scriitoare, dar și prin construcția unei naratoare care se desprinde de propria viață și o relatează din exterior.

Femeie în punctul zero e o poveste care depășește specificul cultural din care provine și ne pune în fața unui personaj să facă alegeri disperate, cu o poveste care se desfășoară pe repede-înainte, care te face să o devorezi fără oprire. În același timp, te provoacă la gânduri lente și te face să te învârți în jurul ei mai mult decât ți-a luat să o citești. De pe marginea ei, parcă tu ești cel care stă pe pământul rece în celula lui Firdaus, fascinat de ochii ei, care și-au găsit pacea și ascultând-o relatându-și viața.

M-am săturat de tine

M-am săturat de tine (Bae Suah, Univers, 2019) este una dintre acele cărți pe care nu planifici să o cumperi; de care auzi undeva și totul te îmbie spre ea. E genul de volum pe care ai pus mâna uitându-te printre rafturi și cu care pleci apoi acasă, unde nu îl mai lași din mână până termini.

Lectura e una cursivă, iar cartea destul de scurtă, astfel încât e mai puțin un roman, cât mai mult un set de episoade din viața protagonistei. Yukyeong e o femeie singură de 33 de ani, cu convingeri ferme, care contravin câtorva principii tradiționale din societatea coreeană, fapt pentru care este catalogată ca având fobie de bărbați. Modul în care este percepută nu e demontat, dar nici nu e susținut. Pe parcursul romanului, viziunea ei asupra lumii este conturată în raport cu celelalte personaje, gravitând în jurul câtorva idei și spații în care se regăsește. Deși nu a fost educată în spirit conservator, presiunea din cadrul familiei este destul de evidentă, fapt pentru care protagonista alege să se distanțeze. Ea este în mod evident împotriva căsătoriei ca instituție, un grup restrâns din care face parte, în timp ce consideră că scopul celorlalți, fie că este exprimat explicit sau nu, este să găsească persoana cu care să întemeieze o familie, în același timp îndeplinind condițiile definite la nivelul societății: „Femeile de la masă decretaseră că pentru a te căsători trebuie să cauți un bărbat care a terminat o facultate, care este înalt, care are deja o casă și care nu este fiul unei văduve sau copil singur la părinți”.

Ea se menține la distanță de aceste norme, concentrându-se pe activitatea la locul de muncă și studii. Experiența ei nu lipsește, doar că are o viziune foarte pragmatică asupra sexului. Pe tot parcursul poveștii, protagonista gravitează în jurul a trei planuri: social, familial și profesional. În fiecare dintre acestea, accentul este pus pe perspectiva din care este privită o femeie, mai ales dacă este celibatară. Așteptările la locul de muncă sunt mereu diferite, considerându-se că ar putea dedica mai mult timp, având în vedere lipsa unor responsabilități casnice. Deși lucrează inclusiv în weekend, nefiind singura colegă, este în continuare criticată: „Femeile caută să obțină mereu toate zilele libere posibile. Zi liberă de ciclu, ziua liberă lunar, concediu anual, concediu de sarcină… dar ele nu sunt dispuse să rămână peste program deloc”. Astfel de generalizări se regăsesc pe tot parcursul romanului, expuse de obicei de cei care au păstrat o viziune rigidă și conservatoare.

Povestea nu are o acțiune specifică și nu surprinde o evoluție clară a personajului. Dar nu aceasta este intenția. Autoarea punctează destul de clar anumite episoade, toate narate prin vocea protagonistei, accentuând diferite idei și perspective. Dintre toate, cel mai pregnant se resimte presiunea socială care, indiferent de cultură, se regăsește pe diferite paliere.

Book haul noiembrie

Cana de ciocolată caldă e goală deja. Weekendul e aproape gata, dar au mai rămas din el câteva gânduri, cărora nu le-am găsit încă locul. Noiembrie e încă la jumătate, dar parcă a trecut deja mai mult din el și nu i-am înțeles încă mersul. Când se întâmplă asta, iar timpul trece parcă de două ori mai greu, capăt și eu o lentoare pe care nu o pot scutura. Lentoare care mă atrage, spre cănile aburinde, spre mirosul de pagină neîntoarsă adus acasă. Nu citesc la fel de mult cum mi-aș dori; încă nu mi-am recăpătat ritmul. Dar când sunt între volume mereu revin la cumpărat (chiar excesiv, e adevărat). Doar că de această dată m-am gândit să nu țin lucrurile astea doar pentru mine, ci să vă dau ocazia să aruncați o privire în lista de cărți care și-au făcut loc pe rafturile mele (sau pe lângă ele, mai bine zis), în luna noiembrie.

Adevărul e că nu am știut cum să încep, sunt puțin stângace la lucrurile astea. Mai simplu mi-ar fi fost să așez teancul de cărți undeva, să-i fac o poză, puțină editare și s-ar fi înțeles repede. Dar toată ideea a pornit de la faptul că luna aceasta am cumpărat mult și destul de divers, ceea ce m-a făcut să simt nevoia de o structură diferită.

De fapt, mi-am scos o carte la brunch. Am răsfoit-o, am amușinat-o și-am scos-o în oraș. Dar ea nu se dezvăluie doar privindu-i coperta, așa că rămâne să îi fie explorat interiorul mai îndeaproape. E vorba de Yoko Ogawa – Poliția memoriei (Humanitas Fiction, 2021), o distopie de care n-am știut că va apărea la noi și a fost o surpriză foarte plăcută. E scrisă în 1994, dar capătă recunoaștere internațională doar din 2019, atunci când ajunge tradusă în limba engleză. Din ce am auzit despre roman, mă aștept să devină curând foarte apreciat. Și pentru că o vizită la librărie nu se poate încheia cu o singură achiziție, am mai luat Etgar Keret – Haide, zboară odată (Humanitas Fiction, 2021), scriitor și regizor israelian, aflat la al doilea volum tradus în limba română.

Trebuia să echilibrez apoi în ceea ce privește poezia, așa că am pus mâna pe Ileana Negrea – Jumătate din viața mea de acum (Fractalia, 2021), de care nu cred că aș fi aflat dacă nu ar fi fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde, la categoria de debut. Dar un volum de poezie nu vine niciodată singur, așa că împreună cu el m-am întins spre traducerea din poezia câștigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură 2020: Louise Glück – Noapte credincioasă și virtuoasă (Pandora M, 2021, colecția Anansi). Iar la capătul listei de poezie se află o altă debutantă, nominalizată și ea la Premiile Sofia Nădejde: Elena Boldor – Traxx (OMG, 2021).

Nu mai e un secret deja că sunt o fană a celor de la OMG și foarte curioasă de fiecare volum pe care-l publică, ocazie cu care am și plasat prima comandă pe site-ul lor, pe care vi-l recomand; se comandă rapid, fără cont, iar cărțile ajung foarte repede la voi (https://omgpublishing.ro/shop/ ). Așa că mi-am îndreptat atenția și către cel de-al doilea roman din portofoliul lor, de care m-am lăsat convinsă după ce l-am răsfoit și am citit descrierea de pe ultima copertă: Liviu Diamandi – Starea normală (OMG, 2021). Iar dacă Bogdan Coșa spune despre el: „Mi-a plăcut mult”, sunt curioasă.

De această dată, un singur roman în limba engleză, asta pentru că am pus ochii pe o ediție frumoasă și e un clasic pe care, spre rușinea mea, nu-l aveam în bibliotecă: George Orwell – 1984 (Signet Classics). Tot la capitolul roman, mai am o incursiune în literatura română contemporană, găsit la jumătate de preț; altfel nu cred că-l luam chiar acum: Ioana Bradea – Băgău (Humanitas Fiction, 2020).

De data asta am mers mai mult și spre non-ficțiune, unde nu am deloc o direcție, având în vedere că am ales atât artă, știință, cât și filosofie: John Berger – Feluri de a vedea (Vellant, 2018), Frans de Waal – Bonobo și ateul (Humanitas, 2017) și John Stuart Mill – Despre libertate (Humanitas, 2017). De toate sunt foarte entuziasmată, mai ales că îmi doream să mai echilibrez balanța și spre alte direcții decât cea a literaturii.

Era cât pe ce să includ și 2 romane cumpărate chiar la final de octombrie, dar aș fi trișat și nu-i ca și cum lista de mai sus e foarte scurtă. Lăsând asta la o parte, cu care credeți că urmează să încep?

O viață măruntă, o carte pe care nu o recomand.

Am stat mult să dezbat azi-noapte dacă, după mai bine de 2 luni, mai merită să dedic în continuare timp acestui volum, după ce mi-a mâncat nopțile. Adevărul e că l-am citit cel mai bine noaptea târziu, când am simțit și mai acut durerea și cum ceea ce citeam ricoșa cu propriile mele gânduri și percepții. Cele mai multe dintre ele m-au ținut trează, m-au adâncit în lumea personajelor, chiar dacă nu a fost un spațiu deloc confortabil.

Și pentru că mi-am chinuit prietenii vorbindu-le despre cum citesc și nu mai termin, mă simt datoare să le spun măcar lor, că nu le recomand cartea. Preiau ideea cuiva care zicea ceva similar pe Youtube, adăugând că nu îmi pot asuma responsabilitatea pentru efectul pe care l-ar putea putea avea cartea asupra cuiva. Există numeroase semnale de alarmă de la bun început, pe care chiar e recomandat să le ai în vedere înainte să începi lectura, ca să poți fi prevenit. În orice caz, ele nu sunt suficiente, volumul te trece prin toate stările oricum și depinde foarte mult de propriul context și deschiderea în ceea ce privește reacțiile pe care le poți avea. În mod clar e o lectură la care te angajezi pe propria răspundere.

Mărturisesc că au fost momente, în special cele de interstițiu între anumite evenimente, în care am comentat asupra lungimii, mi se părea că lucrurile devin tărăgănate. Dar aici cred ca Yanagihara a fost cu un pas înainte și a dozat foarte bine. A știut unde să pună punct unui moment foarte tensionat și a creat un echilibru cu o perioadă de liniște, în care a schimbat accentul, perspectiva. Te scoate aproape în afara momentului și te lasă să privești anumite porțiuni din el sau din jurul lui fără să mai participi direct. Îți lasă pagini întregi de respiro, care realizezi cât sunt de binevenite. Nu stopează niciodată brusc, creează intermezzo-uri, pregătindu-te în același timp pentru următorul moment, căruia de fapt nu îi percepi exact începutul. Tranziția e uneori insesizabilă, astfel încât ajungi să te afli direct în punctul culminant.

Dincolo de asta, nu cred că m-aș pune în postura de a reciti volumul vreodată. E o viață întreagă de om cuprinsă acolo și impulsul principal de după finalizare este, dincolo de orice întrebări existențiale sau verosimilitate asupra a cum atâtea evenimente se pot întâmpla aceleiași persoane, este să ieși din spațiul ficțional și să mergi să-ți trăiești propria viață măruntă.

30.11.

În ultima perioadă, nu m-am prea întors către scris. De fapt, cred că am lăsat deoparte multe lucruri care mă bucurau. Lumea părea acum câteva luni că a intrat într-o pauză. De fapt, cred că, într-un fel sau altul, unele lucruri merg înainte. Doar eu am rămas pe pauză. Acum procrastinez, de pildă (dar de data asta nu mă simt vinovată). Am o cană uriașă de ceai lângă și mă simt bine acasă, să fiu eu cu mine. Doar că nu prea mi-am permis asta. Am pornit o goană dintr-o parte într-alta, căutând ceva anume. O evadare… una ca cele pe care le aveam ieșind mereu, alergând dintr-un loc în altul. Lumea care avea mai multă culoare, mai mulți oameni. Care se lăsa cu zâmbete, cu priviri pe furiș, cu cărți și cafea din locurile în care plecam să mă regăsesc. De la fotolii la scaune căptușite cu catifea, la cluburi de carte, nopți pline de dat pagina la lumina lămpii și amintiri bine întipărite. Frumusețea aia nu și-a pierdut sensul, doar că nu mai e chiar așa la îndemână. Și-a schimbat forma, vine de după geamuri și ecrane.
Într-o zi, o să mă îmbrac cu cea mai elegantă rochie, o să-mi pun ruj roșu și o să mă așez în pat. O să aprind o lumânare parfumată, o să-mi pun telefonul pe silențios. O să recitesc din poeziile mele preferate. O să-mi fac propria sărbătoare cu un pahar de vin roșu și poate o să merg la un spectacol. Poate voi avea curaj să scriu după. Iar când se va goli paharul, poate voi recita unul dintre poemele mele favorite, privind în zare către ferestrele unde becurile s-au stins deja. Deja mi se pare că e mult mai multă liniște…

dans

același dans învechit pe covor
mișcările mele stau lente și dureroase lângă un platou cu brânzeturi
m-am plimbat ore în șir pentru aer curat
m-aș fi lipit de betoane dinafara lor

scot capul pe geam
la capătul respirației fumează cineva
inspir adânc asta este viață

vara asta n-am scos vinul de la rece
n-am rămas pe terasă ca ultima insomniacă
și nu te-am privit din spatele paharului.

mintea mea cade

mintea mea cade iar în primăvară
când respirai pe obrazul meu în fugă
aveam cărți întregi în care pluteam
coboram la magazin de nevoie
aveam mai puțin și nu simțeam că-mi trebuie
decât să mă așez pe podea
să-mi dai mâna și să-ți ridic paharul la buze
mâinile tale par mici pe șoldurile mele urieșești
sunt mare cât să mă vezi
cât să am destul spațiu să ocup în lumea ta
unde am ajuns doar cu creierul
cu standarde prea înalte și un roșu sec.