Category: Uncategorized

O viață măruntă, o carte pe care nu o recomand.

Am stat mult să dezbat azi-noapte dacă, după mai bine de 2 luni, mai merită să dedic în continuare timp acestui volum, după ce mi-a mâncat nopțile. Adevărul e că l-am citit cel mai bine noaptea târziu, când am simțit și mai acut durerea și cum ceea ce citeam ricoșa cu propriile mele gânduri și percepții. Cele mai multe dintre ele m-au ținut trează, m-au adâncit în lumea personajelor, chiar dacă nu a fost un spațiu deloc confortabil.

Și pentru că mi-am chinuit prietenii vorbindu-le despre cum citesc și nu mai termin, mă simt datoare să le spun măcar lor, că nu le recomand cartea. Preiau ideea cuiva care zicea ceva similar pe Youtube, adăugând că nu îmi pot asuma responsabilitatea pentru efectul pe care l-ar putea putea avea cartea asupra cuiva. Există numeroase semnale de alarmă de la bun început, pe care chiar e recomandat să le ai în vedere înainte să începi lectura, ca să poți fi prevenit. În orice caz, ele nu sunt suficiente, volumul te trece prin toate stările oricum și depinde foarte mult de propriul context și deschiderea în ceea ce privește reacțiile pe care le poți avea. În mod clar e o lectură la care te angajezi pe propria răspundere.

Mărturisesc că au fost momente, în special cele de interstițiu între anumite evenimente, în care am comentat asupra lungimii, mi se părea că lucrurile devin tărăgănate. Dar aici cred ca Yanagihara a fost cu un pas înainte și a dozat foarte bine. A știut unde să pună punct unui moment foarte tensionat și a creat un echilibru cu o perioadă de liniște, în care a schimbat accentul, perspectiva. Te scoate aproape în afara momentului și te lasă să privești anumite porțiuni din el sau din jurul lui fără să mai participi direct. Îți lasă pagini întregi de respiro, care realizezi cât sunt de binevenite. Nu stopează niciodată brusc, creează intermezzo-uri, pregătindu-te în același timp pentru următorul moment, căruia de fapt nu îi percepi exact începutul. Tranziția e uneori insesizabilă, astfel încât ajungi să te afli direct în punctul culminant.

Dincolo de asta, nu cred că m-aș pune în postura de a reciti volumul vreodată. E o viață întreagă de om cuprinsă acolo și impulsul principal de după finalizare este, dincolo de orice întrebări existențiale sau verosimilitate asupra a cum atâtea evenimente se pot întâmpla aceleiași persoane, este să ieși din spațiul ficțional și să mergi să-ți trăiești propria viață măruntă.

   

Maraton de aprilie. Pur românesc.

            Aproape am stat să calculez de când am zis că mă apuc de treburi și cât am procrastinat de atunci. Așa că am mai adăugat câteva minute aici și m-am uitat la o bucată de video de la 4fără15, care îmi anihilează de obicei toată lipsa de chef. E duminică, tot în izolare și cu o vreme cumplit de posomorâtă, exact cât să nu te ajute să faci ceea ce ți-ai dori. Așa că după puțină motivație, în loc să mă apuc, mi-am amintit că n-am tras linie după maratonul de lectură din luna aprilie, așa că procrastinez în continuare, dar cu o listă de lecturi & relecturi de care m-am ținut luna trecută.

Preluat de la aceeași 4fără15, „Romanian Readathon” a fost o provocare binevenită de a dedica o lună întreagă autorilor români. Nu zic nu niciodată la astfel de inițiative, dar aici cred că au fost foarte binevenite criteriile maratonului, fără de care nu cred că aș fi reușit să termin mai mult de 2 cărți.

1️. citește o carte de un autor român într-o ediție veche (tipărită înainte de 2000).

2️. citește o piesă de teatru scrisă de un autor român.

3️. citește cartea unui scriitor român pe care l-ai tot evitat. (genul autorului nu contează, evident)

4️. citește o carte scrisă de un autor român cu care împarți aceeași inițială a prenumelui.

5️. citește un volum de poezii al unei autoare române.

            Am făcut lista, planul și atât de tare am amestecat criteriile, încât am reușit să ratez criteriul 4 de tot (deși aveam carte pregătită pentru el, evident). Chiar dacă n-am citit organizat, am terminat 9 cărți pe parcursul lunii, dintre care 6 din maraton. E adevărat, 2 dintre ele au fost relecturi, dar hei, tot se pun. Toate mi-au plăcut foarte tare, deci nu am cărți decât cu 4 sau 5 stele pe Goodreads. Da, mai mult au fost cărți scurte, am avut mult chef de poezie lunile trecute și asta s-a văzut printre alegerile mele. În caz că vă inspiră, vă las lista mai jos. Sunt în ordine invers cronologică, deci nu-l luați ca pe un top. Poate vă scoate și pe voi din vreun blocaj de lectură, așa cum a funcționat și pentru mine:

  • Simona Antonescu – Maria Tănase: o fântână pe un drum secetos, Ed. Polirom, 2019
  • Mariana Marin – O singurătate feroce, Ed. Tracus Arte, 2015
  • Ana Donțu – Cadrul 25, Casa de Editură Max Blecher, 2015
  • Vlad Zografi – Viitorul e maculatură: trei piese de teatru, Ed. Humanitas, 1999
  • Flavius Lucăcel – Corporația, Ed. Paralela 45, 2018
  • Anastasia Gavrilovici – Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher, 2019.

Ia spuneți, voi ați făcut maratoane de lectură?

Mulțumesc pentru inspirație, 4fără15  (recomand să o vizitați)

Rupi Kaur – lapte, miere și femeia care ocupă spațiu

„îmi spui să tac din gură pentru că

părerile mele mă fac mai puțin frumoasă”

                                                                                    (p. 30)

            Nu-mi amintesc exact cum am ajuns la volumul de debut al lui Rupi Kaur. Știu doar că l-am răsfoit și că mi-a atras atenția ceva din scrisul ei, alături de ilustrații. L-am cumpărat și l-am lăsat pe raft. Auzisem doar că e foarte renumită în America și că e de origine indiană. Din versurile pe care le citisem, credeam că poezia ei e doar pentru o anumită stare, care dacă te prinde atunci, o să-ți placă la nebunie. Iar dacă nu, o să o consideri seacă. Citisem deja al doilea volum, direct în engleză, care mi s-a părut destul de bun. Dar parcă ceva îi lipsise. Așa că am făcut o pauză. Dar aseară, am luat Lapte și miere în mână. Aveam poezii peste care mai trecusem, deja rezonam cu ele. Dar nu trecusem prin părțile despre abuz și statutul femeii. Mi-am amintit de Arundhati Roy, de modul ei de a vorbi despre India și moștenirea culturală cu care vine orice femeie care se naște și trăiește acolo. Am dat peste „femeia invizibilă”, care trebuie să se convingă că are voie să ocupe spațiu, femeia căreia i se pune mâna la gură, care nu există decât pentru a perpetua viața și femeia pe care o conturează stereotipul masculin. „Te temeai atât de tare / de vocea mea / că am decis să-mi fie / și mie frică”. Toate cuvintele vin însoțite de ilustrații tot ale lui Kaur. Cea care s-a mutat la patru ani cu familia în Canada. Cea care e de aceeași vârstă cu mine și care pare, prin poezia ei, că a trăit deja două vieți. Care scrie scurt, cu versuri care străpung suprafața de la prima lectură. Are o oarecare muzicalitate, un ritm potrivit pentru spoken poetry, pe care îl distingi imediat atunci când citești în original.

            Pentru Rupi Kaur, pielea „de culoarea pământului” este un semn de mândrie, care îi marchează frumusețea și senzualitatea, odată ce a trecut prin procesul de vindecare. E o frumusețe luminoasă, din care transpare îndârjirea înspre iubirea de sine, respectul pe care îl ceri cu pumnul bătut în masă și pe care ea îl cere prin cum își scrie poezia. „râurile din punjab / îmi curg prin sânge așa că / nu-mi spune că femeile mele / nu sunt așa frumoase / ca cele din / țara ta”. Vocea ei este vocea femeii indiene care încă nu poate spune nimic. A femeii care iubește, dar pentru care iubirea e tot un fel de abuz. Vocea tuturor celor cărora li s-a pus degetul la gură, care au avut parte de durere și multă tăcere și care nu au avut parte de abundența laptelui și mierii prea des.

Mă tem că voi răpi din farmecul cărții, dacă voi spune mai multe. O las pe Rupi Kaur să vorbească; în carte, prin ceea ce am citat mai sus și prin video-ul de mai jos, care mie mi-a spus câte ceva despre ea, care în continuare îmi pare că a trăit două vieți și pe care abia aștept să o recitesc.

Rupi Kaur on Jimmy Fallon’s show

După 3 săptămâni…

            Azi e o zi leneșă. Zi în care vreau să rămân între perne și să mă îngrop în volume de poezie. N-aș deschide altceva decât Lorca, Ana Dragu, Neruda sau Brumaru. Când îi văd pe toți laolaltă, mi se pare că citesc nesăbuit, haotic. Am cărțile mele „serioase”, la care îmi iau stiloul în mână și caietul lângă; dar și pe cele cu care adorm pe piept, în miez de noapte, când vinul rămâne singur pe fundul paharului și pe mine mă prind zorii cu ochelarii pe nas, buimacă. Lumina merge toată noaptea, într-o zi mă tem că se va arde becul de la sine. În alte nopți îmi recunosc înfrângerea și îmi afund nasul în pernă, cu un ochi deschis și lumina de la Kindle bătând în el. Și îmi propun să adorm mai repede, să mă trezesc mai repede. Să trec prin toți pașii zilei cu mai multă structură. Râd pe înfundate de încercările mele. Listele de TO DO sunt bune doar de luni până vineri, când am mina aia serioasă și beau două-trei guri de cafea repede, înainte să apuc să mănânc, pentru că mereu iau startul cu întârziere. Mintea mea leneșă zboară dulce pe undeva fix când lumea începe să se trezească. Încă am cearcăne, dar dorm bine. Fac un curs despre Beethoven și uneori mai apăs butonul de „record” în telefon. Și mă reascult seara, când stau la o poveste cu mine.

            Sunt bine… m-am fript la trei degete de când folosesc cuptorul, pentru că niciodată nu îmi amintesc în ce dulap am băgat mănușa. Dar învăț să îmi fac cafeaua cu dichis și să apreciez cum cartofii și Nutella merg cu absolut orice. Sunt bine; leneșă, dar bine…

Joia cu carte. La 2 ani.

            Intru în Doamna T cu pași siguri, într-o atmosferă încărcată și oameni povestind, fiecare la mesele lor. Spre partea din spate e masa cea mai animată. Atmosfera festivă, cu chocolat și vin roșu. E Joia cu carte, adunându-se pentru ultima dată pe acest an, la 2 ani de la prima întâlnire a clubului. Doamnele se strâng în jurul mesei, polemizând pe marginea cărții Trei femei, proaspăta lansare a Lisei Taddeo. O carte despre dorința feminină, dar în același timp una a extremelor, care încurajează păreri diferite. Discuția se extinde și spre alte zone și se disipează pe măsură ce grupul începe să se micșoreze. Timpul pare lent și el, dar trece extrem de repede. Eu profit de un fotoliu și mă scufund în el. Nu plănuiesc să mă ridic de acolo. Mă întorc spre chocolat și parcă mă retrag în intimitatea doamnei T. Sophie se ridică din culcușul ei și, ca niciodată, vine direct către mine. Mă privește, dă din coadă și mă lasă să o mângâi. Repetăm ritualul de mai multe ori, ca și cum nu ne-am văzut de multă vreme. Și se cuibărește sub masă, la picioarele mele. O claie pufoasă, întinsă, atentă la toți cei care mai sunt în local. Și în momentul acela simt încă o dată magia locului, pofta pentru încă o porție de blini și aviditatea pentru lectură.

            Fac și eu un an de club, cu două propuneri puse pe masă, care au fost citite și dezbătute pe îndelete. Cu cărți foarte bune și cărți mai puțin memorabile. Un an cu multe amintiri, la care am fugit din local spre teatru și din 25, prin ploaie, cu tocuri roșii pe străduțele înguste. Un an în care am cunoscut oameni minunați, deschiși, diferiți. Nu-i de mirare că aștept ziua de cerc aproape cu sfințenie și că-s capabili să-mi car toți prietenii după mine acolo. La cât mai mulți ani!

Alice, Alice, cutie cu minuni

            Alice se deschide ca o cutie cu minuni. E cu o regină, cu un iepure, un pălărier nebun și o pisică. Cântă și dansează, se joacă sau e serioasă. Te face să zâmbești și să dansezi pe scaun. Să vrei să scrii poezie. Îți dă un chef nebun să te dedublezi. Alice e, dintre toate, sute de posibilități, chiar și paradoxuri la un loc. Urcă pe scenă în diferite forme: cu codițe, cu bucle, diafană și cu buline. Despre ea nu poți să scrii lucruri serioase, nu se lasă prinsă decât într-o fantezie. Dar cine spune că nu poți încerca?
            Parcă ar fi făcut Pălărierul nebun introducerea asta. Dau vina pe anul 3, grupa 1, clasa Mara Opriș și Ionuț Caras. O trupă de actori talentați și versatili, atenți și bine pregătiți care au reușit să reinventeze poveștile lui Lewis Carroll, ajutându-se de câteva fantezii muzicale a la Ada Milea. Celebra Alice a avut multe chipuri diferite și a trecut – cu noi alături de ea – prin diverse aventuri și situații. A fost prinsă în jocul minunilor și al personajelor cu care a interacționat și a reușit să ne ducă pe toți cei din public alături de ea în fiecare loc nou. Astăzi, timp de o oră și treizeci și cinci de minute, am uitat în ce lume suntem. Am fost pe tărâmul lumilor posibile, unde doar logicul ne este interzis. Nu poți intra în lumea lui Alice fără imaginație. Le vorbește cel mai ușor celor care-au uitat cum să viseze, dar care-și doresc să se întoarcă pe un tărâm spre care nu mai știu drumul. Lumea ei se deschide dincolo de timp, spațiu și o ordine firească a lucrurilor.
            De toate astea s-au putut bucura cei prezenți în studioul Harag Gyorgy, într-o feerie din care, personal, mă trezesc cu greu; nu vă garantez că am făcut-o. Acordurile muzicale zboară încă undeva pe drumul spre casă, prin cameră, printre cuvinte. Iar dacă aș fi Alice, v-aș invita să pășim în lumea posibilităților infinite împreună. Nu sunt Alice și totuși vă invit. Acum că știu drumul, mă va duce direct la Galactoria. Să ne vedem cu toții într-o lume posibilă mai bună!
 
 

(Fotografie preluată de pe pagina evenimentului)

toamnă

sunt un om simplu
iubirea mea va crește ca iarba într-o vară
și tot așa
va fi strânsă în saci
o să rămân doar eu
pe câmpul ăsta de care mi-e frică
în curând se va usca pământul
în mine
se lovește sticla de sticlă
până se așază pe rafturi.