Atunci când deschizi o carte a unui autor asiatic, prima ta expectativă ca lector este descoperirea exotismului specific, a unei lumi complet diferită din punct de vedere al tradiţiilor. Te pregăteşti spiritual pentru a întreprinde o călătorie mistică. Dar când deschizi un roman al lui Haruki Murakami constaţi că ceea ce sperasei este de fapt o iluzie. Te regăseşti din primele rânduri într-o Japonie sufocată de modernism, în care personajele nu mai conservă idealurile prezente cu ani în urmă.
De la început, autorul îţi dă impresia unui dialog, deşi descoperi pe parcurs că aşa-numitul Kafka Tamura, protagonist al operei, se consultă de fapt cu o entitate ambiţioasă, prezentă la nivelul subconştientului său. Personajul se află într-un moment crucial al existenţei sale. Deşi are doar 15 ani, este pe deplin convins că traiul pe care îl duce nu este aşa cum îşi doreşte şi că cea mai bună soluţie ar fi fuga de acasă. Determinarea pe care o afişează sugerează o serie de calităţi intelectuale pe care tânărul le deţine. Atitudinea lui este una cât se poate de responsabilă. Conştient că din punct de vedere material are tot ce îi trebuie, constată că în plan afectiv trebuie să se detaşeze de tatăl său. Ceea ce îl determină să acţioneze atât de vehement este profeţia pe care tatăl lui i-o atribuie: „Îţi vei omorî tatăl, te vei culca cu mama şi sora ta”. Aceste cuvinte îi aduc convingerea că este ruşinat de orice legătură de sânge cu propriul lui tată, drept pentru care se îndepărtează de acesta.
În paralel, o altă perspectivă narativă se concentrează asupra lui Nakata, un bărbat ajuns la vârsta a treia, a cărui dezvoltare psihică se oprise la vârsta de 9 ani, când în timpul războiului fusese implicat într-un eveniment misterios al cărui unică victimă era. Prezenţa lui este importantă în regăsirea „pietrei de intrare” care se afla la graniţa dintre cele două lumi: a celor vii şi a celor morţi. În ciuda capacităţilor sale psihice reduse, Nakata este conştient că are un rol important şi că misiunea trebuie îndeplinită. Este înzestrat cu calităţi supranaturale: este capabil să comunice cu pisicile şi să descopere pe parcurs cunoştinţe noi.
Conexiunea celor două perspective se observă pe parcurs prin diverse detalii minore, ca mai apoi să se desfăşoare în paralel, intersectându-se subtil. De la uciderea tatălui său, Kafka oscilează între alegeri , însă viaţa lui apare ca fiind relativ simplă. Nu întâmpină dificultăţi majore nici pe drumul către Takamatsu, nici pe parcursul şederii sale acolo. Kafka încearcă să se îndepărteze de originile sale şi prin comportament. În Takamatsu continuă să meargă la sală să se antreneze şi frecventează biblioteca Kômura. Acolo îl cunoaşte pe tânărul Ôshima şi pe doamna Saeki.
Profeţia îl menţine pe Kafka în obscuritate. Teoretic, presupune că doamna Saeki este mama lui. Fără să poată controla, ajunge să împlinească prima parte a profeţiei. Se supune astfel destinului. În faţa acestuia, Kafka nu mai poate reacţiona. Nu mai poate schimba ceea ce este, deşi încearcă să se îndepărteze de tot ceea ce reprezintă trecut. Sentimentele pe care le dezvoltă pentru doamna Saeki le utilizează ca o conexiune cu prezentul, pentru a-şi regăsi identitatea şi a deveni un tânăr cu o încredere de sine mult mai puternică. În ciuda încercărilor, Kafka nu atinge echilibrul pe care îl doreşte. Aşa cum se întâmplă când piatra de intrare este deschisă, oscilează la graniţa dintre cele două lumi, neputând să se detaşeze de elementele care îl leagă de fiecare.
Rolul lui Nakata devine din nou important. Cu ajutorul pietrei de intrare o ajută pe doamna Saeki să treacă în lumea cealaltă. Ultima ei întâlnire cu Kafka îl determină să aleagă poate calea cea mai dificilă a vieţii. Însă este convins că face alegerea potrivită, ştiind că o va păstra în amintire pe doamna Saeki. Încetează să mai pună la îndoială raţiunea existenţei sale, acţionează cu încredere, conştient de maturitatea şi discernământul pe care le deţine. Până în final este singurul element al poveştii care rezistă încercărilor. El se metamorfozează, supunându-se în final responsabilităţilor pe care un băiat de 15 ani le are de înfruntat. Priveşte viaţa ca un om matur, fără a se lăsa influenţat de faptul că este orfan. Rolul lui devine universal valabil, dincolo de timp şi spaţiu. Graniţa dintre realitate şi ficţiune aproape că nu mai are nicio importanţă.
Intensitatea cu care te pătrund peisajele reverice, în care naratorul îşi asumă rolul de păpuşar. Transpune textul la persoana a II-a, fără ca măcar să îţi dai seama. Te simţi integrat în acţiune ca un metapersonaj, te laşi influenţat de acţiunea la care devii actor. Murakami influenţează. Surprinde. Într-un final, eşti aproape convins că nu mai eşti în faţa unei cărţi, ci faci parte din acţiunea ei. Murakami te-a păcălit. Te-a făcut să te simţi un personaj. Ceea ce cu toată încrederea transformă romanul într-o capodoperă.