herztier

Ieri am strigat după tine
bună ce faci
am aşteptat să te întorci să spui ceva
dar n-am putut
să te ating
tremurai şi nu ți-ai luat pastilele

cumva ai fugit
te-ai închis
n-ai mai răspuns

oare te-am lăsat eu din brațe
când aveai nevoie
ca să învăț să-mi fie dor
în schimb
aflu despre animalul inimii mele
care niciodată nu se odihneşte în pace

ieri mi-ai scris
despre durerea ta de genunchi
și n-am crezut
nu mi-a păsat aproape deloc

și iată
numai tu ai fi putut să mă îmbrățişezi
cum am mereu nevoie.

casnic

de fiecare dată

mă amăgesc că noi încă stăm în blocuri înalte de beton

și facem dragoste

cu vecinii cărora le-am cerut ieri zahăr

pentru prăjituri pe care nu încă nu știm să le coacem

noaptea

orașul ăsta pare să se micșoreze

și-i strânge pe oameni unii în ceilalți

uneori ne adună și pe noi

ne obligă să ne privim

să ne facem mai mici sau mai răi decât suntem

să ne mușcăm

sau să ne grăbim unul către celălalt

dar nu putem vorbi decât prin durere

deși nici măcar asta nu ne mai spune nimic

și uite iubitule

încă n-am făcut nimic cu zahărul

iar eu nu fac decât

să învăț lucruri noi

doar de dragul conversației

iar ție îți place să-mi alungi singurătatea

doar că

ți s-a părut absurd să faci asta

on a daily basis.

lunidouăzecișipatru

de multe ori m-am gândit
că tu ai putea declanșa un film al vieții mele

și că spațiul pe care îl populăm amândoi

ar avea dintr-odată viață și străzi

așa m-am gândit că te-aș putea accepta

dacă fără să știu
te-ai întinde în patul meu
și n-ai putea decât să mă acoperi
până când eu mi-aș băga nasul în pieptul tău
aș îndrăzni să mă gândesc
că așa trebuie să miroasă fericirea

ca niciodată
mă bucur de viață și de oameni
iar eu și străinii ne zâmbim
și ne-am lua acasă
să putem agăța povești între noi

dar știu
că mă obsedează același pian
și de-atâtea ori mă cufund în pernă
încercând să te reinventez

poate de asta te iubesc într-un fel
pentru că ești –
pentru că poți să devii
un om nou
în fiecare zi.

unde (nu ești) tu

dacă într-o zi m-ai prinde de mână
și mi-ai spune că sunt frumoasă
m-aș apleca peste tine
să-ți iau capul în mâini și să te acopăr cu nemulțumiri
pentru că așa am învățat
să-mi dau ochii peste cap
să dorm când nu trebuie
chiar dacă nu știu desenez mereu cuvinte pe toate foile

în toate barurile te văd doar pe tine
în toate cărțile doar pe mine
și-avem dreptul să sărim din când în când
în lumea celuilalt
doar că ezităm
atunci toate ni se opresc pe buze

ca să ne putem agăța de tot ce ne scapă
am deschis
mai mult sau mai puțin imaginar
situații în care nu ne regăsim
melodii pe care nu le ascultăm
vise în care nu ne jucăm

și-atunci
vezi cum tremur
și nu mă poți lua în brațe

de fapt nici nu mă aștept la nimic
doar că unele lucruri durează prea mult
iar eu nu am răbdare
să tot fiu între două lumi
atât de prost construite
încât nu mă regăsesc în niciuna
dintre
ele
fără
tine.

absențe

în orașul ăsta în care noi

nu mai încăpem

e clar ce ți-aș spune dacă te-ai opri

doar că simpla situație

nu e în puterea mea nicio secundă

uite

aș putea să-ți accept zâmbetul

de parcă ai fi altul

și de fiecare dată îți reușește câte puțin

dar sunt seri în care te privesc doar ca pe-un trup

și atunci nu mă mai simt vinovată cu nimic

e mai normal să te văd trecând

prin viață ca și cum ar fi ușor

oricum

la fiecare prezență a ta

eu îți punctez absența din mine

încât

situația asta nici nu pare absurdă

și nu facem decât

să ne sprijinim în opinii

aruncate pe fronturi distincte

am ieșit azi

să-mi împart singurătatea

nu e prima oară…

doar că acum

nu mi-a rămas decât

să te urăsc.

psihosomatic

de atâtea ori îmi spui cuvinte

pe care nici tu nu le înțelegi

dar de dragul discuției

pornești de fiecare dată același joc

așa că

ce-aș putea să schimb eu într-un suflet

și taci

blocurile și străzile noastre

sunt dintr-odată locurile în care mi-e frică

nu te-am înțeles niciodată

atât de puțin ca azi

iar imaginea asta

nu e a mea decât dintr-un punct de vedere

ca și depărtarea

poți să uiți ceea ce vrei să fii

dar niciodată cu câți vrei să devii ceva mai mult

mai gol – liber de-a dreptul –

așa că

dintre toate lucrurile

nici măcar tu nu știi de ce

sau măcar cum

dar pot să uit de fiecare dată cum arăți

niciodată însă cum te simți…

contururi

te văd pe malul Someșului la pescuit

ție îți place că te văd

mie nu

ca și cum

și de data asta te-ai împotrivi lucrurilor pe care le gândesc

e greu pentru amândoi

dar în moduri atât de diferite încât tu uiți imediat ce ne unește

și te arunci în apă

crezi c-ai găsit somon

și te-ai gândit să gătești ceva

cel puțin la fel de complicat ca viața

dar nu ți-a ieșit

că viața nu e complicată când ne-o dorim noi

și după aia ne dorim tot timpul opusul

doar să fie durere

ca să ne contureze trupul

și mai mult decât atât

amintiri care să ne învârtă pe degete

să ne facă să tresărim

pierduți

ultima oară când te-am văzut pe mal

încercai să suferi singur

așa că am strigat

că nu e posibil

dar tu te-ai lăsat purtat de curenți

și-ai făcut-o în continuare

pe când eu

ți-am luat găleata cu pești

și-am plecat să te descopăr.

Tease

La început a fost ușor. În fiecare dimineață îndepărta jaluzelele și se aranja ca să plece din nou la serviciu. Rutina de acolo îi aducea un salariu și îi asigurase locul în care trăia. Se mulțumea cu simplitatea de acolo. Observa în metrou fiecare verighetă pe degetul unei femei. Gândul că el nu era în aceeași situație îl făcea să se simtă ușurat. I se părea absolut inutil să te trezești în fiecare dimineață alături de același corp și să te plictisești de spatele care doarme lângă tine, urmând ca în noaptea următoare să fie la fel. Rutina nu trebuia să fie peste tot. Obsesia lui îi pulsa în trup, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz. Dacă era ceva ce ar fi dorit să se oprească în loc, ar fi fost sexul lui înainte de a o face. Pur și simplu să nu mai poată să nu o mai înceapă. Nu putea să privească nicio femeie din jur ca mai mult decât împlinirea lui iluzorie. Știa că fuge după ceva ce urma să fie mereu mult în fața lui. Iar ceea ce încerca să ascundă reieșea cel mai tare la iveală atunci când începea să vorbească.

FRIG

n-ai înțeles
că e frig când tu nu ești aici
iar muzica e mereu nepotrivită
mai ales în serile în care
știu c-aș lua jacheta ta peste–
m-aș putea preface că eu nu am niciuna

degeaba simt că ți-e frig
pot purta întruna parfumul tău
fără să-mi pese
oricum ceilalți întorc capul ca și cum ai fi tu
deși impresia pe care o las nu e nici pe departe la fel de puternică
dar se întinde pe kilometri întregi
așa cum și-o iubire ar putea face

dar niciodată nu reușește
pe când eu te port
ca și cum n-aș avea altceva de făcut

într-o zi m-am ridicat să-ți spun
sunt mândră de tine
așa cum ești
e ceva ce seamănă bine cu iubirea
dar se îndepărtează de viață
așa cum faci și tu

în schimb
n-am putut să o fac
iar tu
ți-ai luat o jachetă
numai
pentru
tine.

(ne)iubire

în fiecare dimineață

mi te imaginez zâmbind

întinzându-te peste problemele de ieri

acoperindu-le cu degete lungi și osoase

de parcă nimănui nu i-ar mai putea păsa de ele

fericirea stă în cafeaua de dimineață

și uneori

sub pielea peste care refuzi să tragi un tricou

m-aș putea băga și eu

și-o zicală clișeică mi-a spus asta

dar până să mă lași tu să înțeleg cum stă treaba

s-a făcut noapte

iar mie mi-a mirosit a cafea din altă casă

așa n-am putut să te iubesc mai mult

de fiecare dată

mi-e mult mai ușor

să trec prin orice altceva

decât prin viață

mereu spuneai

ce-i cu tine femeie

nu fi nebună

nu urla după dragoste

nu plânge

ca și cum n-aș fi aici

nu înțelegi

tu pleci pentru totdeauna

în fiecare zi.