Am mai debutat azi la ceva. Mi-am făcut un cont pe hyperliteratura şi acum m-au luat toate emoţiile. Mă aştept la cele mai dure comentarii. Ca să nu fiu prea blândă cu mine. Dar oricum, există şi multe speranţe în legătură cu concursul lor de debut. Chiar dacă nu va fi anul acesta…
P.S. Acum aş fi vrut şi eu să fiu la Colocviile Revistei Transilvania. Oare de ce nu m-am gândit mai devreme la asta?
Category: Uncategorized
Marc Levy – Unde eşti?
Acţiunea este foarte potrivită pentru un film tipic hollywoodian. Poate de aceea cadrul ei trebuia să fie SUA, alegere pe care am constatat-o şi în stilul compoziţional al lui Marc Levy; profundă americanizare. Încă de la acest aspect am putut constata asemănările cu stilul din Enigma Otiliei. În primul rând, tranziţia de la balzacian la călinescian se produce aici sub forma franţuzesc-american. Apoi e întreaga poveste dintre Susan şi Philip, despărţiţi de faptul că niciunul nu şi-a putut alcătui un viitor fără cariera lui, dar alături de persoana iubită. Aici pot să fiu de acord cu citatul de la începutul cărţii: „Fericirea nu este dreptul fiecăruia”(Orson Wells). Cel puţin nu al lui Susan. Pentru că Philip îşi găseşte, într-un final, fericirea alături de Mary. Însă acest fragment mi se pare esenţial în desfăşurarea acţiunii. Justifică oarecum modul de evoluţie al personajelor.
Cartea începe să suscite curiozitatea lectorului atunci când valenţa iubirii, dublată de cea a fidelităţii, se transformă în cea a devotamentului. Atunci apare cel mai interesant personaj al cărţii: Lisa, fetiţă a lui Susan, pe care aceasta i-o plasează lui Philip, fără ca motivele concrete să fie specificate. Astfel, el creşte copilul femeii care i-a tulburat sufletul mult timp din viaţă, ameninţând să persiste în viaţa lui prin intermediul copilului. Acceptă provocarea, totuşi şi primeşte, în final, ceea ce merită: devotamentul fetiţei faţă de ei. Pentru că ea nu îţi respinge mama naturală, dar ajutată de cea adoptivă (Mary) îţi înfrânsese temerile faţă de uragane. Înfruntarea lor nu mai era necesară. Acum putea să se bucure de iubirea şi confortul familiei.
Enigma se dizolvă pe parcurs, odată cu alegerile lui Susan şi Philip, iar apariţia Lisei schimbă complet aceste coordonate. Cartea merită încercată. De dragul Lisei. Cu siguranţă are doza ei de romantism şi tragedie.
José Saramago – Peştera
Viaţa iniţial imperturbabilă se desfăşoară într-un cadru rural, autohton, prezentat într-un mod general şi sugerând trecutul. Descrierea din primele pagini sugerează traversarea unui spaţiu de tranziţie, sub forma unor centuri (Agricolă, Industrială) – poate o asemănare cu cercurile infernului dantesc – care separă în mod inevitabil satul de oraş, prin acea dezvoltare tehnologică pe care o reprezintă Centrul, locul din oraş în care toate dorinţele par să poată fi îndeplinite, cu atât mai mult dacă ele sunt de ordin material. Cipriano Algor trăieşte în tradiţionalismul trecutului; el este un meşteşugar care stăpâneşte cu desăvârşire arta olăritului, preluată de la tatăl şi bunicul lui şi conservată de-a lungul timpului. El se concentrează pe ceea ce ştie să facă cel mai bine, singurul lucru care îi aduce o anumită siguranţă în existenţă. Atunci când Centrul devine neinteresat de produsele lui, în mintea personajului se declanşează un impas devastator, fiind pus în situaţia de a-şi pierde ocupaţia, dar şi sursa de venit. Pe de altă parte, resimte mult mai puternic singurătatea văduviei sau posibilitatea mutării în Centru odată cu promovarea ginerelui.
Pe parcursul evoluţiei, conflictul nu îşi modifică coordonatele, fiind totuşi încercat de o ultimă speranţă, cea a păpuşilor din ceramică. Toate grijile lui Cipriano Algor, amplificate şi de urmarea venirii pe lume a unui nepot, se vor dispersa către final, însă doar după ce personajul va fi încercat fiecare posibilitate. El va constata că niciuna nu mai este satisfăcătoare; nici olăritul, nici văduvia, nici Centrul. Decizia radicală pe care o vor alege personajele, cea de a părăsi confortul trecutului, se leagă în mare măsură de peştera care apare în punctul culminant. Cipriano Algor realizează că trebuie să lupte împotriva forţelor care îi ameninţă spiritul, astfel îndepărtându-se de pericolul de a fi expus jocului umbrelor în care trăiau oamenii din peştera lui Platon(regăsită în formă originală în Centru). El alege să iasă la lumină, bucurându-se de loialitatea familiei sale şi de iubirea devotată a Isaurei, o văduvă din sat, familie întregită de câinele Găsit.
Cipriano Algor alege să nu mai aştepte concluziile, dar nu precum spune naratorul: „n-are rost să aşteptăm concluziile numai pentru că ne-am oprit în mijlocul drumului care duce la ele”. Noul început pe care îl caută olarul necesită parcurgerea completă a drumului iniţiatic, dincolo de limitele sale mundane.
Citate relevante:
„E foarte adevărat că nici tinereţea nu ştie ce poate, nici bătrâneţea nu poate cât ştie” (p.12)
„iar acum voia să recupereze timpul pierdut, cuvinte nesăbuite între toate, expresie absurdă cu care ne închipuim că înşelăm cruda realitate că niciun timp pierdut nu e recuperabil, de parcă am crede, împotriva adevărului, că timpul pe care-l considerăm pierdut pentru totdeauna s-ar fi hotărât, de fapt, să rămână pe loc, aşteptând cu răbdarea celui care n-are nicio grabă, să-i observăm lipsa” (p.19)
„Ajunul îl aducem fiecărei zile pe care o trăim, a trăi e a căra ajunuri ca unul care cară pietre, când nu mai suportăm greutatea s-a terminat transportul, ultima zi e singura care nu se poate numi ajun” (p.81)
„unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipite de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă” (p.82)
„Rău nu e să ai o iluzie, rău e să-ţi faci iluzii” (p.164)
Lungmetraje la superlativ
Îmi place să fiu voluntar. Unde bun-gustul şi cultura sunt la ele acasă şi s-au hotărât să se exprime într-un cadru audio-video de excepţie. Probabil şcoala nu a mai fost niciodată atât de primitoare. Iar spectatorii au dat o replică pe măsură. I-au determinat pe voluntari să burduşească curtea cu scaune de prin şcoală, fiind răsplătiţi doar de faptul că au fost mai tot timpul ocupate. Mai ales după melancolia pieselor celor de la Grind 25 (pentru coveruri acustice, apelaţi la Răzvan Enciu). Lumea mai vine la filme. Am constatat că le place. Nu prea se împacă cu ploaia, de fapt. În schimb, ne-au urmat la Consiliul Judeţean şi au stat, cuminţi, la Constantin şi Elena. Mai puţini la The Edge Of Heaven; dar i-am înţeles, că şi noi eram obosiţi. Dar tot cântam pe la 2-3 dimineaţa pe stradă. După aia am stat la taclale până-n zori şi mai departe.
Spotted: Elena şi Daniel, cu feţe suspect de obosite, ies la 6 şi ceva din Yannis înfulecând din sandwichuri.
Nici nu ne-a mai trebuit somn, mai ales că sâmbătă ni s-au alăturat cei de la Sestri la Hogaş şi nu ne mai săturam de popcorn şi espresso cu lapte (vorbesc în numele spectatorilor :-”). Pe Mădă chiar a fascinat-o Cuba Libre. N-a fost greu. Pe-atunci, Sideways încălzeau atmosfera. Dacă nu erau ei, n-aş fi auzit vreodată cele mai tari coveruri după Kryptonite (3 Doors Down) şi Time is Running Out (Muse). Chiar m-au surprins ei toţi cu „muzichia” lor. Să nu uit. Sâmbătă am primit nişte bani.
Spotted: Elena cumpărând o pereche genială de cercei cilindrici în dungi şi o brăţară pe măsură, de la târgul handmade. Nu m-am putut abţine.
Şi mi-am mai zis să mă uit la filme. Cam 92% am văzut. Şi n-am regretat. Pentru că şi-aşa îl aşteptam pe Matze să ne mixeze. Aş fi vrut să pot spune că am încins podeaua, dar mi-e greu să cred că mişcările de bondari haotici reuşesc asta pe asfalt. După a trebuit să cântăm cu Enciu până-n zori. (looove :X).
Ultima zi ne-a prins storşi pe Cozla. Băieţii s-au chinuit cu ecranul, fetele au aşezat scaunele. Apoi le-am strâns. Şi ne-am consumat 98% din energie la Partizan, pentru „oile placide” şi „banii” cu care ne îndemnau. Cu restul de 2% ne-am descurcat la respirat, dârdâit, „mon français beats your français” (replică pe care a ţinut să mi-o ofere ulterior nenea Alex Lungu) şi after-party. Cu votcă (pentru cei care nu luau antibiotice) şi o tură serioasă de „I have never…”. Şi cu mulţi prieteni de-ai prietenilor voluntarilor. S-au aflat şi dedus multe. Dar pe la 4 am capitulat. Mă aştepta o tură de 8 ore de muncă de la 8. După 2 ore jumate de somn + serviciu, am reuşit să ajung eroina lui Mădă.
Deci, ce părere aveţi? A fost distracţie ori ba? To be continued la 3.0 atunci. Pupicei! 😀
Casabil fest
Livia s-a dus într-o zi
să-mi trimită începutul distanţei
n-am crezut-o când mi-a vorbit în sârbă
mi s-a părut absurdă
de ce fata cu părul de foc
vrea să fie bucureşteană
mă gândeam cum să mut mâine fest-ul la mine
asta a fost până când ea a inventat lumea
într-un pahar de apă
şi furtuna într-un bol de frişcă
nu i-au trebuit decât 3 ore
pentru ca valul să aducă
autobuze cu prăjituri
sar cât pot de mult în sus
de atâta fericire
s-a găsit cine să facă savarine casabile
o rog să ia o ţigară
fumul acesta îmi aduce visele acasă
lasă îi spun
mâine vom fi unde trebuie să fim.
mulţumiri Liviei, lui Alex Lungu şi Mădălinei
Prolog
Mă simt atât de vie de când am deschis blogul! Poate o mică atenţie ici-colo nu ar strica şi pentru mine.
Datorită Ioanei Stanciu am înţeles şi eu de ce îmi place atât de mult. Paharul sus pentru Frida Kahlo şi pictura “Lo Que el Agua Me Dio” (1938)
Ismail Kadare – Palatul viselor
La primul contact cu universul ficţional creat de Ismail Kadar, impresia a fost una vagă, foarte puţin descriptivă, care se menţine pe tot parcursul volumului. Nicăieri exprimarea nu abundă în detalii, sugestia întâmplărilor părând să aibă un rol mult mai important. Actorii îşi maschează, de fapt, rolurile lor în construcţia evenimentelor, fiind simpli „funcţionari” în universul ficţional. Ceea ce de fapt şi este Mark-Alem în cadrul marii instituţii Tabir Saray [Palatul Viselor]. Pe tot parcursul desfăşurării acţiunii, se dezvăluie lectorului sub forma unui martor inocent, un element a cărui importanţă se dovedeşte de fapt minoră în cadrul unui sistem care se ridică mult deasupra puterilor sale. Ca descendent al Qypriliilor, este implicat în sistem prin avantajele pe care le va obţine în ascensiunea sa în Palat, rapidă şi fără să se fi declanşat în urma unui efort evident al personajului. De fapt, el pare copleşit de evenimente şi nu îşi ascunde deloc uimirea. Oare să fi fost cu adevărat un simplu pion, deloc conştient de mecanismul în care este atras? Dificil de determinat.
Ca adjunct al directorului general de la Tabir Saray, pare să facă faţă aşteptărilor, fără vreo ezitare. Se pare, totuşi, că ascensiunea îl afectează treptat, deşi nu o mai constată ca în etapele anterioare. Istoria tumultoasă a familiei îi marchează şi lui destinul. Ascensiunea sa este contrabalansată de decăderea unchiului său Kurt, care este omorât prin decapitare, în urma interpretării unui vis. Sacrificiul lui Kurt este necesar pentru ca familia Qypriliilor să continue să reziste la fel de puternică, aşa cum este amintită de la întemeietorul său. Pentru a rezista podul pe care acesta îl construise, fusese necesar un sacrificiu uman. Astfel, Vizirul [un alt unchi de-al lui Mark Alem], este conştient de iminenţa unui nou sacrificiu, fapt pentru care el nu face nimic în vederea evitării morţii lui Kurt. Contralovitura este de fapt un pretext pentru a-i elimina pe cei care erau responsabili de interpretarea visului, propulsându-l pe Mark Alem la conducerea mecanismului.
Cu alte cuvinte, societatea este într-un con de umbră în faţa rivalităţilor şi a conflictelor de interese dintre Qyprilii şi Sultan. Ce poate fi mai actual decât conflictele din jurul puterii Centrale care generează noi şi noi mecanisme pentru a controla mai intens pe toţi locuitorii Imperiului? Un singur lucru poate: aparenta inocenţă a unuia dintre membrii acestui mecanism. Un narator homodiegetic ajunge să ştie mai mult decât personajele. Iar tot tonul ironic utilizat pentru a lua în derâdere sistemul totalitar, nu face decât să amplifice acest fapt.
Filmul de Piatra 2.0 – Best of
Ediţia care a umplut teatrul pentru patru zile de filme de calitate a adus pietrenilor o nouă şansă de a vedea cele mai bune scurtmetraje, de această dată în aer liber, într-un cadru numai bun pentru toate gusturile. Practic, noi am dat startul zilelor oraşului, dar asta e mai puţin important. Mi-ar plăcea să ştiu că lumea s-a distrat, ceea ce pot să deduc din faptul că au rămas ceva spectatori până la final. Mai ales pentru că am avut şi folk în deschidere. Ce putea fi mai bun de atât pentru o seară de joi?
Oricum, în prim plan am fost tot noi, voluntarii. Chiar dacă nu toată lumea ştie asta. Ne-am asigurat ca toate scaunele să fie utilizabile. Şi a fost o satisfacţie destul de mare să vedem cât de multe au fost ocupate! Şi pe parcursul proiecţiilor nu am stat degeaba, desigur. Meritam şi noi o răcoreală. Sau… ceva şofat. 😀 unii ceva mai curajoşi au ajuns pe la ciocan. Eu doar i-am privit de pe margine. E ceva ce nu aş încerca prea curând. Mi-a ajuns învârteala de a doua zi din Chaos. Atât.
Cert e că ne-am distrat cu toţii, voluntari, spectatori sau… muncitori, care şi-au găsit o nouă „muză”, pe Niculina. Şi nu au lăsat-o în pace până ce nu i-au promis toate palatele din lume, concretizate în curse gratis pe la carusele. Bineînţeles, alt Făt-Frumos îi este destinat Niculinei noastre. Unul mai real. Unde mai dăm noi de atâta distracţie? Dar, ca totul să fie ca la carte, a doua zi am continuat. O parte dintre noi. Şi aşa am şi filmat pentru Timelapsus. O să vedeţi voi ce a ieşit în videoclipul următor.
Detalii mai multe în pozele de mai jos. Multe mulţumiri lui Ionuţ, fratele meu drag, care ne-a fost alături şi ne-a ajutat să imortalizăm toate aceste momente!
Şi dacă încă ne invidiaţi pentru aceste experienţe trăite în cadrul festivalului, vă invităm să vă alăturaţi nouă la ediţia din toamnă, 2.5. Mai multe detalii vor apărea treptat pe pagina de facebook a noastră. Toate bune!
7 lucruri random despre mine
Filmul de Piatra printre hogaşişti.
Dacă tot ne pregătim pentru un regal al filmelor câştigătoare de la ediţia 2.0 a festivalul de film scurt Filmul de Piatra, este important de amintit contribuţia elevilor de la Hogaş la buna desfăşurare a festivalului, la toate ediţiile sale. Dacă la prima ediţie s-au remarcat Teona Burlacu şi Răzvan Enciu, deja de la ediţia 1.5 participarea celor din Hogaş a fost mult mai numeroasă. Ca să nu mai spun că printre organizatori se numără absolvenţi ai liceului nostru. În principiu, voluntarii au fost următorii: Elena Rusu, Ioana Popovici (12E), Mădălina Grasu (12F), Livia Marcoci (12D), Răzvan Enciu (10A), Teona Burlacu (11A). Pentru că suntem consecvenţi, nu am renunţat să participăm şi la ediţia 2.0, de câstigătorii căreia ne vom bucura în curând. Astfel că nouă ni s-a mai alăturat un grup de elevi, printre care Erika Raluca şi Delia Creţu (11D), Liuba Balan (10C), Andrada Dobrea (12E), Sebastian Andrei, Andreea Cuciu. A fost o colaborare foarte interesantă, distractivă, serioasă din partea celor care şi-au dedicat, la ultima ediţie 4 zile şi aproape 4 nopţi de efort susţinut şi nu numai. Sunt ferm convinsă că printre voluntarii festivalului se vor număra mereu elevi din Hogaş, indiferent de generaţie. Asta pentru că sunt adepţii culturii, iubesc filmele şi nu în ultimul rând cunosc importanţa voluntariatului! Până la următoarea ediţie, să ne bucurăm de filmele câştigătoare de pe 23 şi să încurajăm elevi ca ei în continuare, mai ales că ne aflăm în anul internaţional al voluntariatului!
@ Info: Elena Rusu.
Sunt normala, dar ma tratez 