Category: Uncategorized

Porturi

porturi.
din care vin şi pleacă
nebunii ca la spital
fiecare cu nevoile lui personale –
fiecare
rupe pâinea de la gura celuilalt
şi o înghite până în suflet
iar apoi
sute de elucubraţii
sosesc debordant
pe vasul pe care el
l-a mutat pe limba sa.

printre dinţii lui stau eu;
treptat, ca un parazit imbecil de pământ
îmi încleştez sute de picioare în smalţ
şi cu zeci de ochi urmăresc mâncarea
pe care o atrag în cele trei guri ale mele
iar simplu de tot
înghit şi diger
câteva fărâme de pâine a dezamăgirii
cu un gust amar care mă forţează
să regurgitez în salivă
câteva resturi.
printre ele,
se scurg în gâtlejul lui
fragmente de cuvinte
care provoacă bipedului
un ulcer celebral crunt…

seara
porturi.
fiecare cu farul lui
aduce şi expulzează nebunii
ca la spital.
fiecare cu suta lui de vase
care se transferă de la o limbă la alta.
fiecare
rupe cuvântul de la gura celuilalt –
fiecare cu ulcerul său personal.

[chiar daca e scrisa de ceva timp, mi-am facut curaj sa o public abia acum :)]

Fix Alert



După mult timp, am reuşit să mă uit la un film. Nu sunt mulţumită că a durat atât de mult timp. Dar nu regret. Parcă am rămas fără un pantof. Nu ştiu, simt câteva click-uri direct în creier. E de vină el. Cu tot cu filmul lui. Fix.Alert. Ce-mi place! Ceva puzzle pe ici pe colo, detaliile lui în ochii mei. Detaliile tuturor în ochii mei şi cât mai puţină vorbă. Exact de filmul ăsta aveam nevoie acum. E exact starea mea. Mă menţine acolo vie, mai vie decât mă aşteptam. Începutul semăna a moarte. Nu era de fapt. Şi nici după gloanţe nu era mai multă moarte. Toate ţigările aveau fum la un loc cât fumul uneia de-a lui. Era un plan. De zece ori mai bun. Dar dă greş. Moare. E foarte bine că a murit. Aşa a putut avea faţa aceea surprinsă. Altfel nu. Nu mai scapă decât ochii băiatului. Care fug să acopere ochii mei. Abia acum e finalul!

dorinţa

ce mi-am dorit
a fost ca oraşul să devină junglă
în afara tristeţilor –
acum câinii stau pe două picioare
ca să răstoarne pubelele goale
înainte să apuce să fie flămânzi
deşi ar putea căuta
miile de peşti şi pâini

scurt: mâncarea nu se mai dă gratuit
pentru că oamenii mor
înainte să apuce să fie flămânzi

în lumea asta
colorată cu vopsea înainte de bătrâneţe
cuvintele cresc sub unghii
şi dragostea în pomi seculari
iar limbile se-aşează la un loc
cu şireturile de la pantofi

de-un cot au ieşit
să simtă gustul poveştii –
o măiastră pată râncedă –
proaste sunt cuvintele
până ajung la noi

mai am puţin şi strig
de ţi-ar ajunge până la coate
câteva metamorfoze
promit să mă scufund
într-un râu mlăştinos
toată sunt a naturii

dragostea asta pe bune
se transformă într-o nebunie exotică
e în şolduri, nici măcar în cuvinte
bei, deci dansezi dragoste
bei, deci răstorni pubelele
şi le scuturi tristeţea
dar nu ai voie să spui că eşti câine

vă spun
de-un cot mi-a ieşit dragostea
să simtă gustul poveştii
zău că e undeva între pomii ăia seculari
zău că nu mai pot vorbi
cred că mi s-au prostit cuvintele în faţă

ce mi-am dorit cel mai mult
nu era de fapt dorinţa mea.

Contraziceri…

Poate nu îmi mai place. Poate mai târziu se va transforma în balaurul cu şapte capete sau Meduza cea rea din trecut. Poate nu ar trebui să şterg de atâtea ori ceea ce scriu. Taie cu o singură linie, mi-ar spune profesoara dintr-o sală de examen. E atât de urât să tai. Totul rămâne în urma ta. Cineva ar putea râde de mine la un moment dat. Uite ce a vrut Elena să scrie şi era mai bun decât ceea ce nu a tăiat. Tâmpit!!!

Ceva dintr-o seară…

Printre atâtea lucruri de făcut un moment de respiro. Cine îmi dă nişe pace e un om câştigat. Nu mai alerg printre obstacole acum. Mai degrabă calc în bălţi şi mă întreb frecvent ce gust are cafeaua. Miroase a ploaie; a zaţ şi a ploaie nebună cu niciun chef de a o suporta. Printre stropi, o luptă între orgoliu şi sinele inocent. Tăcerea nu a fost niciodată atât de plăcută. Totuşi, raţiunea iese, urlă şi lasă sufletul să fie dezanăgit. Sufletul scrie. Emoţiile umplu o pagină din cel mai deschis jurnal. Acum taci. În bălţi numai frunze. Pe străzi tălpi obosite, pantofi uzi, haine ude, păr care se transformă sub greutatea picăturilor. Nu e magie. Sunt cuvinte care poposesc în mine şi sunt expulzate apoi într-un coş de gunoi. Presiunea e imăsurabilă. Idei slabe nu mai fac faţă nimănui. O siluetă merge; apoi două, poate trei. În minte e ceva meditaţie asupra cosmogoniei. Altă siluetă; două, apoi trei. De data aceasta nu mai sunt totalmente distincte. Ceva puncte comune le unesc şi le îndepărtează totodată. Undeva apare puţin sentiment. Siluetele au suflet deja. Sinele lor şi sinele meu par locuri apropiate. Mersul nu se mai termină. Strada are curbe multe, pavaj stricat. Puţine maşini, doar un claxon. Ca pieton urăasc şoferul. Urcă ploaia în mine. Telefonul sună mereu. Ploaia forează pe cord deschis. Nicăieri iubirea. Doar sfârşitul. Miroase a glicerină. Intoxicaţie poate. Fără banal. Stare proastă de funcţionare măcar. Limita superioară a tristeţii. Uşa închisă şi apoi iar tăcere. Prea puţine verbe. Cine îmi dă nişte pace e un om câştigat…

(10.10.2010)

[ceva nu îmi mai place acum]

FDP -impresii finale

După explozia din primul articol despre FDP, m-am simţit foarte subiectivă când discutam despre festival. Şi n-am mai fost în stare să scriu ceva care să mă mulţumească, să spună ceva interesant. Aşa că m-am rezumat la a citi ce au scris blog-istele noastre…
Pe de altă parte, m-am bucurat foarte mult că am fost voluntar la FDP. A fost o experienţă constructivă şi mi-a dat şansa să promovez cu adevărat, cât de mult pot, ceva de care sunt încântată. Şi acum aş mai face asta. Din alt punct de vedere, mi-a plăcut foarte mult să văd tot ceea a cuprins festivalul. Eu sunt o avidă de cultură, recunosc. Iar oraşul ăsta îmi oferă deseori mult prea puţine oportunităţi de a-mi satisface setea asta. Aşa că apreciez calitatea. E ceva ce mi-a oferit FDP. Calitate. Şi mai trebuie să recunosc ceva.. sunt o foarte proastă cinefilă. Urmăresc foarte puţine filme. Poate de asta am profitat la maxim de scurtmetrajele din festival.
Nu sunt nişte motive destul de bune încât să aştept cu nerăbdare ediţia 2? 8->

Cui să mai spun eu bună dimineaţa acum?

Uite-mă. Mă aşez pe un scaun care a fost numai al meu. Pe care niciodată nu l-am împărţit decât cu cei din familie. La fel şi masa… şi computerul. Cărţile… cui să mai spun eu bună dimineaţa acum? O cană de cafea se face uşor în bucătărie. Se simte mirosul până în pat. E linişte în jur… m-am trezit singură; e aproape amiază şi nu mi-a spus nimeni că trebuie să ajungem la curs. Uşa e deschisă acum. Din bucătărie se aude un sfârâit plăcut. Cineva face mâncare. Probabil e mama, care s-a trezit înaintea mea. Draga de ea, peste 10 minute va începe să ţipe la mine. Încă sunt prea tristă ca să ripostez. Mi-e dor de cineva.. sau poate de mai mulţi. Oricum, nu îmi pot da seama. Ce să fac? Să mă trezesc? Cui să mai spun eu bună dimineaţa acum?

Brusc, centrul gravitaţional se mută pe alternativ. Ascult muzică deja. Acum ar trebui, teoretic, să beau o bere şi să mă mişc psihedelic. Corpul meu aşa simte. Dacă închid ochii, subconştientul meu mă transferă dincolo de Nico Vega şi mă aduce mai aproape de un aer greu respirabil. Parcă îl am dintotdeauna în nări. E natural să îmi crească pulsul şi să simt bassul pulsând până în adâncul organelor mele interne. Mă dau un pas mai în faţă, ca şi cum aş face loc cuiva care vrea să treacă. Să deschid ochii? S-a terminat şi Tarantula. Welcome to the real world… e mama în dreptul uşii. Sunt irecuperabilă. Ştiu şi eu tot ceea ce îmi spune ea.
Mai departe cu câteva minute, creşte efectul de inutilitate în sânge. [to be continued…]