Category: Uncategorized

Evangheliștii (2006)

           Alina Mungiu-Pippidi a surprins cu o piesă extraordinară, care a suferit numeroase amânări până la punerea ei în scenă, pentru că deranja societatea prin modul în care transpunea în ficțiune un subiect de factură religioasă. E o vină pe care o dăm pe binecunoscutul pharmakos care a fost cenzura comunistă. De fapt, nu garantează nimeni că acum receptivitatea publicului ar fi mai mare decât atunci. Alina Mungiu recunoaște într-un interviu frustrarea pe care o avea când vedea cum piese pe care ea nu le considera de aceeași calitate precum Evangheliștii ajungeau mult mai ușor la public.
             Regretul meu este lipsa de încredere pe care o constați atunci când te raportezi la piesă venind cu prejudecăți obstrucționiste (în termenii lui Hans G. Gadamer), justificate doar de contextul social sau religios. Nu poți să îi atribui veridicitate sau să specifici cine are dreptul să îi acorde această calitate în afara cititorului. Despre o invalidare din punct de vedere estetic nici nu se pune problema. Este un teren minat pe care trebuie să te manifești cu multă grijă, din cauza ubicuității temei. 
            Eu aș spune-o altfel: e vorba de „some other way”. Alina Mungiu nu face decât să concretizeze o viziune proprie asupra temei christice. E genul de „what if…” pe care oricine și l-a închipuit. Pentru că orice eveniment ar fi putut avea și un alt deznodământ. Așadar, nu e nimic controversat în Evangheliștii. Piesa are un mod subtil de a genera zâmbete. Ironia e fină, dar ea există pe anumite porțiuni: 
„Ioan: Sst! Tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată.” (p.29)
           Piesa prezintă un Iisus al bunătății absolute, mai mult al Cuvântului decât al minunilor. E un Iisus trist fiindcă oamenii nu văd nimic în afara spectaculosului, fiindcă nu bagă în seamă ceea ce li se spune. Iisus apare ca un învățător ratat, din care nu mai rămâne nici povestea sacrificiului suprem al răstignirii pe cruce și al învierii, locul său fiind luat de Baraba.
           Cei 4 evangheliști sunt discipoli ai filosofului Cherintos de la Academia din Antiohia, o expresie parodică, degradată, a Academiei grecești platoniciene. Cherintos e simbolul păgânului inteligent, un om capabil să schimbe multe. Pavel încearcă să se folosească de cunoștințele lui, dar Cherintos nu acceptă să susțină un cult desacralizat prin minciună. Iar Pavel preferă să ucidă pe oricine va sta în calea intențiilor sale. El apare în ipostaza în care îl descrisese și Emil Cioran: „un fanatic al propagandei”. Cherintos e surprins de necesitatea cuceririi sufletului omului pentru a-l atrage de partea ta. Însă Pavel știe cum să exploateze asta. De aceea e nevoie de denaturarea evenimentelor. Iisus, în ipostaza lui reală, nu apare deloc puternic, capabil să îi conducă pe creștini. Mai ales pentru că el apare ca un om simplu, mai mult Fiu al Omului decât Fiu al lui Dumnezeu. Cunoaște sărăcia omului, știe să se raporteze la sentimentele adânc omenești. 
Cătălin Ștefănescu o spunea foarte concludent: „Cel care instrumentează acum totul, cel care transformă o mistificare universală într-o minciună universală este Pavel”. Iisus este omorât pentru că este cu adevărat Dumnezeu, adică pur. El nu poate instrumenta ceea ce Pavel îi propune. 
          În text apare și o Maria Magdalena ușor parodiată, reprezentând târfa întregii Academii și, în același timp, o preoteasă a lui Artemis. E o femeie de trei ori desacralizată.  Personajul îl seduce pe Iisus, care pare cu adevărat interesat de această relație. În mod ipocrit, ea se întoarce la Cherintos, plictisită de sinceritatea și cumințenia lui Iisus. 
         Pe scurt, semne de întrebare ar putea apărea peste tot în text. Majoritatea legate de îndoielile care ar putea apărea în legătură cu cele 4 Evanghelii din Biblie și nu numai. Inserția în text ca personaje ale lui Iuda, Pavel și Petru face aluzie la evangheliile apocrife. 
        O astfel de piesă nu putea să aibă decât un sfârșit epocal; dacă Iisus nu a înviat atunci când ne-am fi așteptat cu toții, nu înseamnă că se dezice de această putere. O va face în final, demonstrând încă o dată că este Dumnezeu. „Mi se pare infinit mai determinant faptul că, în piesă, Iisus învie decât modul și condițiile în care se petrece învierea.” (Cătălin Ștefănescu).


Pentru o lectură plăcută, recomand pe repeat: Dead Can Dance – Persephone

Titanic Vals (teatru)

           În timp ce o mare parte dintre clujeni au ales TIFF-ul astăzi, am preferat să merg, la invitația unui prieten, Radu,  la o piesă de teatru pe care a pus-o în scenă alături de colegii săi la Auditorium Maximum. Trebuie s-o spun, a fost o interpretare absolut deosebită, care mi-a readus în vedere frumusețea umorului pur românesc.
În interpretarea studenților de an III de la Comunicare și Relații Publice, sub conducerea lect. dr. Cristian Radu, am urmărit o piesă a cărei vechime de 80 ani nu se resimte, datorită personajelor care reprezintă lăcomia, ipocrizia, materialismul și superficialitatea la fel de mult precum în prezent.
          Tudor Mușatescu sugerează că încrederea în adevăratele valori e cea care îți va aduce fericirea, într-un final, deși singurele personajele care se mențin integre sunt Gena și Spirache, care nu reușesc să fie pervertite de defectele familiei. Spirache reușește să devină „cineva” prin însăși sinceritatea lui. El este singurul care cunoaște toate secretele, ba chiar falsifică un testament pentru a-și reîntregi familia. Deși fiecare membru al familiei îl consideră în parte „moale”, lipsit de tăria de a evolua pe plan financiar sau politic, el este cel care va manevra cu inteligență acțiunile tuturor din umbră, ocupându-se ca destinul fiecărui membru să fie unul fericit.
          Per total, toate aluziile făcute la moravurile societății te fac să râzi, știind cât de bine se pliază sistemului actual, în care fiecare dintre noi purtăm mai multe fațete pe care le schimbăm în funcție de circumstanțe. Mai ales când ne legăm de lucruri mărunte, care ne aduc satisfacții de moment. E ceea ce încearcă să facă întreaga familie a lui Spirache, în timp ce acesta încearcă să tragă un semnal de alarmă. E frumos că piesa are acel final fericit, în care fiecare obține ceea ce își dorește. Iar tabloul fericit al familiei unite pare să se concretizeze.
          Aș mai vedea-o iar și iar. Pentru că m-a ajutat să mă deconectez din cotidian, să pot face haz de necaz, să râd de defectele care, poate, mă caracterizează și pe mine. Dar n-am să știu niciodată. Poate că voi afla la următoarea interpretare! Felicitări actorilor!
pagina evenimentului

Dark Shadows (2012)

                 Cea mai nouă producție a lui Tim Burton dovedește din plin caracterul său de secol XXI. O poveste comercializată în mod evident, păstrând mult prea puțin din nonconformismul pentru care este cunoscut regizorul. Desigur, vorbim de 2012, unde vampirii sunt amuzanți, iar vrăjitoarele par mai degrabă niște imitații ieftine ale puterii lor de altădată. E un cadru care începe foarte sobru (cu secolul XVIII nu se glumește, probabil) și încadrează familia Collins în tiparul oamenilor proaspăt îmbogățiți, după mutarea lor definitivă în Collinsport, un port din America care s-a dezvoltat spectaculos sub grija familiei. Barnabas crește la Collinwood, conacul familiei (cu un aer care îți aduce aminte de Northanger Abbey). În tinerețe are o relație pasională cu Angelique, care se dovedește a fi o vrăjitoare, iar la momentul în care el mărturisește că nu o iubește, ea îi omoară iubita și îl transformă în vampir. Spectrul iubitei va reveni sub forma Victoriei, care vine la Collinwood ca guvernantă a micului David. Între timp, Barnabas este foarte ușor încarcerat pentru următorii 200 de ani, iar întoarcerea lui tumultuoasă aduce o creștere economică spectaculoasă familiei, îi readuce în prim-planul economic, reînviind ura lui Angelique, care deținuse monopolul pe toate planurile. 


           Partea comică a filmului reiese din tendința lui Barnabas de a se adapta la o lume mai avansată cu 200 de ani. Pe de altă parte, coloana sonoră a filmului este excepțională. E de apreciat prezența lui Alice Cooper în cadrul filmului. Până și distrugerile din cadrul luptei sau felul în care Angelique dă viață obiectelor din conac este foarte interesant realizat. Totuși, lupta finală dintre cei doi, în care Angelique moare, pare mai degrabă o parodie. Da, mesajul se potrivește cu restul filmului: de fapt ea e cea care nu are inimă (aspect care putea fi lăsat la modul figurat) și de fapt asta o va distruge. În final, fiecare dintre membrii familiei realizează că are defectele lui și că singurul lucru în comun este grija unul pentru celălalt. Iar Barnabas va rămâne cu frumoasa și tânăra Victoria.

Pe scurt, punctele pozitive ale filmului:

1. personajul Barnabas Collins (jucat excepțional de Johnny Depp)

2. parodierea prezentului, care este în mare parte lipsit de sentimente sincere

3. personajul încorporat de Helena Bonham Carter: doctorul psihiatru fals, mai dezechilibrat decât pacienții săi, care se îneacă în băutură

4. faptul că povestea nu are ca direcție principală formarea cuplului Barnabas-Victoria

5. scenele în care Barnabas își exercită funcția de vampir

6. micul David.

Oricum, merită văzut! Nota 8/10, părerea mea.

Agora

            Aflată sub ochiul critic al unui privitor de secol XXI, e foarte posibil ca filmul să producă un anume tip de surprindere. Însă în postura de a fi un minim cunoscător al raporturilor politice de secol IV, filmul anticipează încă din primele minute o posibilă derulare de evenimente, care de fapt va fi unul dintre cele două planuri importante ale sale. Ne aflăm într-un Egipt condus de puterea imperială romană, în urma acceptării creștinismului ca religie, care urma să concureze cu zeii vechiului panteon (Serapis), dar și cu puternica influență neoplatonică. 

            Conflictul major este cel al diferențelor dintre neoplatonism și creștinism, diferențe care vor genera în contextul filmului o atitudine cel puțin la fel de incisivă a creștinilor precum cea a romanilor față de ei până în timpul lui Constantin. Deși manifestările nu sunt atât de virulente inițial, „marginalizații” vor alege să lupte contra puterii politice, punând dorința de supremație pe seama reinterpretărilor forțate ale cuvintelor Bibliei. Își acordă în mod abuziv o autoritate de care se folosesc pentru a submina celelalte culte, în special cea a romanilor. 
           Acolo se încadrează Hipatia, recunoscută pentru studiile sale în matematică, astronomie și filosofie. Ea este „înțeleptul” cetății, sfătuitor permanent asupra deciziilor importante. În cadrul școlii la care predă se regăsesc și tineri care vor ocupa ulterior funcții importante, precum cea de episcop de Cirene sau cea de prefect al Alexandriei. Viața ascetică a Hipatiei, cât și inteligența ei superioară îi determină pe creștini să vadă din ea un dușman, pentru crezul neoplatonic la care ea nu poate renunța. Cu atât mai mult cu cât creștinii văd în toată învățătura Antichității un pericol și distrug mare parte din biblioteca Alexandriei. 
          Într-un moment în care principalul propovăduitor al creștinilor, Ammonius (după ce aruncă cu o piatră în prefectul Orestes ), este ucis, în paralel cu refuzul prefectului de a accepta acuzațiile aduse Hipatiei, conflictul se declanșează în mod violent, iar puterea este răsturnată. Hipatia este capturată și omorâtă de creștini precum o vrăjitoare. 
          Din punct de vedere ideologic, apare în film o răsturnare de situație față de cea cunoscută în canonul tradițional, iar creștinii devin persecutori ai celor care i-au persecutat în trecut, începându-și astfel expansiunea rapidă. Dacă acțiunea s-ar fi desfășurat în Roma secolului IV, oare s-ar fi putut observa ceea ce se întâmplă cu cultul lui Serapis și cu neoplatonismul la fel de pregnant și cu mithraismul? Deși înveninarea profundă a creștinilor poate fi un efect al ateismului regizorului, corelată cu tendința generală de a-i portretiza ca fiind fanatici, ignoranți și fundamentaliști, după părerea prof. dr. Irina A. Artemi, doctor în teologie la Universitatea din Atena. Și Ammonius este un personaj construit hiperbolic. Creștinii nu sunt cunoscuți ca având tendința de a impresiona pe ceilalți prin intermediul unor miracole. 
           Dramatismul filmului este redat, desigur, de intenția regizorului de a portretiza evenimentele istorice într-un mod oarecum distorsionat. Hipatia nu era nicidecum disprețuită de episcopul Ciril, așa cum apare în partea a doua a filmului. Ba chiar se pare că ar fi fost admirată pentru preocupările ei științifice. Ba chiar și în pasajul lecturat în cadrul fostei biblioteci, transformată în biserică, regăsit în Epistola lui Pavel către Timotei, se regăsesc multe din trăsăturile ascetismului pe care îl afișa deja Hipatia. 
          Oricum, indiferent de faptele istorice care nu sunt respectate (și este de la sine înțeles să fie așa într-o interpretare ficțională), filmul reprezintă o experiență deosebită, care ne reaprinde speranța că inovația și știința pot fi zguduitoare pentru o societate, iar că filosofia poate reprezenta la fel de bine un crez susținut cu îndârjire. Dacă vreți, Hipatia este un exemplu general valabil. 
          Mai jos găsiți și alte nepotriviri istorice regăsite de prof. dr. Irina A. Artemi în Agora. Și vizionare plăcută! historical inaccuracies

Spring Scent

            Dacă ar fi fost un cuvânt bun pentru o stare de bine, cred că el ar fi ieșit dintr-un tren în gară, într-o zi frumoasă de primăvară. Unde mirosul sălbatic al ierbii ar fi procurat în oricine albastrul spălăcit al cerului și senzația de arșiță din creier. Sunt din ce în ce mai mult întinsă pe o pajiște, de parcă toată lumea ar sta cu lejeritate sub pielea mea. Sunt lacomă. Mi-am cuprins arhisentimentalul și sunt, dintr-o dată, într-un fuleu inexplicabil. E ca și atunci când nimic nu te poate opri, bagi seamă. Ai mai spune câte ceva, dar nici nu e nevoie. E atât de mult dialog în vânt, că tu nici nu ești important acolo.
            Ce să crezi… este un taxi la colț de stradă care ți-a făcut semn să te urci. De unde să fi știut că tu l-ai vrut? Nu, cât de absurd ești… cum să nu mergi pe jos atunci când e atâta praf? 

totalitate

(Flaviei)

spune-mi

că o găleată de mine

e mai bună decât o găleată de iaurt cu dulceață

diminețile tale

sunt și cafea sunt și iubire

sunt și eu

sunt și mai mult decât tot

oceanul din care ne luăm sarea

să o amestecăm

în viață.

ce poate fi mai bun decât tot?

TAKE FLOYD


Din capăt de lume, șoptit un răspuns la chemarea floyd-ului. În ce aș putea să am încredere? Totul începe ca un strigăt, titlul unei noi pagini de jurnal la care râvneai, dar care niciodată nu te satisface. Nu știu să scriu despre tine. E bine, pentru că nici eu nu te mai văd pe-aproape. Crezi în ceva aproape de obrazul tău. Cum e atingerea aia catifelată a covorului pe care te-ai întins aproape de fiecare dată după ce m-ai sărutat pe gât, pe sâni, pe linia coapsei? Poate e culoarea pe care o porți pe unghii cea care mă duce cu gândul la mare și la nisip. Este ceva ce îmi depășește capacitatea gentilă de a te iubi. Nu e ca și cum zilele ar fi mai puțin frumoase în inconștiența asta. Când ai încetat călătoria noastră? Te rog, nu mă mai întrerupe. Nu, vrei să mergi undeva unde eu nu vreau să merg cu tine. Ideea ta se termină brusc. Vrei mai mult decât ceea ce simt eu. Ceea ce crezi tu este, poate, mai bine decât aș fi spus-o. Nu, acum m-am plictisit să mai cred. Care este, oricum, problema care nu se poate rezolva cu mine și cu tine, undeva, mai bine în locul nostru favorit din lume, unde doar noi facem ca locul nostru să fie al nostru? Vezi cum ai restabilit egalitatea? Nu tu ai vrut să începi să joci așa? Nu știu, tu te ridici mereu pe masă când vrei ca eu să nu mai pot să te țin de mână. Am fost sinceră când am spus că te iubesc până la cerul apartamentului nostru. Nu uita că te-am ținut pe umeri. Atunci era mai mult. Era cât vroiai tu să fie, nu cât puteam eu să ofer. Sunt, undeva, mai mulți centimetri dacă te ridici pe vârfuri. E tot ceea ce pot să ofer voluntar…


„Ceea ce nu există e mai bine să nu fie numit. Sunt disperat să ies și să simt peste tot ceea ce eu am uitat de mult cum se numește. Este sunetul din timpul furtunii care mă face să vin să te cobor de pe masă, să te iau în brațe și să urc cu tine până pe acoperișul blocului. De ce nu-i strigi tu numele? Cândva m-ai părăsit o săptămână. Mi-ai spus că o pot picta. Și eu te-am pictat pe tine. Te-ai supărat pe ea sau pe mine? Vreau, mai bine, să înceapă furtuna și tu să fii sub ea. O să am grijă ca eu să te sărut de la primul până la ultimul tunet. Poate o picătură îți va lovi creștetul atunci când eu voi uita să plec de pe genunchii tăi. Acolo mă duci mereu. Nu știu dacă, apoi, ochii tăi sunt plini de ea…”


„Nu știu ce e cu mine. Sunt atâți de mulți intruși pe unde vreau eu să te văd. Am uitat numele ei, al tău, al nostru. Abia mă mai țin minte atunci când mă urc pe masă și îmi întind degetele către tavan. Nu te las să vezi niciodată cât de sus am ajuns. Acolo unde mă știi tu am fost abia în prima zi. Nu simți mai mult Murakami acum? Ceea ce știai tu mai înainte. Dar ceea ce știi acum? Ți-am dat voie să o pictezi. Dar ți-am spus că nu mă pot ridica pe vârfuri. Nu aveai dreptul să faci tu asta în locul meu. Dar acum sunt mai mult decât pot suporta. Acolo mă duci mereu. Nu știu, dacă, apoi, ceea ce există e mai bine să nu fie numit…”


            Ăsta e răspunsul tău? Nu mai bine renunțăm la discuția asta? Știu un loc în care îți place să fim. La infinit, atunci. Nu uita. YES; BRING FLOYD.

ARTileria

          Marți seara, obosită după o serie de cursuri împrăștiate de-a lungul întregii zile, am hotărât să nu alegem drumul constant către cămin, ci să ne oprim la Casa Tranzit, pe strada Barițiu nr. 16, unde asociația ARTileria împlinea un an de existență și pregătise o ediție specială a serii de caricaturi și portrete.
          Atmosfera era una extrem de plăcută, un fel de cadru boem, în care orice artist profesionist sau unul în devenire s-ar fi simțit în largul său. Acest sentiment a fost dat și de cercul în care s-au încadrat diverși tineri, mai mult sau mai puțin amatori, care au urmat exemplul studenților de la UAD și au avut parte de o sesiune de creație, motivați fiind de pasiunea lor, de provocarea de a avea în față două modele total necunoscute, dar și de premiile oferite de asociație.
          Participanții mi s-au părut foarte receptivi, atenți la ceea ce se întâmplă în jur și dornici de socializare. Cu siguranță experiența a fost inedită. E foarte frumos să îți permiți luxul de a râde de tine. Acestea sunt și sentimentele care m-au încercat pe parcursul serii, stând în apropiere de Mihai Kirillă și de Nicolae Romanițian, pe care i-am urmărit îndeaproape în munca lor.
          Am schimbat câteva replici cu relaxatul Mișu, care mi-a promis și mie o caricatură, în următoarea întâlnire. Îmi acord de pe acum dreptul de a mă simți privilegiată, eu neapucând să mai ajung pe scaunul modelului, dată fiind răbdarea prea mare pe care am avut-o și probabil o oarecare toleranță pe care eu nu am sesizat-o, dar de care alții au profitat, pentru a obține o caricatură cât mai repede. Cert e că așteptarea merită și nici măcar nu realizezi cu adevărat trecerea timpului, decât dacă ți se face foame. Eu una am fost foarte încântată și abia aștept următoarea întâlnire, să îi revăd pe oamenii care mi-au creat o asemenea bună impresie!
         Până la următoarea întâlnire, vă invit să aflați mai multe despre ARTileria de pe Facebook urmăriți punctul de vedere al Ioanei, precum și imaginile surprinse pe parcursul serii.
Artileria

Articol Flip Flop

Ismail Kadare – Palatul viselor

             Primul contact cu universul ficţional creat de Ismail Kadare a fost unul ieşit din comun, datorită stilului compoziţional pe care îl impune. Apropierea faţă de text nu este deloc una facilă, ea manifestându-se ca o decriptare a posibilelor sensuri. Pe parcursul volumului se menţine o impresie vagă, foarte puţin descriptivă.
            În nicio porţiune a textului, accentul nu este pus pe dezvoltarea acţiunii cu ajutorul abundenţei detaliilor. Sugestia la nivelul sentimentelor şi întâmplărilor deţine un rol mult mai important. Ea coordonează gândurile protagonistului şi le conferă un aer de mister. Actorii îşi maschează, de fapt, rolurile lor în construcţia evenimentelor, fiind simpli „funcţionari” ai unui mecanism totalitar, în care omul nu mai are validitate, el este un instrument necesar în manipularea şi eliminarea semenilor.
            În acest univers, accentul este pus pe Mark-Alem, care porneşte de la baza instituţiei Tabir Saray. Pe tot parcursul desfăşurării acţiunii, se dezvăluie lectorului sub forma unui martor inocent, un element a cărui importanţă se dovedeşte de fapt minoră în cadrul unui sistem care depăşeşte cu mult puterea de înţelegere a personajului. Nu este prezentat cu un anume set de calităţi şi valori, ci destinul lui pare vizibil marcat de provenienţa lui din vechea şi renumita familie a Qypriliilor. De fapt, această descendenţă îi va asigura implicarea în sistem şi ascensiunea facilă în cadrul acestuia, în urma unei serii de evenimente favorabile. Personajul rămâne unul enigmatic. Deşi pare copleşit de evenimente şi nu îşi ascunde surprinderea, manifestându-se ca un simplu pion, Mark-Alem nu îşi dezvăluie în totalitate caracterul. Personajul pare să ştie mai multe decât dezvăluie.
            În întregul volum accentul este pus pe influenţa personajului în Palatul Viselor. El este demonstraţia viabilă a unei ascensiuni fără efort, care face faţă aşteptărilor fără nicio ezitare, chiar şi în funcţia de director adjunct. Resimte, totuşi, că munca sa la Palat îi afectează psihicul, deşi pe parcurs senzaţia va dispărea. În acelaşi timp, istoria tumultoasă îi marchează cu adevărat destinul. Ascensiunea sa este contrabalansată de decăderea unchiului său Kurt, care este omorât prin decapitare, în urma interpretării unui vis în defavoarea sa. Sacrificiul lui Kurt este necesar pentru ca familia Qypriliilor să continue să reziste la fel de puternică, aşa cum este amintită de la întemeietorul său. Pentru a rezista podul pe care îl construise, fusese necesar un sacrificiu uman. Astfel Vizirul, celălalt unchi prezent constant în viaţa lui Mark-Alem, este conştient de iminenţa unui nou sacrificiu, fapt pentru care el nu face nimic să evite moartea lui Kurt. Contralovitura este de fapt un pretext pentru a-i elimina pe cei care erau responsabili de interpretarea visului, propulsându-l astfel pe Mark-Alem la conducerea mecanismului.
            Cu alte cuvinte, societatea este într-un con de umbră în faţa rivalităţilor şi a conflictelor de interese dintre Qyprilii şi Sultan. Este, de altfel, unul dintre cele mai actuale conflicte: cel din jurul puterii centrale, care generează noi şi noi mecanisme, pentru a controla mai intens pe toţi locuitorii Imperiului. Un singur lucru nu pare să se integreze în acest totalitarism: aparenta inocenţă a unuia dintre membrii acestui mecanism. 


http://www.libhumanitas.ro/palatul-viselor-humanitas-2007.html