βίος

25.05.2013, ora 20:00. Un grup de tineri se întâlnesc în fața Studio Harag, la TTV, pentru a încerca, timp de 1 oră și 30 de minute, să rezoneze cu anticul, așa cum și-au propus actorii să ne atragă. Sala a fost neîncăpătoare, fapt pentru care unii s-au lipit de calorifer, alții s-au pus pe trepte; s-a stat chiar și în picioare. Bineînțeles, totul a meritat.
N-a fost doar un exercițiu. A fost un culoar deschis către trecut, pe drumul tragediei grecești, cu ajutorul soundtrack-ului potrivit, menit parcă să faciliteze decalajul temporal și să aducă în actualitate patosul pe care cu greu îl mai înțelegem astăzi atunci când citim Eschil, Sofocle sau Euripide (asta dacă îi citim).
M-am simțit norocoasă pentru fiecare moment, să pot trăi durerea deodată cu personajele, să le pot recunoaște treptat, să înțeleg ce a însemnat tragedia Hecubei sau nebunia lui Oreste.

Cineva îmi spusese mai demult că nu poți înțelege o tragedie grecească până nu vezi reprezentarea uneia. Acum e ca și cum aș fi trecut prin cele mai importante într-o singură seară. Mulțumesc anului III de la teatru pentru seara aceasta!
Și seara a putut culmina cu un moment Grimus în Piața Unirii. Gorgeous!

Ce se votează azi?

Nu știu dacă este neapărat o perioadă a întrebărilor retorice, dar politica universității și a multor oameni care fac parte din ea mă face să îmi compun, la rândul meu, o adevărată dialectică de reproșuri. Nici n-ar fi îndeajuns tradiționalul „ca la noi la nimeni”, pentru că ar diminua considerabil nuanțele situației.

Dacă acum 2 zile am dat coate încoace și încolo ca să ne prezentăm în fața lui MV LLosa, ieri am „îmbrâncit” studenți ca la război pe calea prăpăstioasă care ducea către urnele de vot. Și ce cale anevoioasă s-a dovedit a fi, dacă numai 2% din studenții UBB-ului au reușit s-o parcurgă.
M-am întâlnit ieri cu cetățeni turmentați a la Caragiale, care întrebau de prin toate părțile „eu cu cine votez?”, ca mai apoi să renunțe la a mai afla ce-i cu oamenii trecuți pe afișe și rămâneau doar în ipostaza de „turmentați”. Cetățeanul din UBB a avut ieri de votat pentru Senatul Universității, unde rămăseseră șase posturi libere. Nu mă întrebați cum se promovează, de obicei, astfel de evenimente, ca ele să ajungă la marea masă a studenților. Cine se informează constant n-a avut nicio îndoială. A avut unde să citească, s-a putut interesa de candidați, de calendarul și metodologia alegerilor. Dar câți oameni în afara celor care fac reprezentare studențească au avut intenția de a o face?

Nu vreau să caut țapii ispășitori ai acestei situații, care șchioapătă de mult pe coridoarele UBB-ului și depinde mult de orizontul mentalitar al studentului. Nici nu mai vreau să mă gândesc la verticalitate și corectitudine, în absența cărora m-am obișnuit să mă regăsesc. Sistemul viciat nu poate fi așa ușor curățat. Ia timp și implică mai multe generații. Și, ca să nu mă mai învârt în tot felul de concepte abstracte, ia una bucată student de rând și întreabă-l ce s-a votat ieri. Dar du-te în cămine, intră prin cantina UBB-ului și prin BCU. Cine e dator să reacționeze la vorbe precum „n-am timp”, „nu mă interesează”, „ce-or să facă ăia pentru mine dacă mă duc la vot”? Mai există cineva cu o coloană vertebrală atât de puternică încât să vrea să se împovăreze cu îndrăzneala donquijotescă de a-i duce în spate pe toți cei 98% și să le trezească spiritul civic?

Mai încercăm la următoarele alegeri…

Pentru cine a venit de fapt Llosa la Cluj?

Asta e întrebarea pe care mi-am pus-o astăzi, pe la amiază, atunci când ar fi trebuit să mă aflu în sala Eminescu, în fața căreia așteptam de la 10:30 împreună cu colegii mei. Nu vreau să detaliez foarte mult uimirea cu care am primit vestea că studenții nu au voie să intre în amfiteatrul în care urma să se poarte dialogul. Astăzi nu s-au dat invitații printate, ca pentru ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa de ieri, ci aici statutul a facilitat intrarea în sală.
Poate că cel mai deranjant aspect a fost că întreg grupul care încerca să intre era oarecum violentat de cele două doamne care păzeau intrarea și ne redirecționau ca pe o turmă către cele două locuri în care s-au amenajat ecranele. Bineînțeles, diverse persoane au intrat și cu 5-10 minute înainte să înceapă, însă era încă vorba de statut.
Mai straniu a fost sentimentul că ești efectiv alungat dintr-un spațiu în care revii aproape săptămânal la cursuri, iar universitatea îți spune în mod direct că acum nu are nevoie de tine, că nu contezi pentru ea (ceea ce am intuit oricum din tot ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni) și că mai bine te-ai duce în curte, să îți cobori capul și vocea, să te conformezi într-un mod care mi-a părut foarte comunist și să te resemnezi. Pot să adaug și entuziasmul spulberat, după ce studenții au „luptat” eroic pentru a-și completa suma necesară achiziționării unei cărți, iar altele au venit de la 400 kilometri depărtare în pachete, doar-doar or trece prin mâinile stimabilului scriitor.

M-aș fi bucurat să…
pot să mă lipsesc de anumite fraze de-a dreptul penibile a la Liiceanu
se permită accesul în Eminescu pe principiul „primul venit, primul servit”
nu se arunce la propriu persoane din sală și reprezentanți ai presei pe domnul Llosa pentru un autograf
nu am impresia unor orgolii exacerbate din pricina cărora nu s-a apelat la o altă locație mai adecvată
mă pot mândri astăzi că sunt studentă la Litere.

Cum nu prea mi s-au împlinit așteptările și nici măcar pe la autografe n-am avut șansa să ajung, am început să mă întreb: pentru cine a fost organizată întâlnirea de astăzi? Pentru presă? Pentru cadre didactice? Să fi fost pentru studenții de la Litere și să nu ne fi dat noi seama?

moartea crește viață în pântece

iubirea mea

stă într-o casă de sticlă

în patul căreia dorm

schelete

inimile pe care le țin în mână

nu pot sparge diferența dintre

viață și moarte

acolo reflexele

pătrund cu de-a sila

uite-te

scheletele fac mereu dragoste

și-au clădit vase din măduva fiilor lor

în casa asta moartea crește viață în pântece

ca într-o fantezie de vară

scheletele n-au produs niciodată moarte

au crescut vegetație

în valuri

apoi au fumat-o

au detronat-o

i-au împletit părul

toată lumea o cresc

în afara pereților de sticlă

natura le crește uneori

copii în pântecul ei uriaș

și le desenează piele și sânge

după îi scuipă în lumea

organelor din beton armat

sculptarea interiorului

îi macină ani întregi

până la urmă

au mai lăsat suflete și inimi

unde n-au mai încăput.

Wahnsinn

de ieri lumea nu mai vrea să își spună pe nume

își neagă flămând insistența spectrală

lumea e nebună face dragoste cu oricine

copiii ei umblă goi se culcă în praf

se sărută se joacă întind mâna după mâncarea omului

se adună în afară de viață știu tot ce trebuie să facă

pe una din străzile pavate

stă mereu întinsă ca o târfă

cu sânii dezgoliți își strigă neputința

e un om care nu o vrea

care vrea să fie außer diese Welt

nu e rău mai bine stai ca ultimul prost

să nu vezi pe unde cazi

în canalele ei pestilențiale

orice Ausweis ai zice că e mai bun decât… asta

dacă „asta” nu ar fi tot ce poți să ai de fapt.

Shame [2011]

Personaj al anilor șaizeci. Pe scurt, acesta e sentimentul pe care ți-l dă Brandon atunci când termini de văzut filmul. Chiar el și-ar fi dorit să fi trăit în acea perioadă în care psihoticii și obsesivii erau mai ușor de acceptat. Acum lumea se ascunde în spatele tehnologiei, la fel ca și el, adâncit în multitudinea de material pornografic care îi alimentează obsesia. Arată ca un remake al filmului American Psycho: el e un bărbat singur, de succes, cu marea diferență că aici singurul care suferă cu adevărat este Brandon. Un film care conține la fel de multă dramă pe cât sex.

Printre scenele de împlinire fizică, Brandon se confruntă cu temerile sale : singurătatea, lipsa de comunicare și fuga de angajament. Printre acestea, apare sora lui, Sissy, care îi tulbură modalitatea de a trăi, încercând să comunice cu el și să-l învețe să aprecieze ideea de familie. Sissy încearcă să îi demonstreze că ei sunt mai asemănători decât vrea el să recunoască, fapt dovedit de plecarea amândurora de acasă de tineri, din cauza copilăriei-problemă. Sissy nu este mai echilibrată decât fratele ei, însă își dă seama că singurătatea nu va reuși să îmbunătățească situația, ceea ce încearcă să-l facă și pe acesta să înțeleagă.

Într-un moment de mânie, rușinat de faptul că Sissy îl surprinde masturbându-se în baie și îi vede materialul pornografic pe computer, aruncă absolut toate revistele, împreună cu computerul, la gunoi.

Practic, de aceea încearcă Brandon să evite contactul social prelungit. Pe de o parte pentru că nu îi face față, dar pe de altă parte pentru că se teme că ceilalți îi vor descoperi obsesia. De aceea nu acceptă ca sora lui să locuiască cu el. Asta se observă și în atitudinea nesigură pe care o are atunci când iese cu Marianne, colega lui de serviciu. Îi este greu să se deschidă, să se implice într-o relație, ba chiar se abține de la a merge cu ea din prima seară să facă sex. Nici la o întâlnire ulterioară cu ea nu poate.

„My pain is constant and sharp, and I do not hope for a better world for anyone. In fact, I want my pain to be inflicted on others, and no one to escape. My punishment continues to elude me. My confession has meant nothing.” , spune Bateman în American Psycho. El reușește astfel să se elibereze de durerea care îl domină, ceea ce Brandon nu știe cum să facă. Până la urmă, finalul e deschis: nu ni se dezvăluie dacă Brandon o va mai urmări pe femeia care flirtează cu el din priviri în metrou. Putem ghici însă noi asta…

Nota: 9,5/10.

sursa foto

link IMDB

To be or not to be a copycat – despre cum preferă studentul român să ignore respectul

Dovezile de cum omul a început să devină un adevărat „copycat” se descoperă din ce în ce mai mult în cadrul universităților românești; asta ca să nu mai vorbim despre școli, în care fiecare referat este un adevărat amalgam de de copy-paste din diverse surse de pe internet. Nici măcar inspirația din cărți nu mai este viabilă. În acest mod se susțin și examenele. Ai spune că acolo se verifică, pe lângă ansamblul de cunoștințe dobândite, un minim de originalitate în utilizarea informației, precum și modul tău personal de percepție asupra subiectului. Asta începe să nu se mai întrevadă în aceste situații, fiind mai importantă simpla redare a informațiilor așa cum au fost ele structurate în cadrul cursului.

Am constatat astfel că atunci când se solicită altceva din partea celui evaluat, fie el student sau elev, nu poate face față provocării de a prelucra informația în modul în care i se cere, pentru că nu este obișnuit să lucreze astfel. Asta poate începe de la simpla reformulare a unei definiții, pe care cel în cauză nu o mai recunoaște într-o formă diferită. E doar un exemplu din multe care s-ar putea găsi.

Pentru că se tot vorbește de plagiat, de condamnarea lui și de încurajarea originalității, aș putea prezenta un caz concret prin care un student de anul III își manifesta dorința de a-și ușura munca legată de lucrarea de licență. Persoana respectivă nu părea să vrea să ascundă dorința de a plagia, astfel încât să se poată descurca în timpul care îi mai rămăsese până la suținerea lucrării. Astfel că îi mărturisește unui prieten în timpul unei convorbiri telefonice cum a găsit o lucrare de licență pe internet despre comunicare cu ajutorul mijloacelor de socializare. Singurul impediment mai era că lucrarea era într-o limbă străină, pe care se pare totuși că persoana respectivă o cunoștea. „Acum tot ce trebuie să fac este să traduc lucrarea și am terminat. N-o să-și dea nimeni seama”, îi spune prietenului la telefon.

Problema nu era, zic eu, în ideea că nimeni nu își va da seama, ci cum sună viitorul dacă așa se realizează lucrările de sfârșit ale unui ciclu de studii. N-am găsit o soluție la acest fenomen. Cred că uneori ține de una dintre cele mai importante valori care îi este inoculată omului: respectul. Plagiatul ține, oarecum, de lipsa acestui respect față de munca altuia sau a ta. E adevărat că nimeni nu poate ține lecții de respect altora, pentru că atitudinea celuilalt este să vadă paiul din ochiul celuilalt înainte de bârna din propriul ochi, cum spune zicala românească.

În acest context, nu pot decât să ofer un exemplu la care am asistat și care m-a determinat să evit plagiatul în absolut orice situație. Un cadru didactic ne-a expus modalitatea de evaluare, formată dintr-o lucrare de interpretare a unui text și examenul propriu-zis, de verificare a cunoștințelor. Bineînțeles, nivelul de cunoaștere al limbii nu ne permitea tuturor să realizăm lucrări de note mari. Textul oferit nu era nici el unul foarte accesibil. Nu găseai cărți cu variante de interpretare. Cele câteva surse de internet au fost epuizate rapid ca surse de inspirație. Momentul în care urma să înceapă examenul anunța înainte studenții care nu aveau nevoie să-l susțină, din diverse motive legate de nerespectarea condițiilor impuse la început de an. Am fost mirată de câte persoane au fost nevoite să iasă din cauza plagiatului, primind, desigur, nota 1. Mă întreb dacă în acel moment nu și-ar fi dorit mai curând un 5 pe munca proprie.

Un astfel de exemplu te învață că mai sunt momente și oameni care apreciază mai mult efortul personal depus în elaborarea lucrării. „Voi depuncta mai puțin greșelile gramaticale decât cele de interpretare”, ne-a asigurat domnul profesor la momentul în care ne-a predat tema de lucru. Am fost mândră de cele 3 pagini jumătate obținute prin înțelegerea proprie a textului, așa defectuoasă cum era ea, chiar dacă ele au fost corectate în proporție de 90% pe diverse greșeli.

Dacă astfel de profesori s-ar face auziți mai des, poate că așa am înțelege mai repede că plagiatul nu este o joacă. Că drepturile de autor contează chiar și asupra unei fraze. Pentru cei care își dedică viața publicării, acest respect a venit, mai mult sau mai puțin forțat, din experiența lor în domeniu. Doar cel care muncește îndeajuns de mult pentru realizările sale respectă cu adevărat o publicație atunci când o utilizează ca suport pentru noua filieră pe care dorește să o descopere.

Olimpiada revenirii

Se pare că în mai puțin de 2 ani vom avea parte de cea mai competitivă Olimpiadă a sporturilor de iarnă. Cel puțin așa se anunță din partea patinajului artistic. După ce a cucerit șapte titluri europene, se pare că anul următor, la europenele de la Zagreb, se întoarce în forță Evgeni Plushenko. Surprinzător, reprezentantul Rusiei nu revine doar pentru atât. Europenele și naționalele vor fi un fel de „antrenamente” pentru marele eveniment la care țintește campionul rus, cel pe care l-a ratat în 2010 din cauza performanței surprinzătoare a americanului Evan Lysacek. Se pare că acesta a găsit forța necesară pentru a concura în continuare, mai ales pentru a-și lua revanșa.

Dar rusul nu e singurul care și-a propus să revină în 2014. Campionul olimpic en titre se pregătește pentru a-și apăra titlul la Sochi. Desigur, gurile rele spun că revenirea este la fel de suspectă ca și modul în care a obținut americanul titlul olimpic. Acum el doar ar spera ca minunea să se întâmple din nou, cu un Evgeni care nu ar mai avea forța necesară pentru a câștiga. Dar noi vom afla abia în 2014. Poate că până atunci Evgeni se îndrăgostește mai tare de golf și renunță la patinaj. 🙂

Sursa info

Lars Saabye Christensen – Beatles

M-am gândit mult cum aș putea să rezum impresia pe care mi-a generat-o Beatles. Pe scurt, aș putea-o considera o carte a evoluției fizice, alături de care se manifestă în paralel o involuție psihică. Nu are atât de mult legătură cu trupa Beatles așa cum ar părea, deși muzica produsă de John Lennon și Jim Morrison a fost ceea ce l-a determinat pe Christensen să înceapă să scrie. Muzica lor îi fascinează, într-adevăr pe protagoniști, însă m-aș fi așteptat ca ea să provoace în interiorul lor o revoluție, să îi determine să se îndrepte către un anumit țel. Deși au, pentru o scurtă perioadă, intenția de a forma o trupă, The Snafus, întocmai după modelul idolilor lor, renunță pe măsură ce încep să se despartă către licee diferite, iubite, încercări de a găsi o cale de urmat potrivită.

De undeva din jurul lor, lumea îi atrage totuși către băutură și droguri, iar cei 4 trec, de cele mai multe ori împreună, printr-o adolescență tumultoasă. S-ar putea pune totul pe seama familiilor dezbinate, a absenței unui părinte. Prietenii lui Kim trec prin evenimente de acest gen. Însă Kim își provoacă singur un dezechilibru. La el totul degenerează într-o tulburare psihică puternică, generată de anumite conjuncturii. În final pare să spună că sanatoriul nu e soluția pentru el și încearcă să se vindece începând o viață nouă cu prima sa iubită, Nina.

Kim e un fel de a spune pentru ideea că nu există, practic, nicio soluție concludentă. Cel puțin nu pentru cineva care s-a îndepărtat de bunăvoie de familie și de educație. Puținele persoane care decid să se mențină prin jurul lui ajung să fie rănite, iar el reușește astfel să rămână mereu singur. Se încadrează în tipul pe care ajunge Christensen să îl portretizeze în scrierile sale și anume cel al omului care nu reușește să își formeze o privire de ansamblu asupra propriei vieți.

Este, de altfel și o sugestie asupra societății în esență nesănătoasă. E o societate afectată de războiul din Vietnam și de influența socialismului. Oamenii pur și simplu aleg tabere. Iar cei care nu o fac par să nu mai fie integrați în societate. Cei patru tineri încep să se agite odată ce liniștita Norvegie pare să înceapă și ea să se miște în nebunii ani șaizeci.

Totuși, există în carte și o sugestie a purificării prin scris. Este soluția aleasă de Kim după evadarea din sanatoriu, timp în care analizează toate evenimentele trecutului său: „Mă înfurie mâna dreaptă, suturile de peste tot și, în special, degetul arătător. E cioturos și încovoiat asemenea unei gheare.” Chiar și el pare să sugereze dezgustul față de trecut prin modul în care își privește propriul corp. Dar e și el conștient că nu mai poate face nimic în acel sens. Așa că începe să pună pe hârtie 7 ani din viață. Ne putem imagina cu toții că se îndreaptă către un viitor mai luminos.

Oricine citește cartea pare să spună că nu e prea departe de adolescența prezentului. Și nu e. Curiozitatea e la fel de puternică, de cutremurătoare, iar schimbările din interior care ne provoacă insomnii se petrec în fiecare zi. Parcă am trecut, astfel, prin Beatles, prin primul sărut, prin prima trupă pe care am ascultat-o obsesiv, prin prima beție etc… Este o retrospectivă cât se poate de interesantă!

În speranța salvării constituției studenților

Au trecut doar 3 zile de la cea mai recentă ședință de Senat în care ne-am fi așteptat la votarea Statutului și implicit la impunerea unui sistem dictatorial prin adoptarea unor prevederi care nu sunt conforme cu ce marea majoritate dintre noi am considera ca fiind un sistem democratic. Din fericire, mesajul pe care am vrut să îl transmitem a ajuns la urechile multora și a fost receptat corespunzător.

Sper că așteptarea până în septembrie ne va permite să observăm ecoul strigătului către dreptate, când următoarea ședință de Senat va decide soarta acestui document. Din experiența dezbaterii și a elaborării de amendamente, mi-am dat seama cum există o minoritate a celor care sunt dispuși să renunțe la confortul lor asociat cu rutina. Am constatat că nu este o condiție necesară să fii voluntar, membru ONG sau student reprezentant pentru a fi informat. Dar studenții întorc spatele implicării în ceea ce privește actul care le reglementează drepturile și obligațiile, cum marea majoritate nici măcar nu au auzit despre ce se întâmplă și sunt sătui de mesajele apărute pe profilele lor. Poate e că si vina naivității mele; speranța în responsabilitate și că vocea cu care am strigat deseori nu rămâne fără ecou. Asta am sperat cu fiecare cuvânt și minut dedicat lucrului pe Statut. Din păcate, ucrurile nu se mișcă întotdeauna în direcția în care ne dorim. Marea masă de studenți pe care mi-o imaginam că protestează în fața Casei de Cultură pentru implementarea corectă a constituției noastre este, momentan, inexistentă. E un sentiment asemănător cu cel experimentat adesea în copilărie când îi spuneam mamei să îmi cumpere o jucărie și nu se întâmpla asta. Ci trebuia să mă mulțumesc cu una de care un alt copil, mai mare decât mine, nu mai avea nevoie și o părăsea cu dispreț. Practic, să accepți ceea ce vrea altul să îți impună și să te mulțumești cu puținul dat de el: „dacă am vouchere cu reducere la mâncare și în localuri e totul în regulă”. Acestui gând i-a survenit mereu întrebarea: în comparație cu asta, ce îmi oferă Statutul? Nimic palpabil, ar spune marea majoritate. Dar el e primul pas pentru ca toți să avem parte de un sistem echitabil în universități.

Legat de asta, sper să nu se materializeze sentimentul pe care l-am avut eu: acela că justiția e oarbă, legată la mâini și că în ureche îi râde cel a reușit cumva să îi devină superior. Nu știu alții ce cred, dar dacă am avut norocul (zic eu) să mă nasc în perioada postdecembristă, sper să am și norocul să nu experimentez o dictatură pe parcursul facultății. Îmi spusese cineva mai demult că studenții învață mai bine sub un astfel de regim. Îmi permit să nu fiu de acord cu el și să îi spun: poate că studenților le e mai comod să învețe sub presiune. Pentru că e mai ușor să găsești țapul ispășitor pentru nereușitele sau piedicile cu care te-ai confruntat.

Concluzia e că ne-am învățat foarte prost. Calea corectă e cea mai îngustă și adesea cea mai dificil de parcurs. Și e a celor puțini, după cum văd…