Lucia se opri din tastat și se lovi cu capul de marginea biroului. Totuși, durerea din suflet nu se stinse odată cu cea de la cap. Iar câteva minute la rând se simți amețită și inutilă. Abia pătrundea răcoarea în cameră și din când în când, noaptea părea să fie la fel de chinuitoare ca și ziua. Pipăi prin semiîntuneric după evantaiul ascuns printre foi, reușind doar să răstoarne în mod zgomotos cana golită recent de cafea. Înjură printre dinți și se întinse după întrerupătorul de la lampă. În câteva minute se obișnui cu noua sursă de lumină și acceptă dezordinea de pe biroul ei, reușind să o mențină de la începutul concediului. Se îndreptă încet de spate și își așeză ochelarii pe laptop. Se lăsă în voia unor versuri care îi reveneau în minte de la începutul amiezii, atunci când se trezi buimacă și se îndreptă în mod mecanic către birou. „Found a place to rest my head…” părea o ironie cumplită pentru sufletul ei agitat.
Vocile începeau să se stingă și ele în noapte și prin fereastra deschisă se mai auzea un câine lătrând și vântul însoțindu-i chemarea. Când se ridică, se lovi de piciorul scaunului și amorți. Pentru o clipă, atât cât dură amețeala, își alungă gândurile triste din suflet. Apoi își aminti din nou de el așteptând-o pe motocicletă, sub balcon. Își stăpâni plânsul și se îndreptă către bucătărie. Își aminti că nu mâncase decât două mere de când se trezise și abia acum simțea consecințele. Pașii ei șovăitori se opriră în fața unor paste de la cina anterioară pe care le putea reîncălzi. Porni cafetiera. Curând, în bucătărie se răspândi un miros plăcut, de viață, care se lupta să iasă din letargia instaurată. După ce își înfulecă rapid cina, se întoarse la birou cu cafeaua aburindă.
Câteva minute mai târziu, fără să își dea seama câte trecură, se gândea dacă să repornească laptopul care intrase în stand-by între timp. Nu își terminase munca, dar era deja epuizată. Puse punct încercării și ieși pe balcon cu cafeaua încă proaspătă. Mirosea a boală și a moarte afară. Nu suporta cum se simțea vara în oraș. Toate viciile păreau să iasă la iveală cât mai putrid, fără să le poți controla. Soarele înnebunea orașul. Robotiza orice activitate. Vara îi amintea de fericire și de casele albe din Santorini, orașul în care lăsase sunetul motocicletei, uzo și zâmbetul care nu o lăsa să doarmă. Ura clișeele. Tocmai pentru că nu înțelegea cum oamenii pot să spună că au lăsat o parte din ei undeva, că nu mai pot dormi din cauza cuiva. Simțea că ea însăși dramatizează adesea. Pot exista locuri în care te simți mai viu decât altele? Locul în care ea își simțise pulsul accelerând constant, pe o plajă, într-una dintre casele albe, pe barca plutind mereu în derivă, acolo unde plana fantoma ei, persista un om… Doar că ea nu se mai recunoștea în el, deși și-l amintea ca și cum s-ar fi despărțit cu o clipă în urmă. De ce un singur chip întipărit în mintea ei și nicio forță să îl elimine?
O durea prea tare capul și cafeaua nu făcu decât să o amețească mai rău. Se așeză în balansoar și nici nu își dădu seama când adormi.
Sunt normala, dar ma tratez 