To buy or not to buy – Agamemnon demistificat

Consumerism, tragedie, speranță, undeva. Cuvintele-cheie ale celui mai recent spectacol realizat de Andrei Măjeri la Naționalul clujean. Andrei se reinventează aproape complet în urma unui spectacol precum Cutia Pandorei și încearcă o cu totul altfel de abordare. Așadar, hai să fie o piesă din tagma celor descrise ca fiind „teatrul politic” al lui Rodrigo Garcia. Lupta personajelor e, de această dată, la nivelul propriului sine. Viziunea rămâne la fel de agresivă, dar perspectiva se schimbă. Iar textul lui Rodrigo Garcia îi permite o astfel de transpunere. Agamemnon e trădatul prin excelență, figura paternă și eroul decăzut, care devine o expresie a contemporaneității atunci când homo consumens își intitulează supremația.

O piesă cu prea mult zgomot, cu personaje tembelizate, al căror dicteu automat depășește inteligibilul sau o posibilă filieră a teatrului absurdului. Garcia încearcă un monolog transpus pe mai multe voci, dialoguri fragmentate, care își pierd efectul în fața unei transpuneri bâlbâite, cu zgomot de fundal puternic sau, din contră, inexistent. Întregul construct încearcă să susțină ritmicitatea și poeticitatea textului, dar se confundă adesea cu efectul unui vomitiv. Personajele au o greață inconștientă și își „vomită” replicile. În același mod este livrată și violența. Ca un du-te vino zgomotos, pe fundalul căruia se aude un fluier.

Iar fiecare mesaj în parte, incluzând referințele la Eschil, nu reprezintă în niciun fel mitul și nici nu îl reconstituie. Mesajul transmis e de-a dreptul aruncat în fața spectatorului, mut și neimplicat, care asistă la o sumedenie de gesturi și replici gratuite. Sugestia lui Garcia este că nimănui nu-i mai rămâne nimic de făcut, deși s-ar putea încerca. Se mai poate tinde către adevăr, schimbare. Dar modul de expunere nu îți permite să iei în serios ceea ce ți se spune. Vorbește despre speranță într-un construct care se voia a fi tragicomic, într-un spațiu al raioanelor și al aripioarelor de la KFC. Reușește doar efectul ciclicității; omul este de cele mai multe ori blocat într-un stadiu oral, pentru că este capabil să îngurgiteze chiar și ceea ce nu e nevoie. Restul rămâne doar un simplu coș de cumpărături – de altfel singurul decor realist – care reușește să livreze un divertisment ieftin. Totul contrastează puternic cu mesajul piesei: atât replicile, cât și grija permanentă de a se evidenția ceea ce se vrea a fi spus, sugerându-se astfel că nu există nimic dincolo de ceea ce se spune în momentul respectiv. E adevărat că intenția este tocmai de a epuiza, dar scopul se șterge complet atunci când se mizează pe livrarea unui show live de divertis, cu personaje retardate și fără nicio motivație identificabilă în spatele trecerii de la o scenă la alta.

Sursă foto: http://www.cluj2015.eu/uploads/posts/2015-09/1442917737_agamemnon.jpg

Richard al III-lea se interzice – despre trecut și prezent într-o singură răsuflare

În urmă cu o săptămână am fost să văd cea mai recentă adaptare a unui text de Vișniec pus în scenă la Naționalul clujean. Așadar, hai să fie o frescă despre comunism în cea mai mică și primitoare sală, Studio Art Club. Alegerea mi s-a părut inițial riscantă – se știe că nu orice spectator reacționează bine la interacțiune. Dar publicul a fost foarte educat și receptiv la momentele în care era angrenat ca Personaj. Pe de altă parte, distanța mică dintre spectatori și actori ar fi putut la rândul ei să constituie lupa prin care orice defect sau greșeală din reprezentație să poată fi ușor depistată. Plusul fiind că dacă ele au existat, nu erau ușor de identificat. Cel puțin nu pentru amatori.

Cu alte cuvinte, o sală plină s-a angajat la 2 ore și 5 minute de teatru și metateatru. Ochiul atent și perfecționist al lui Răzvan Mureșan s-a văzut din nou, atât în alegerea distribuției, cât și a celorlalte elemente regizorale. La nivel textual, îmbinarea de elemente sociale, istorice, cu cele literare, teatrale și nu în ultimul rând metateatrale a fost făcută în mod inteligent. În același timp a fost evitată supraîncărcarea de simboluri, un defect atât de des întâlnit în teatrul expresionist. Iar piesa și-a avut elementul propriu de katharsis. Pe care fiecare spectator l-a trăit în propriul său mod. Fie că s-a simțit mai îndreptățit să se apropie de elementele de ironie și cinism, fie de referințele literare evidente, fiecare în parte a putut să fie mulțumit într-un anume fel. Asta cu atât mai mult cu cât reprezentația a fost îndeajuns de energică încât să nu apară momente moarte. Nu am văzut o lentoare care să genereze plictiseală, dar nici opusul. Momentele de energie explozivă erau bine alternate cu cele de calm.

Iar la nivel metateatral am apreciat cel mai mult prezența acelui Richard al III-lea clasic shakespearian, capabil să revină în actualitate prin diverse voci. Vorbind despre rău, putere, luptă și păstrarea integrității psihologice și emoționale, Vișniec îl exonerează pe Richard de propria vină, așa cum o făcuse și Shakespeare. Cu alte cuvinte, nu există lume fără rău, dar chiar și așa avem libertatea de a alege la ce tip de rău ne supunem. Chiar dacă Istoria nu aduce celor mulți un final fericit din toate acestea.

Sursă foto: http://www.clujlife.com/wp/wp-content/uploads/2015/08/richard.jpg

Monștri invizibili (recenzie)

Monștri invizibili

Chuck Palahniuk

– recenzie –

Primul sentiment după ce te plimbi în puzzle-ul circular construit de Palahniuk e cel că la mijlocul cercului vicios ești chiar tu, ca prototip de om, același cu toți ceilalți și totodată diferit dacă ai curajul unui gest extrem. La un moment dat te lovești de titlu și începi să pui problema la modul general, sub egida „cu toții avem monștrii noștri interiori” și alte variante. Asta e prima capcană pusă de Palahniuk și pe măsură ce îl crezi pe cuvânt și crezi că i-ai descoperit intențiile, descoperi cu surprindere că ai ajuns exact în punctul în care el a vrut să te aducă, fără să fi bănuit câtuși de puțin. Asta nu înseamnă că scriitorul caută întocmai cititorul ușor manipulabil. Deși provocarea nu mai pare să fie așa incitantă, cu cât multe dintre intențiile pe care le descoperi pe parcurs aparțin întru totul lui și se află exact în forma în care ar fi dorit el să le înțelegem – ceea ce, desigur, conferă o doză de dezamăgire.

Farmecul lui Palahniuk stă tocmai în forța de a devoala, aproape ca într-un roman polițist, diverse indicii, care să culmineze cu o adevărată mărturisire naratorială a intențiilor sale. Personal, nu cred că acesta e punctul forte al cărții. Cred că ține mai degrabă de efectul de a te ține conectat cu povestea pas cu pas, pentru a întreprinde acest traseu inițiatic alături de un grup de personaje cu o identitate scindată; aproape că nu mai contează genul lor (de aici toată discuția despre transexualitate, pe care nu se pune un accent foarte important). Sunt un soi de carcase umane mai degrabă, care pun la cale un drum a la Kerouac („Trainingul pentru Viața Reală”), descoperirea fiind legată de libertate și cum te poți elibera din convenția în care ai ajuns să îți dorești să fii: „Voiam siguranța zilnică a faptului că sunt mutilată. Așa cum o oloagă deformată și desfigurată din naștere își poate conduce mașina cu geamurile deschise și să nu-i pese dacă-i ciufulește vântul părul, ăsta-i genul de libertate pe care o căutam” (p. 280). Toate personajele sunt calchiate după un mulaj asemănător, mutilate psihic și emoțional – ca mai toți anti-eroii secolului nostru, care apelează la mutilarea fizică, privită ca ultimă soluție de evadare.

Sunt genul de personaje cu care nu empatizezi neapărat, nu le urmărești cu compasiune și le dorești salvarea, deși ea se produce la final de roman. Destinul fiecărui personaj se împlinește cumva, așa cum și l-a creat, deși gestul care a dus la acest punct nu poate fi altfel decât radical. Mutilarea fizică e o soluție interesantă cu care vine Palahniuk, încercând să răspundă la întrebarea: ce mai rămâne într-un univers viciat, în care psihicul și emoția s-au dezintegrat? Iar povestea frumuseții de tip modă conferă autorului un material generos pentru a construi un univers al convențiilor care nu face altceva decât să confere satisfacții temporare și să te încarcereze fizic și psihic: „Ceea ce contează e că să fii manechin profesionist înseamnă să primești bani ca să reacționezi exagerat la lucruri cum ar fi prăjiturile de orez și pantofii noi” (p. 67). Așa reușește Palahniuk în mod abil să confere și o justificare secundară a mutilării, exploatând sentimentul aproape apocaliptic care survine în momentul accidentului, odată cu conștientizarea neputinței de a te reîncadra în standardele anterioare: „Adevărul e că eram dependentă de frumusețe, iar asta nu-i ceva de care să te poți despărți fără probleme. Fiind dependentă de toată atenția aia, a trebuit să-i pun capăt brusc.” (p. 279).

Palahniuk apelează în multe momente la o dezambiguizare pe parcurs, deși cade adeseori, mai ales în a doua parte a cărții, în patetism, care ar fi fost un avantaj dacă nu era pe alocuri exagerat utilizat. Tot în același mod, ambiguitatea capătă un caracter de manifest cultural. Până și confesiunile tind să devină uneori prea abrupte, prea detaliate: „E așa pentru că suntem prizonieri în propria noastră cultură, în faptul că suntem ființe umane pe planeta asta, cu creierul pe care-l avem, și cu aceleași două brațe și două picioare pe care le au toți. Suntem captivi într-o asemenea măsură, că orice cale de evadare pe care ne-am putea-o imagina ar fi doar o altă parte a capcanei. Orice ne dorim, suntem dresați să ne dorim” (p. 254). Ceea ce avantajează însă foarte bine cartea este stilul scriitoricesc al lui Palahniuk: concis, apelând adeseori la descrierea prin verbe, fără a da un aer strict epic scrierii. Unele scene par să fie construite sub influența flash-ului fotografic, folosit de-a dreptul laitmotivic în carte. Iar narativ vorbind, intercalarea episoadelor și începerea lor într-un anume punct, urmând să le termine în momente ulterioare în carte, acest joc al perspectivelor și al suprapunerilor e primul indiciu către a-ți da seama de tonul serios al romanului și de măiestria pe care o deține Palahniuk. Are o ușurință în exprimare remarcabilă.

Pe bună dreptate considerat un roman foarte bun, unii spun chiar cel mai bun al americanului. Oricum, merită citit pentru o grămadă de motive, chiar dacă eu nu am explorat decât unele aici.

Shame [2011]

Personaj al anilor șaizeci. Pe scurt, acesta e sentimentul pe care ți-l dă Brandon atunci când termini de văzut filmul. Chiar el și-ar fi dorit să fi trăit în acea perioadă în care psihoticii și obsesivii erau mai ușor de acceptat. Acum lumea se ascunde în spatele tehnologiei, la fel ca și el, adâncit în multitudinea de material pornografic care îi alimentează obsesia. Arată ca un remake al filmului American Psycho: el e un bărbat singur, de succes, cu marea diferență că aici singurul care suferă cu adevărat este Brandon. Un film care conține la fel de multă dramă pe cât sex.

Printre scenele de împlinire fizică, Brandon se confruntă cu temerile sale : singurătatea, lipsa de comunicare și fuga de angajament. Printre acestea, apare sora lui, Sissy, care îi tulbură modalitatea de a trăi, încercând să comunice cu el și să-l învețe să aprecieze ideea de familie. Sissy încearcă să îi demonstreze că ei sunt mai asemănători decât vrea el să recunoască, fapt dovedit de plecarea amândurora de acasă de tineri, din cauza copilăriei-problemă. Sissy nu este mai echilibrată decât fratele ei, însă își dă seama că singurătatea nu va reuși să îmbunătățească situația, ceea ce încearcă să-l facă și pe acesta să înțeleagă.

Într-un moment de mânie, rușinat de faptul că Sissy îl surprinde masturbându-se în baie și îi vede materialul pornografic pe computer, aruncă absolut toate revistele, împreună cu computerul, la gunoi.

Practic, de aceea încearcă Brandon să evite contactul social prelungit. Pe de o parte pentru că nu îi face față, dar pe de altă parte pentru că se teme că ceilalți îi vor descoperi obsesia. De aceea nu acceptă ca sora lui să locuiască cu el. Asta se observă și în atitudinea nesigură pe care o are atunci când iese cu Marianne, colega lui de serviciu. Îi este greu să se deschidă, să se implice într-o relație, ba chiar se abține de la a merge cu ea din prima seară să facă sex. Nici la o întâlnire ulterioară cu ea nu poate.

„My pain is constant and sharp, and I do not hope for a better world for anyone. In fact, I want my pain to be inflicted on others, and no one to escape. My punishment continues to elude me. My confession has meant nothing.” , spune Bateman în American Psycho. El reușește astfel să se elibereze de durerea care îl domină, ceea ce Brandon nu știe cum să facă. Până la urmă, finalul e deschis: nu ni se dezvăluie dacă Brandon o va mai urmări pe femeia care flirtează cu el din priviri în metrou. Putem ghici însă noi asta…

Nota: 9,5/10.

sursa foto

link IMDB

Lars Saabye Christensen – Beatles

M-am gândit mult cum aș putea să rezum impresia pe care mi-a generat-o Beatles. Pe scurt, aș putea-o considera o carte a evoluției fizice, alături de care se manifestă în paralel o involuție psihică. Nu are atât de mult legătură cu trupa Beatles așa cum ar părea, deși muzica produsă de John Lennon și Jim Morrison a fost ceea ce l-a determinat pe Christensen să înceapă să scrie. Muzica lor îi fascinează, într-adevăr pe protagoniști, însă m-aș fi așteptat ca ea să provoace în interiorul lor o revoluție, să îi determine să se îndrepte către un anumit țel. Deși au, pentru o scurtă perioadă, intenția de a forma o trupă, The Snafus, întocmai după modelul idolilor lor, renunță pe măsură ce încep să se despartă către licee diferite, iubite, încercări de a găsi o cale de urmat potrivită.

De undeva din jurul lor, lumea îi atrage totuși către băutură și droguri, iar cei 4 trec, de cele mai multe ori împreună, printr-o adolescență tumultoasă. S-ar putea pune totul pe seama familiilor dezbinate, a absenței unui părinte. Prietenii lui Kim trec prin evenimente de acest gen. Însă Kim își provoacă singur un dezechilibru. La el totul degenerează într-o tulburare psihică puternică, generată de anumite conjuncturii. În final pare să spună că sanatoriul nu e soluția pentru el și încearcă să se vindece începând o viață nouă cu prima sa iubită, Nina.

Kim e un fel de a spune pentru ideea că nu există, practic, nicio soluție concludentă. Cel puțin nu pentru cineva care s-a îndepărtat de bunăvoie de familie și de educație. Puținele persoane care decid să se mențină prin jurul lui ajung să fie rănite, iar el reușește astfel să rămână mereu singur. Se încadrează în tipul pe care ajunge Christensen să îl portretizeze în scrierile sale și anume cel al omului care nu reușește să își formeze o privire de ansamblu asupra propriei vieți.

Este, de altfel și o sugestie asupra societății în esență nesănătoasă. E o societate afectată de războiul din Vietnam și de influența socialismului. Oamenii pur și simplu aleg tabere. Iar cei care nu o fac par să nu mai fie integrați în societate. Cei patru tineri încep să se agite odată ce liniștita Norvegie pare să înceapă și ea să se miște în nebunii ani șaizeci.

Totuși, există în carte și o sugestie a purificării prin scris. Este soluția aleasă de Kim după evadarea din sanatoriu, timp în care analizează toate evenimentele trecutului său: „Mă înfurie mâna dreaptă, suturile de peste tot și, în special, degetul arătător. E cioturos și încovoiat asemenea unei gheare.” Chiar și el pare să sugereze dezgustul față de trecut prin modul în care își privește propriul corp. Dar e și el conștient că nu mai poate face nimic în acel sens. Așa că începe să pună pe hârtie 7 ani din viață. Ne putem imagina cu toții că se îndreaptă către un viitor mai luminos.

Oricine citește cartea pare să spună că nu e prea departe de adolescența prezentului. Și nu e. Curiozitatea e la fel de puternică, de cutremurătoare, iar schimbările din interior care ne provoacă insomnii se petrec în fiecare zi. Parcă am trecut, astfel, prin Beatles, prin primul sărut, prin prima trupă pe care am ascultat-o obsesiv, prin prima beție etc… Este o retrospectivă cât se poate de interesantă!

Evangheliștii (2006)

Alina Mungiu-Pippidi a surprins cu o piesă extraordinară, care a suferit numeroase amânări până la punerea ei în scenă, pentru că deranja societatea prin modul în care transpunea în ficțiune un subiect de factură religioasă. E o vină pe care o dăm pe binecunoscutul pharmakos care a fost cenzura comunistă. De fapt, nu garantează nimeni că acum receptivitatea publicului ar fi mai mare decât atunci. Alina Mungiu recunoaște într-un interviu frustrarea pe care o avea când vedea cum piese pe care ea nu le considera de aceeași calitate precum Evangheliștii ajungeau mult mai ușor la public.
Regretul meu este lipsa de încredere pe care o constați atunci când te raportezi la piesă venind cu prejudecăți obstrucționiste (în termenii lui Hans G. Gadamer), justificate doar de contextul social sau religios. Nu poți să îi atribui veridicitate sau să specifici cine are dreptul să îi acorde această calitate în afara cititorului. Despre o invalidare din punct de vedere estetic nici nu se pune problema. Este un teren minat pe care trebuie să te manifești cu multă grijă, din cauza ubicuității temei.
Eu aș spune-o altfel: e vorba de „some other way”. Alina Mungiu nu face decât să concretizeze o viziune proprie asupra temei christice. E genul de „what if…” pe care oricine și l-a închipuit. Pentru că orice eveniment ar fi putut avea și un alt deznodământ. Așadar, nu e nimic controversat în Evangheliștii. Piesa are un mod subtil de a genera zâmbete. Ironia e fină, dar ea există pe anumite porțiuni:
„Ioan: Sst! Tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată.” (p.29)
Piesa prezintă un Iisus al bunătății absolute, mai mult al Cuvântului decât al minunilor. E un Iisus trist fiindcă oamenii nu văd nimic în afara spectaculosului, fiindcă nu bagă în seamă ceea ce li se spune. Iisus apare ca un învățător ratat, din care nu mai rămâne nici povestea sacrificiului suprem al răstignirii pe cruce și al învierii, locul său fiind luat de Baraba.
Cei 4 evangheliști sunt discipoli ai filosofului Cherintos de la Academia din Antiohia, o expresie parodică, degradată, a Academiei grecești platoniciene. Cherintos e simbolul păgânului inteligent, un om capabil să schimbe multe. Pavel încearcă să se folosească de cunoștințele lui, dar Cherintos nu acceptă să susțină un cult desacralizat prin minciună. Iar Pavel preferă să ucidă pe oricine va sta în calea intențiilor sale. El apare în ipostaza în care îl descrisese și Emil Cioran: „un fanatic al propagandei”. Cherintos e surprins de necesitatea cuceririi sufletului omului pentru a-l atrage de partea ta. Însă Pavel știe cum să exploateze asta. De aceea e nevoie de denaturarea evenimentelor. Iisus, în ipostaza lui reală, nu apare deloc puternic, capabil să îi conducă pe creștini. Mai ales pentru că el apare ca un om simplu, mai mult Fiu al Omului decât Fiu al lui Dumnezeu. Cunoaște sărăcia omului, știe să se raporteze la sentimentele adânc omenești.
Cătălin Ștefănescu o spunea foarte concludent: „Cel care instrumentează acum totul, cel care transformă o mistificare universală într-o minciună universală este Pavel”. Iisus este omorât pentru că este cu adevărat Dumnezeu, adică pur. El nu poate instrumenta ceea ce Pavel îi propune.
În text apare și o Maria Magdalena ușor parodiată, reprezentând târfa întregii Academii și, în același timp, o preoteasă a lui Artemis. E o femeie de trei ori desacralizată. Personajul îl seduce pe Iisus, care pare cu adevărat interesat de această relație. În mod ipocrit, ea se întoarce la Cherintos, plictisită de sinceritatea și cumințenia lui Iisus.
Pe scurt, semne de întrebare ar putea apărea peste tot în text. Majoritatea legate de îndoielile care ar putea apărea în legătură cu cele 4 Evanghelii din Biblie și nu numai. Inserția în text ca personaje ale lui Iuda, Pavel și Petru face aluzie la evangheliile apocrife.
O astfel de piesă nu putea să aibă decât un sfârșit epocal; dacă Iisus nu a înviat atunci când ne-am fi așteptat cu toții, nu înseamnă că se dezice de această putere. O va face în final, demonstrând încă o dată că este Dumnezeu. „Mi se pare infinit mai determinant faptul că, în piesă, Iisus învie decât modul și condițiile în care se petrece învierea.” (Cătălin Ștefănescu).

Pentru o lectură plăcută, recomand pe repeat: Dead Can Dance – Persephone

Dark Shadows (2012)

Cea mai nouă producție a lui Tim Burton dovedește din plin caracterul său de secol XXI. O poveste comercializată în mod evident, păstrând mult prea puțin din nonconformismul pentru care este cunoscut regizorul. Desigur, vorbim de 2012, unde vampirii sunt amuzanți, iar vrăjitoarele par mai degrabă niște imitații ieftine ale puterii lor de altădată. E un cadru care începe foarte sobru (cu secolul XVIII nu se glumește, probabil) și încadrează familia Collins în tiparul oamenilor proaspăt îmbogățiți, după mutarea lor definitivă în Collinsport, un port din America care s-a dezvoltat spectaculos sub grija familiei. Barnabas crește la Collinwood, conacul familiei (cu un aer care îți aduce aminte de Northanger Abbey). În tinerețe are o relație pasională cu Angelique, care se dovedește a fi o vrăjitoare, iar la momentul în care el mărturisește că nu o iubește, ea îi omoară iubita și îl transformă în vampir. Spectrul iubitei va reveni sub forma Victoriei, care vine la Collinwood ca guvernantă a micului David. Între timp, Barnabas este foarte ușor încarcerat pentru următorii 200 de ani, iar întoarcerea lui tumultuoasă aduce o creștere economică spectaculoasă familiei, îi readuce în prim-planul economic, reînviind ura lui Angelique, care deținuse monopolul pe toate planurile.

Partea comică a filmului reiese din tendința lui Barnabas de a se adapta la o lume mai avansată cu 200 de ani. Pe de altă parte, coloana sonoră a filmului este excepțională. E de apreciat prezența lui Alice Cooper în cadrul filmului. Până și distrugerile din cadrul luptei sau felul în care Angelique dă viață obiectelor din conac este foarte interesant realizat. Totuși, lupta finală dintre cei doi, în care Angelique moare, pare mai degrabă o parodie. Da, mesajul se potrivește cu restul filmului: de fapt ea e cea care nu are inimă (aspect care putea fi lăsat la modul figurat) și de fapt asta o va distruge. În final, fiecare dintre membrii familiei realizează că are defectele lui și că singurul lucru în comun este grija unul pentru celălalt. Iar Barnabas va rămâne cu frumoasa și tânăra Victoria.

Pe scurt, punctele pozitive ale filmului:

1. personajul Barnabas Collins (jucat excepțional de Johnny Depp)

2. parodierea prezentului, care este în mare parte lipsit de sentimente sincere

3. personajul încorporat de Helena Bonham Carter: doctorul psihiatru fals, mai dezechilibrat decât pacienții săi, care se îneacă în băutură

4. faptul că povestea nu are ca direcție principală formarea cuplului Barnabas-Victoria

5. scenele în care Barnabas își exercită funcția de vampir

6. micul David.

Oricum, merită văzut! Nota 8/10, părerea mea.

Agora

Aflată sub ochiul critic al unui privitor de secol XXI, e foarte posibil ca filmul să producă un anume tip de surprindere. Însă în postura de a fi un minim cunoscător al raporturilor politice de secol IV, filmul anticipează încă din primele minute o posibilă derulare de evenimente, care de fapt va fi unul dintre cele două planuri importante ale sale. Ne aflăm într-un Egipt condus de puterea imperială romană, în urma acceptării creștinismului ca religie, care urma să concureze cu zeii vechiului panteon (Serapis), dar și cu puternica influență neoplatonică.

Conflictul major este cel al diferențelor dintre neoplatonism și creștinism, diferențe care vor genera în contextul filmului o atitudine cel puțin la fel de incisivă a creștinilor precum cea a romanilor față de ei până în timpul lui Constantin. Deși manifestările nu sunt atât de virulente inițial, „marginalizații” vor alege să lupte contra puterii politice, punând dorința de supremație pe seama reinterpretărilor forțate ale cuvintelor Bibliei. Își acordă în mod abuziv o autoritate de care se folosesc pentru a submina celelalte culte, în special cea a romanilor.

Acolo se încadrează Hipatia, recunoscută pentru studiile sale în matematică, astronomie și filosofie. Ea este „înțeleptul” cetății, sfătuitor permanent asupra deciziilor importante. În cadrul școlii la care predă se regăsesc și tineri care vor ocupa ulterior funcții importante, precum cea de episcop de Cirene sau cea de prefect al Alexandriei. Viața ascetică a Hipatiei, cât și inteligența ei superioară îi determină pe creștini să vadă din ea un dușman, pentru crezul neoplatonic la care ea nu poate renunța. Cu atât mai mult cu cât creștinii văd în toată învățătura Antichității un pericol și distrug mare parte din biblioteca Alexandriei.

Într-un moment în care principalul propovăduitor al creștinilor, Ammonius (după ce aruncă cu o piatră în prefectul Orestes ), este ucis, în paralel cu refuzul prefectului de a accepta acuzațiile aduse Hipatiei, conflictul se declanșează în mod violent, iar puterea este răsturnată. Hipatia este capturată și omorâtă de creștini precum o vrăjitoare.

Din punct de vedere ideologic, apare în film o răsturnare de situație față de cea cunoscută în canonul tradițional, iar creștinii devin persecutori ai celor care i-au persecutat în trecut, începându-și astfel expansiunea rapidă. Dacă acțiunea s-ar fi desfășurat în Roma secolului IV, oare s-ar fi putut observa ceea ce se întâmplă cu cultul lui Serapis și cu neoplatonismul la fel de pregnant și cu mithraismul? Deși înveninarea profundă a creștinilor poate fi un efect al ateismului regizorului, corelată cu tendința generală de a-i portretiza ca fiind fanatici, ignoranți și fundamentaliști, după părerea prof. dr. Irina A. Artemi, doctor în teologie la Universitatea din Atena. Și Ammonius este un personaj construit hiperbolic. Creștinii nu sunt cunoscuți ca având tendința de a impresiona pe ceilalți prin intermediul unor miracole.

Dramatismul filmului este redat, desigur, de intenția regizorului de a portretiza evenimentele istorice într-un mod oarecum distorsionat. Hipatia nu era nicidecum disprețuită de episcopul Ciril, așa cum apare în partea a doua a filmului. Ba chiar se pare că ar fi fost admirată pentru preocupările ei științifice. Ba chiar și în pasajul lecturat în cadrul fostei biblioteci, transformată în biserică, regăsit în Epistola lui Pavel către Timotei, se regăsesc multe din trăsăturile ascetismului pe care îl afișa deja Hipatia.

Oricum, indiferent de faptele istorice care nu sunt respectate (și este de la sine înțeles să fie așa într-o interpretare ficțională), filmul reprezintă o experiență deosebită, care ne reaprinde speranța că inovația și știința pot fi zguduitoare pentru o societate, iar că filosofia poate reprezenta la fel de bine un crez susținut cu îndârjire. Dacă vreți, Hipatia este un exemplu general valabil.

Mai jos găsiți și alte nepotriviri istorice regăsite de prof. dr. Irina A. Artemi în Agora. Și vizionare plăcută! historical inaccuracies

Ismail Kadare – Palatul viselor

Primul contact cu universul ficţional creat de Ismail Kadare a fost unul ieşit din comun, datorită stilului compoziţional pe care îl impune. Apropierea faţă de text nu este deloc una facilă, ea manifestându-se ca o decriptare a posibilelor sensuri. Pe parcursul volumului se menţine o impresie vagă, foarte puţin descriptivă.

În nicio porţiune a textului, accentul nu este pus pe dezvoltarea acţiunii cu ajutorul abundenţei detaliilor. Sugestia la nivelul sentimentelor şi întâmplărilor deţine un rol mult mai important. Ea coordonează gândurile protagonistului şi le conferă un aer de mister. Actorii îşi maschează, de fapt, rolurile lor în construcţia evenimentelor, fiind simpli „funcţionari” ai unui mecanism totalitar, în care omul nu mai are validitate, el este un instrument necesar în manipularea şi eliminarea semenilor.

În acest univers, accentul este pus pe Mark-Alem, care porneşte de la baza instituţiei Tabir Saray. Pe tot parcursul desfăşurării acţiunii, se dezvăluie lectorului sub forma unui martor inocent, un element a cărui importanţă se dovedeşte de fapt minoră în cadrul unui sistem care depăşeşte cu mult puterea de înţelegere a personajului. Nu este prezentat cu un anume set de calităţi şi valori, ci destinul lui pare vizibil marcat de provenienţa lui din vechea şi renumita familie a Qypriliilor. De fapt, această descendenţă îi va asigura implicarea în sistem şi ascensiunea facilă în cadrul acestuia, în urma unei serii de evenimente favorabile. Personajul rămâne unul enigmatic. Deşi pare copleşit de evenimente şi nu îşi ascunde surprinderea, manifestându-se ca un simplu pion, Mark-Alem nu îşi dezvăluie în totalitate caracterul. Personajul pare să ştie mai multe decât dezvăluie.

În întregul volum accentul este pus pe influenţa personajului în Palatul Viselor. El este demonstraţia viabilă a unei ascensiuni fără efort, care face faţă aşteptărilor fără nicio ezitare, chiar şi în funcţia de director adjunct. Resimte, totuşi, că munca sa la Palat îi afectează psihicul, deşi pe parcurs senzaţia va dispărea. În acelaşi timp, istoria tumultoasă îi marchează cu adevărat destinul. Ascensiunea sa este contrabalansată de decăderea unchiului său Kurt, care este omorât prin decapitare, în urma interpretării unui vis în defavoarea sa. Sacrificiul lui Kurt este necesar pentru ca familia Qypriliilor să continue să reziste la fel de puternică, aşa cum este amintită de la întemeietorul său. Pentru a rezista podul pe care îl construise, fusese necesar un sacrificiu uman. Astfel Vizirul, celălalt unchi prezent constant în viaţa lui Mark-Alem, este conştient de iminenţa unui nou sacrificiu, fapt pentru care el nu face nimic să evite moartea lui Kurt. Contralovitura este de fapt un pretext pentru a-i elimina pe cei care erau responsabili de interpretarea visului, propulsându-l astfel pe Mark-Alem la conducerea mecanismului.

Cu alte cuvinte, societatea este într-un con de umbră în faţa rivalităţilor şi a conflictelor de interese dintre Qyprilii şi Sultan. Este, de altfel, unul dintre cele mai actuale conflicte: cel din jurul puterii centrale, care generează noi şi noi mecanisme, pentru a controla mai intens pe toţi locuitorii Imperiului. Un singur lucru nu pare să se integreze în acest totalitarism: aparenta inocenţă a unuia dintre membrii acestui mecanism.

http://www.libhumanitas.ro/palatul-viselor-humanitas-2007.html

Marc Levy – Unde eşti?

Am auzit de Marc Levy de mai mult timp, dat fiind faptul că este recunoscut ca autor de bestselleruri. La recomandarea unei prietene, am lecturat cap-coadă volumul Unde eşti?, roman pe care l-am putut asemăna cu o drăguţă poveste de dragoste încă din primele pagini. Spun poveste pentru că autorul nu a reuşit să mă impresioneze prin descrieri. Mai mult, ele sunt destul de vagi şi permit poate mai multe interpretări decât m-aş fi aşteptat.

Acţiunea este foarte potrivită pentru un film tipic hollywoodian. Poate de aceea cadrul ei trebuia să fie SUA, alegere pe care am constatat-o şi în stilul compoziţional al lui Marc Levy; profundă americanizare. Încă de la acest aspect am putut constata asemănările cu stilul din Enigma Otiliei. În primul rând, tranziţia de la balzacian la călinescian se produce aici sub forma franţuzesc-american. Apoi e întreaga poveste dintre Susan şi Philip, despărţiţi de faptul că niciunul nu şi-a putut alcătui un viitor fără cariera lui, dar alături de persoana iubită. Aici pot să fiu de acord cu citatul de la începutul cărţii: „Fericirea nu este dreptul fiecăruia”(Orson Wells). Cel puţin nu al lui Susan. Pentru că Philip îşi găseşte, într-un final, fericirea alături de Mary. Însă acest fragment mi se pare esenţial în desfăşurarea acţiunii. Justifică oarecum modul de evoluţie al personajelor.

Cartea începe să suscite curiozitatea lectorului atunci când valenţa iubirii, dublată de cea a fidelităţii, se transformă în cea a devotamentului. Atunci apare cel mai interesant personaj al cărţii: Lisa, fetiţă a lui Susan, pe care aceasta i-o plasează lui Philip, fără ca motivele concrete să fie specificate. Astfel, el creşte copilul femeii care i-a tulburat sufletul mult timp din viaţă, ameninţând să persiste în viaţa lui prin intermediul copilului. Acceptă provocarea, totuşi şi primeşte, în final, ceea ce merită: devotamentul fetiţei faţă de ei. Pentru că ea nu îţi respinge mama naturală, dar ajutată de cea adoptivă (Mary) îţi înfrânsese temerile faţă de uragane. Înfruntarea lor nu mai era necesară. Acum putea să se bucure de iubirea şi confortul familiei.

Enigma se dizolvă pe parcurs, odată cu alegerile lui Susan şi Philip, iar apariţia Lisei schimbă complet aceste coordonate. Cartea merită încercată. De dragul Lisei. Cu siguranţă are doza ei de romantism şi tragedie.