Han Kang și disecția unei traume

Începând de anul trecut, am dezvoltat o curiozitate aparte față de zona literară sud-coreeană. Modul de exprimare clar și concis, însoțit de o stânjeneală specific culturală m-a acaparat din primele lecturi. Una dintre scriitoarele la care mi-am dorit de mult să ajung este Han Kang. Știam că e cunoscută pentru modul în care frapează cititorul, pentru cum îl trage în poveste și îl face să iasă cu totul schimbat de acolo. Mă intrigă de fiecare dată un scriitor care are puterea aceasta; în același timp, nu cred în părerile majorității, așa că m-am lăsat convinsă doar la insistențele unei prietene dragi.

Să încep romanul nu a fost deloc dificil. Dar să-l închei m-a solicitat mult mai mult. Mi-a pierit curajul chiar la ultimul capitol. L-am lăsat deoparte, nu știam cum să mai revin la el. Astfel, am avut o pauză de aproape două săptămâni, în care am sperat că intensitatea poveștii va scădea. Din contră, tocmai acest repaus a făcut loc unui nou puseu. Tot ceea ce am acumulat ca participant naiv la actul lecturii s-a amplificat în momentul în care însăși Han Kang a apărut în centrul poveștii. Dintr-odată, am simțit că toate personajele de până atunci vin peste mine, gata să mă bântuie. M-a învăluit vinovăția pe care am crezut-o departe de mine, gândindu-mă că acel conflict nu-mi aparține, nu vorbește despre istoria sau trecutul meu.

În mod ciudat, o face. Pentru că revolta de zece zile din mai 1980, petrecută în Gwangju, vorbește despre o cruzime și o brutalitate care ne aparține tuturor într-o anumită măsură. Ea nu poartă culoarea unei țări sau perioade, ci din contră, arată un impuls uman care traversează dincolo de delimitări, făcând istoria să se repete: „ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții?”. Până la urmă, nu e vorba doar despre Gwangju, ci ar putea fi și despre Busan, Seul, sau orice alt loc în care un regim autoritar a încercat să distrugă libertatea cetățenilor săi. Dincolo de brutalitatea evenimentelor, aspecte pe care Han Kang le redă într-un mod foarte grafic, romanul este unul despre rememorare, despre acele povești terminate înainte de vreme. Scriitoarea reușește să preia aceste destine și să le restabilească în memoria cititorului. Împarte cu el atât frustrarea, cât și vina de a fi supraviețuit, de a fi fost în afara evenimentelor: „Mă lupt cu umilința că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viață. Sunt om, o ființă umană:e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război”.

Chiar dacă vina și umilința acaparează, făcând ca moartea să pară unica soluție viabilă, Disecție atrage atenția asupra datoriei de a păstra acele întâmplări în memorie. E o istorie care nu poate trăi altfel. Te ține prins în realitatea care te lovește cu imagini dure, inconfortabile. Prin toate personajele sale, romanul vorbește despre trauma individuală și procesul lent de vindecare, dar și despre cea colectivă și cum o națiune nu se vindecă niciodată din suferința pe care o provoacă propriilor cetățeni.

Memoria nu ține cont de importanța unui destin uman, deși comite adesea nedreptatea de a-i păstra vii doar pe cei care au avut o anumită relevanță. Puterea lui Han Kang stă tocmai în faptul că vorbește despre omul de rând, făcând dreptate amintirii acestuia, cu precădere pentru cei care au rămas în urmă. Nu pot decât să sper că măcar o parte dintre noi să învățăm din lecția Gwangju, deși contextul actual mă contrazice. Indiferent de asta, Han Kang este clar una dintre scriitoarele care merită explorate, cel puțin pentru că îți dă de gândit și încearcă să te responsabilizeze.

Femeie în punctul zero – lupta pentru vocea proprie

Ziua de Crăciun m-a găsit în preajma celui mai cunoscut roman publicat de Nawal El Saadawi, o scriitoare și o luptătoare pentru drepturile femeilor de origine egipteană. Un roman scurt, incisiv, concentrat pe povestea vieții lui Firdaus, o femeie condamnată la moarte pentru crimă, cu care vorbește în penitenciar înaintea execuției.

Femeie în punctul zero (Black Button Books, 2021) e un micro-roman care vorbește despre statutul femeii într-o lume a bărbaților. Abordează căutarea puterii de decizie, într-o lume în care vocea femeii abia se aude, iar libertatea este de multe ori iluzorie. Firdaus se simte cel mai liberă în proximitatea morții, în fața căreia a ajuns pentru că a ripostat. Întreaga ei poveste se învârte în jurul acestei căutări. Protagonista fuge o mare parte din viață: de un soț abuziv, de bărbații care profită de ea și de constrângerile la care este supusă. În același timp, încearcă să sfideze regulile, să obțină putere asupra propriei vieți și al propriului trup. Pentru cel mai mare act de sfidare pe care îl comite – uciderea unui proxenet – societatea o condamnă la moarte. Decizie care, într-un final, îi conferă libertatea pe care o căutase.

Scriitura lui Saadawi are un ritm rapid, nu se oprește prea mult asupra detaliilor. Rămâne introspectivă, prezentând lumea prin ochii protagonistei, comprimând anii în câteva evenimente cheie din viața protagonistei. În mare parte, acestea sunt situații disperate, care o forțează pe Firdaus să părăsească un anumit context, pentru a-și construi un altul aproape de la zero. Deși e o relatare subiectivă, tonul e unul distant, aproape rece, ceea ce poate fi atât prin filtrul ramei create de scriitoare, dar și prin construcția unei naratoare care se desprinde de propria viață și o relatează din exterior.

Femeie în punctul zero e o poveste care depășește specificul cultural din care provine și ne pune în fața unui personaj să facă alegeri disperate, cu o poveste care se desfășoară pe repede-înainte, care te face să o devorezi fără oprire. În același timp, te provoacă la gânduri lente și te face să te învârți în jurul ei mai mult decât ți-a luat să o citești. De pe marginea ei, parcă tu ești cel care stă pe pământul rece în celula lui Firdaus, fascinat de ochii ei, care și-au găsit pacea și ascultând-o relatându-și viața.

M-am săturat de tine

M-am săturat de tine (Bae Suah, Univers, 2019) este una dintre acele cărți pe care nu planifici să o cumperi; de care auzi undeva și totul te îmbie spre ea. E genul de volum pe care ai pus mâna uitându-te printre rafturi și cu care pleci apoi acasă, unde nu îl mai lași din mână până termini.

Lectura e una cursivă, iar cartea destul de scurtă, astfel încât e mai puțin un roman, cât mai mult un set de episoade din viața protagonistei. Yukyeong e o femeie singură de 33 de ani, cu convingeri ferme, care contravin câtorva principii tradiționale din societatea coreeană, fapt pentru care este catalogată ca având fobie de bărbați. Modul în care este percepută nu e demontat, dar nici nu e susținut. Pe parcursul romanului, viziunea ei asupra lumii este conturată în raport cu celelalte personaje, gravitând în jurul câtorva idei și spații în care se regăsește. Deși nu a fost educată în spirit conservator, presiunea din cadrul familiei este destul de evidentă, fapt pentru care protagonista alege să se distanțeze. Ea este în mod evident împotriva căsătoriei ca instituție, un grup restrâns din care face parte, în timp ce consideră că scopul celorlalți, fie că este exprimat explicit sau nu, este să găsească persoana cu care să întemeieze o familie, în același timp îndeplinind condițiile definite la nivelul societății: „Femeile de la masă decretaseră că pentru a te căsători trebuie să cauți un bărbat care a terminat o facultate, care este înalt, care are deja o casă și care nu este fiul unei văduve sau copil singur la părinți”.

Ea se menține la distanță de aceste norme, concentrându-se pe activitatea la locul de muncă și studii. Experiența ei nu lipsește, doar că are o viziune foarte pragmatică asupra sexului. Pe tot parcursul poveștii, protagonista gravitează în jurul a trei planuri: social, familial și profesional. În fiecare dintre acestea, accentul este pus pe perspectiva din care este privită o femeie, mai ales dacă este celibatară. Așteptările la locul de muncă sunt mereu diferite, considerându-se că ar putea dedica mai mult timp, având în vedere lipsa unor responsabilități casnice. Deși lucrează inclusiv în weekend, nefiind singura colegă, este în continuare criticată: „Femeile caută să obțină mereu toate zilele libere posibile. Zi liberă de ciclu, ziua liberă lunar, concediu anual, concediu de sarcină… dar ele nu sunt dispuse să rămână peste program deloc”. Astfel de generalizări se regăsesc pe tot parcursul romanului, expuse de obicei de cei care au păstrat o viziune rigidă și conservatoare.

Povestea nu are o acțiune specifică și nu surprinde o evoluție clară a personajului. Dar nu aceasta este intenția. Autoarea punctează destul de clar anumite episoade, toate narate prin vocea protagonistei, accentuând diferite idei și perspective. Dintre toate, cel mai pregnant se resimte presiunea socială care, indiferent de cultură, se regăsește pe diferite paliere.

Lavinia Braniște: interiorul zero cel de toate zilele

Cu Lavinia Braniște m-am întâlnit prima dată pentru că cei din echipa Pe bune au pus la cale un podcast cu ea. Modul ei de a gândi mi-a atras atenția atât de tare, încât la scurt timp după m-am trezit în librărie și nu m-am putut desprinde până când n-am luat cărțile ei de pe rafturi. Dar n-am început în nicio ordine. M-am întins spre Interior zero și nu am lăsat-o până nu am terminat-o. E, poate, romanul care mi-a vorbit cel mai mult în ultimele luni. Și cum rar mai găsesc cărți care să mă facă să-mi tot schimb poziția în scaun când amorțesc, am zis că merită să spun câteva lucruri despre ea.

Interior zero e primul roman al Laviniei Braniște, precedat de două volume de proză scurtă. De la prima frază, te bagă direct în poveste, cea a femeilor singure și tinere, prinse între nevoia de validare, cea de siguranță și afirmare profesională. O femeie care se bazează pe propriul interior și care nu apare în ipostaza de victimă. Cea care încearcă să se descurce, să se așeze într-un confort care nu depășește niciodată nivelul minimalului și care caută strategii de evadare din realitatea imediată. Lavinia Braniște creează un personaj cât se poate de palpabil, de autentic, care nu se ascunde după deget. Prins între un loc de muncă care nu face decât să îi asigure un venit constant și goana după acomodarea la normele sociale, personajul pendulează între mai multe dimensiuni. Nu se mulțumește nicio clipă cu o singură încercare, deși pe tot parcursul romanului ai senzația unei resemnări teribile. Nu e un personaj tragic, însă existența sa nu e nicidecum una calmă și senină. Cristina nu alege între a asculta realitatea exterioară sau pe cea interioară, nu e hotărâtă într-o direcție. Mișcările ei incerte o arată în totalitatea ei ca un personaj alienat, cu relații nesigure, care se apropie sau se îndepărtează în funcție de moment. Toată nemulțumirea se transformă uneori într-o scârbă, cumulată cu o tentativă de a acționa într-o direcție, dar care pe parcurs nu face decât să conducă la existența de dinainte. Cu aceleași relații îndepărtate, în singurătate, cu o singură constantă: propria mamă.

Pentru mine, să citesc un astfel de roman a fost aproape ca și cum aș fi căpătat o altă voce. Mă pot regăsi în multe dintre evenimentele prin care trece protagonista, printre trăirile ei cele mai viscerale. Prin amorțirea pe care o simte uneori. Personajul Cristinei e atât de real și era atâta nevoie de el, încât mi-e greu să explic toate elementele care îl compun.

Nu în ultimul rând, scriitura Laviniei Braniște este foarte închegată, o construcție bine pusă la punct, unde fiecare detaliu pare să fi ajuns natural în text. Toate aceste elemente compun un univers cât se poate de verosimil, autentic, în care vezi la fiecare literă trotuarele din București, metroul, Piața Universității în plină noapte, aglomerația din Control și pământul noroios de pe ghetele tuturor la Electric Castle. Poate e ceva acolo din micile renunțări, din abaterile de la propriile vise sau escapadele în universurile altor personaje; toate te fac să te întorci mereu spre propriul interior zero.

Il nullafacente. Aleg să nu fac nimic.

Se spune că dacă ceva te obsedează, fie te confrunți cu momentul, fie îl lași să te aducă la paroxism. În orice caz, totul se desfășoară cumva inconștient, tu ai doar senzația că ești urmărit de ceva prin colțurile minții tale. Acolo unde ai trimis toate senzațiile, pentru ca sinapsele tale să le ordoneze, să le așeze rațional. Iar atunci când lucrurile își găsesc un fel de liniște, mai rămâne foarte puțin din ceea ce ai văzut inițial. Rațiunea arhivează cu rapiditate, lăsând loc unor senzații noi. Dar uneori rămân câteva fragmente în urmă. Exact ceea ce a reușit Il nullafacente cu mine. Pe baza lor se compune acest text.

Seară de premieră la Teatrul Național Cluj. Citesc scurt despre spectacol: boală, angoasă, dragoste și moarte. Textul lui Santeramo nu mi-e deloc cunoscut și nici nu-l pot accesa înainte. Un dramaturg popular în Italia, este asemănat cu Pirandello. Dar ceea ce mă atrage cel mai mult este faptul că regia e semnată de Roberto Bacci. Un nume pe care îl asociez cu ușurință cu celelalte trei spectacole extraordinare la care a lucrat la Cluj și un stil inconfundabil. Un tip de a face teatru care primește un grup diversificat de spectatori, dar care dialoghează cel mai bine, din punctul meu de vedere, cu spectatorul citit, cel care depășește nivelul amatorului. Iar textul lui Santeramo permite acest tip de construcție: apelul la o scenă de studio, intimă, cu un public serios, atent. Scena e minimalistă, iar muzica presupune doar câteva secvențe scurte din compozițiile lui Ares Tavolazzi. Decorul e simplu, iar totul lasă loc replicilor și personajelor să se desfășoare în voie. Jocul scenic completează în mod firesc construcția. Ai un cvintet de actori experimentați (Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Cristian Grosu, Ovidiu Crișan și Radu Lărgeanu), gravi, care te poartă prin fiecare gest mai aproape de miza spectacolului: așteptarea unui moment prin definiție iminent – moartea.

E un timp dilatat, momentul în care alegi să nu faci nimic, ca să nu-l umpli cu lucruri fără sens. O ciocnire mentală dintre cum crezi că ar trebui să acționezi într-o situație și ce faci dacă acțiunea respectivă devine redundantă. Cum inserezi o poveste de dragoste în jurul morții și a unor personaje care nu aleargă după toate lucrurile pe care noi le urmărim zi de zi. Un spectacol care destructurează, care aruncă cu fragmente în tine și destabilizează abilitatea creierului de a pune totul în ordine. E ceva în stilul lui Bacci pe care nu pot nici acum să mi-l explic: un punctum care iese din construcție și merge cu spectatorul acasă. În tăcere.

Un bărbat pe nume Ove. O carte bună și un bunic simpatic.

Ove nu are mare încredere în ceilalți; e un personaj solitar, taciturn, care își asumă păstrarea ordinii ca primă activitate în cadrul zilei. E pensionarul obișnuit, la prima vedere. Cel pe care suntem obișnuiți să îl întâlnim în fața blocului și de care ne temem în sinea noastră. Cunoscător al multor lucruri datorită experienței de viață, Ove este singur, morocănos și cel care îi ceartă pe ceilalți dacă nu respectă regulile. Mai mult decât atât, el pare să inventeze unele noi, astfel încât liniștea și ordinea în cartier să poată fi respectate. Rutina este cel punctul în jurul căruia pare că se învârte viața lui Ove – și el în jurul ei, încercând să reducă cât mai mult posibil contactul cu ceilalți, probabil pentru a se asigura că nimeni nu îi tulbură rutina atât de confortabilă. Astfel, Ove pare nu are prieteni printre cei din cartier.

Dar, într-o zi de noiembrie, contrar tuturor regulilor pe care le instituise, o mașină cu remorcă trage pe stradă. Momentul îl perturbă pe Ove, obligându-l să ia atitudine. Singurul perdant din întreaga situație este cutia poștală dărâmată a lui Ove. Evenimentul îl înfurie în mod teribil, iar la nivel narativ nu face decât să deschidă seria întâmplărilor care par să întrerupă structura din viața lui Ove. Din acest moment, tot ceea ce știm despre Ove se răstoarnă. Bineînțeles, fără acordul acestuia.

Pe parcurs, cititorul este surprins cu pasaje amuzante, cinice, triste sau pline de empatie. Treptat, Ove devine din pensionaul din fața blocului, bunicul ideal pe care toți ni-l dorim și cu care e imposibil să nu te înțelegi. El devine, astfel, un personaj simpatic, care te determină să regândești modul în care ne compunem păreri despre ceilalți. Mai mult decât atât, cartea explorează câteva teme grave: bătrânețea, toleranța, prietenia, diversitatea, speranța. Toate acestea fac ca volumul să fie unul complex, bine construit. Stilul lui Backman e lejer, cu multe detalii, care totuși nu supraîncarcă arhitectura textului. Multe dintre întâmplări se bazează pe comicul de situație, din care personajele se descoperă pe ele însele, dar și pe ceilalți. Întâi de toate, lumea lui Backman este una a micilor gesturi, a trecutului care bântuie, a scepticismului și a relațiilor interumane. Oricât de mult am zâmbi la unele pasaje, textul nu rămâne doar în această zonă. Backman propune o proză echilibrată, dar fără să devină monotonă. Reușește să integreze treptat cititorul în universul personajelor sale, propunându-i un ritm, dar și diverse teme de reflecție.

Un bărbat pe nume Ove rămâne o carte a multor posibilități. Nu e bestsellerul de duzină; din contră, e o carte pe care să o recomanzi oricui, indiferent de preferințele de lectură. În fond, cine nu și-ar dori, măcar pentru câteva pagini, un bunic ca Ove?

La început a fost sfârșitul – texte bune în locuri nebune

Dragă Adriana, azi te-ai oprit și mi-ai vorbit puțin. M-ai luat de mână și m-ai dus prin subsoluri. Și m-ai făcut să-mi amintesc de ziua când am coborât în beciul de la Gherla. Atunci mi s-a tăiat respirația. Ca și aseară… Și a fost frig, Adriana, cum nu m-aș fi gândit la mijloc de iunie. Sau poate tu ai făcut asta. Poate tu ai adus lângă mine mirosul temnițelor, strigătele anchetatorilor, durerea din vintre… și ploaia; ploaia și scârțâitul băncilor.

Mai întâi a fost sfârșitul pentru tine, Adriana, așa ți-a început viața. Ai fost luată cu forța, bătută și violată. Ai purtat cianura în buzunar și te-ai ascuns. N-ai sfidat, dar nici n-ai întors celălalt obraz doar pentru că ai spus ceea ce ai gândit. Ai fost avocat, jurnalist, ai activat în politică. Nu concepeai să nu spui lucrurilor pe nume. Și ai scuturat memoria din capetele noastre, ai deschis povestea și ne-ai pus în cale capete de acuzare, vorbe ascunse și fapte inventate. Ai deschis gura și ți-au luat libertatea. Ți-ai dorit să mori și totuși ai rezistat. Și ți-ai dus povestea cu tine în Franța, care la noi s-a auzit doar după 1990, deși foarte slab. Ți-ai pierdut aproape toți dinții, dar tot ți-ai făcut auzit glasul. Pledoaria ta nu te-a scăpat de închisoare, dar din gura ta n-a fost incriminat nimeni.

Iar tu, Adriana, ți-ai lăsat povestea în mâinile pricepute ale celor de la Texte bune în locuri nebune și de la Create.Act.Enjoy (Mara Opriș, Sânziana Tarța, Diana Buluga, Alina Mișoc, Ionuț Caras, Matei Ioan Rotaru, Emanuel Cifor, Paul Sebastian Popa), care pe câteva acorduri de Mihnea Blidariu și cu visuals de Cristian Pascariu au făcut să răsune ecouri într-un amfiteatru al Facultății de Drept. Ecouri ale bătăilor, Adriana, ale tale și ale tuturor deținuților politici care au suferit în subsolurile Securității și în penitenciare. A fost o piesă care ți-a ilustrat gândurile cu succes, simplu și coerent, cu multă grijă și atenție. Sunt sigură că ai fi apreciat îndârjirea și dedicația cu care s-a lucrat totul. Și ne-a tras și pe noi, care priveam de pe margine, printre rânduri. Am tresărit la fiecare țipăt, la fiecare lovitură de pumn. Povestea ta merită strigată așa cum au făcut-o ei, când ne-au dat de înțeles că nu avem voie să uităm. Nu neapărat pentru tine, ci măcar pentru noi, cu speranța că n-om repeta aceleași greșeli.

Am glasul Marei Opriș în minte, Adriana și fraza asta care mă bântuie:

“Pe hârtie, literele dansează, dansează. Inventarul deţinutului. În afară de poşetă şi de bicicletă, nu am nimic. Încep toţi să râdă, în afară de omul-şobolan, care-mi aruncă:
– Toate reacţionarele sunt cretine. Inventarul a ce ai pe tine.

A fi sau a nu fi uman.

A fi sau a nu fi uman… aceasta e întrebarea lui Matt Haig.

Sunt puține cărți pe care le-am terminat în ultima perioadă, despre care să am energia sau dorința de a scrie imediat după. Am crezut că și după descoperirea lui Matt Haig va fi la fel. Am dat, în schimb, de o carte bună, care te prinde, genul de bestseller după care nu îți pare rău și pentru care vânezi un loc mai liniștit în autobuz dimineața. Cu toate acestea, nu e unul din volumele pe care să simt că l-aș reciti oricând, deși cu siguranță va deveni una din recomandările pe care le voi face de acum încolo.

Umanii a fost o carte pe care am citit-o „la rece”, fără să resimt vreun impact emoțional puternic. Se pot percepe cu ușurință umorul fin, referințele culturale destul de evidente, dar și elementele SF pe care se construiește o parte din discurs. Ele compun o narațiune coerentă, fluidă, căreia aș evita să îi pun o etichetă anume, farmecul ei fiind dificultatea de a o încadra într-o categorie tematică. Fără îndoială, romanul se folosește de convențiile science-fiction pentru a-și susține punctele de vedere. Așadar, prin intermediul lui Andrew Martin se vorbește despre iubire, căsătorie, liber-arbitru, gândire, poezie, matematică și convenții sociale. Multora dintre subiectele explorate li se aplică un filtru ludic, ceea ce reduce din accentul grav, fără a diminua importanța afirmațiilor. Se insistă pe diferențe, respect și mai ales iubire, ca un soi de motor universal capabil să ofere soluții și să ajute la rezolvarea unor situații. E o motivație justificată, dar pe alocuri forțată. Romanul riscă să cadă în clișeu atunci când insistă pe această direcție. Totuși, asta nu devine deranjant decât pe fondul unor așteptări sau pretenții personale ale cititorului. În cazul meu, formatarea cu care am venit din lecturile anterioare și-a pus amprenta, idei la care am reușit să renunț de-a lungul lecturii. Cu siguranță Matt Haig destabilizează termenii în care gândim anumite convenții, punându-le pe toate laolaltă. Până la urmă, un Andrew Martin diferit este aruncat în lume, unde el își va schimba propria percepție asupra lucrurilor, încercând să se adapteze. Personajul e unul tare simpatic, pe care îl privești în mod inevitabil cu duioșie. Chiar și pentru atât doar, merită din plin citit romanul.

3 milioane. Un țap ispășitor și umor.

Nu scriu întotdeauna despre spectacolele la care merg, din rațiuni de timp sau pentru că e posibil să nu mi se fi părut relevant. Dar de această dată mă gândesc de trei zile la cea mai recentă acțiune din teatrul independent la care am participat la Urania Palace. Un spațiu în care am fost de nenumărate ori, fie că vorbim de piese de teatru sau cine-concerte. Ei bine, de această dată am fost la unul dintre cele mai noi proiecte ale celor de la Create.Act.Enjoy, un spectacol de teatru documentar. Unul dintre lucrurile care m-a bucurat cel mai mult a fost faptul că sala a fost plină ochi, iar că la final nu s-a aplaudat excesiv, iar lumea a rămas cuminte la dezbatere, să mai afle păreri. În schimb, s-a aplaudat printre secvențe, lucru pe care îl consider de obicei de prost gust. Totuși, ceea ce justifică reacția aproape imediată a publicului este tocmai impactul fiecărei secvențe. Fiecare dintre personaje a fost atent ales, el făcând parte dintr-o muncă de documentare vastă. În același timp, având în vedere că toate scenele reprezentate sunt 100% reale, a fost interesant de urmărit transpunerea acestora într-un discurs teatral.

Desigur, trebuie menționat că tema spectacolului este adunarea celor 3 milioane de semnături de către Coaliția pentru familie în 2016, în vederea organizării referendumului pentru modificarea definiției familiei tradiționale. Nici că se putea o sincronizare mai bună, mai ales că minunatul partid de la guvernare pregătește organizarea unui miting uriaș pe această temă. Legalizăm violența domestică, arestul la domiciliu, dar pregătim o manifestare publică de proporții pentru a susține un termen a cărui definiție vrem să o schimbăm în mod restrictiv și nociv față de orice ar mai fi putut reprezenta. Având aceste lucruri în vedere, 3 milioane a venit la fix ca temă de reflecție. Admit că nu am mers acolo foarte informată, dar piesa a reușit să explice multe, iar discursurile alese mi s-au părut foarte relevante și prezentate echilibrat. Mai mult decât atât, a fost extrem de mult umor, care a reușit să mai apropie puțin taberele, să descrețească frunțile tuturor și să ne aducă în atenție cât de ușor putem ajunge să susținem o idee, uneori chiar în necunoștință de cauză. Dar atâta timp cât decizia este informată, există o portiță deschisă și pentru un dialog constructiv și nu doar exercițiul de a căuta un țap ispășitor.

Cu o echipă tânără și foarte entuziastă, alături de Paul Mureșan, care ne-a încântat cu animațiile sale, nu găsesc un contraargument pentru a rata vizionarea acestui spectacol.

Un video realizat de Paul care dă și el o definiție a familiei tradiționale: https://www.youtube.com/watch?v=-Q4qTa0CjLI

Imagine preluată de pe pagina evenimentului: https://www.facebook.com/events/1308046216006749/

File din Jurnalu’ lu’ Tetelu – Texte bune în locuri nebune

S-a dat sfoară în țară că vine Tetelu la Cluj. Și ne-am pregătit cu ger și s-o zvonit că vine cu bunătăți. Și așa s-a făcut că o zis Tetelu să ne adunăm în consiliu de stat (paralel) la H33, că el știe că acolo-s spirite și urechi deschise care s-asculte. Dacă tot e să facă dictatură, măcar să înceapă cu cetățeni tineri, dornici, care să nu știe tare multe despre el, ce-o mai făcut și pe unde-o mai umblat. Așa că Tetelu s-a gândit mult, s-a gândit bine, cum să facă să dea glas manifestului de partid și cum să se facă înțeles printre consilieri. S-a pus pe cercetat, îi trebuiau oameni de ispravă. Așa s-a întâlnit cu cei de la Texte bune în locuri nebune și-a pus la cale nebunia. N-a fost consilier să nu râdă sau să nu se miște în scaun uitându-se după artiștii cu chipuri roșii. Le-a făcut botez și percheziție tuturor la intrare, sfințire cu flori sângerii și muzică angelică. Le-a vorbit despre dictatură, planuri de viitor și planuri de trecut, aranjate în slove pricepute și spuse cu glas răspicat. Tetelu a făcut și interpretare de vise, a adus vorbe de duh, și-a împărțit înțelepciunea cu spectatorii. Nu lasă vreodată pe niciunul din ei să fie pudibonzi, să se ascundă după deget, îi face să se gândească la treburi spirituale și sexuale. Ai zice că se joacă, că e un arlechin postmodern, care își pune masca de commedia dellʹarte și dansează furibund. Dar Tetelu nu se poate opri aici, el face poezie din discursul său politic. Ba chiar metafizică, dacă luăm în considerare apariția invitatului său special: acel Dumnezeu cu blană pe umeri și pantaloni verzi.

Nu există prea multe alte întâmplări, iar Tetelu sigur ar vrea să mai țină sub cheie din detalii, chiar dacă acum e persoană publică. Dar ne-a scris slovă la final, că n-a mai apucat să ne spună prin viu grai: Dragilor, să nu fiți surprinși că vă vorbesc atât de frumos, dar mi-s tare dragi cei de la Texte bune în locuri nebune, așa că săriți și aruncați cu bani și locuri în ei. Nu îi lăsați voi în drum, că v-oi găsi eu și nu o să vă placă tortura luʹ Tetelu. Numaʹ vă zic…

Și dacă ne-a lăsat carte la final, s-a dus cu inima împăcată că i-a plăcut tot ce-a văzut la Cluj și că așa adunare teteliană n-ar fi putut fi pusă la cale la fel de bine și de alții.

Fotografie preluată de pe pagina evenimentului:

https://www.facebook.com/textebune/photos/gm.183964675545360/1570016946428887/?type=3&theater