Spring Scent

            Dacă ar fi fost un cuvânt bun pentru o stare de bine, cred că el ar fi ieșit dintr-un tren în gară, într-o zi frumoasă de primăvară. Unde mirosul sălbatic al ierbii ar fi procurat în oricine albastrul spălăcit al cerului și senzația de arșiță din creier. Sunt din ce în ce mai mult întinsă pe o pajiște, de parcă toată lumea ar sta cu lejeritate sub pielea mea. Sunt lacomă. Mi-am cuprins arhisentimentalul și sunt, dintr-o dată, într-un fuleu inexplicabil. E ca și atunci când nimic nu te poate opri, bagi seamă. Ai mai spune câte ceva, dar nici nu e nevoie. E atât de mult dialog în vânt, că tu nici nu ești important acolo.
            Ce să crezi… este un taxi la colț de stradă care ți-a făcut semn să te urci. De unde să fi știut că tu l-ai vrut? Nu, cât de absurd ești… cum să nu mergi pe jos atunci când e atâta praf? 

totalitate

(Flaviei)

spune-mi

că o găleată de mine

e mai bună decât o găleată de iaurt cu dulceață

diminețile tale

sunt și cafea sunt și iubire

sunt și eu

sunt și mai mult decât tot

oceanul din care ne luăm sarea

să o amestecăm

în viață.

ce poate fi mai bun decât tot?

TAKE FLOYD


Din capăt de lume, șoptit un răspuns la chemarea floyd-ului. În ce aș putea să am încredere? Totul începe ca un strigăt, titlul unei noi pagini de jurnal la care râvneai, dar care niciodată nu te satisface. Nu știu să scriu despre tine. E bine, pentru că nici eu nu te mai văd pe-aproape. Crezi în ceva aproape de obrazul tău. Cum e atingerea aia catifelată a covorului pe care te-ai întins aproape de fiecare dată după ce m-ai sărutat pe gât, pe sâni, pe linia coapsei? Poate e culoarea pe care o porți pe unghii cea care mă duce cu gândul la mare și la nisip. Este ceva ce îmi depășește capacitatea gentilă de a te iubi. Nu e ca și cum zilele ar fi mai puțin frumoase în inconștiența asta. Când ai încetat călătoria noastră? Te rog, nu mă mai întrerupe. Nu, vrei să mergi undeva unde eu nu vreau să merg cu tine. Ideea ta se termină brusc. Vrei mai mult decât ceea ce simt eu. Ceea ce crezi tu este, poate, mai bine decât aș fi spus-o. Nu, acum m-am plictisit să mai cred. Care este, oricum, problema care nu se poate rezolva cu mine și cu tine, undeva, mai bine în locul nostru favorit din lume, unde doar noi facem ca locul nostru să fie al nostru? Vezi cum ai restabilit egalitatea? Nu tu ai vrut să începi să joci așa? Nu știu, tu te ridici mereu pe masă când vrei ca eu să nu mai pot să te țin de mână. Am fost sinceră când am spus că te iubesc până la cerul apartamentului nostru. Nu uita că te-am ținut pe umeri. Atunci era mai mult. Era cât vroiai tu să fie, nu cât puteam eu să ofer. Sunt, undeva, mai mulți centimetri dacă te ridici pe vârfuri. E tot ceea ce pot să ofer voluntar…


„Ceea ce nu există e mai bine să nu fie numit. Sunt disperat să ies și să simt peste tot ceea ce eu am uitat de mult cum se numește. Este sunetul din timpul furtunii care mă face să vin să te cobor de pe masă, să te iau în brațe și să urc cu tine până pe acoperișul blocului. De ce nu-i strigi tu numele? Cândva m-ai părăsit o săptămână. Mi-ai spus că o pot picta. Și eu te-am pictat pe tine. Te-ai supărat pe ea sau pe mine? Vreau, mai bine, să înceapă furtuna și tu să fii sub ea. O să am grijă ca eu să te sărut de la primul până la ultimul tunet. Poate o picătură îți va lovi creștetul atunci când eu voi uita să plec de pe genunchii tăi. Acolo mă duci mereu. Nu știu dacă, apoi, ochii tăi sunt plini de ea…”


„Nu știu ce e cu mine. Sunt atâți de mulți intruși pe unde vreau eu să te văd. Am uitat numele ei, al tău, al nostru. Abia mă mai țin minte atunci când mă urc pe masă și îmi întind degetele către tavan. Nu te las să vezi niciodată cât de sus am ajuns. Acolo unde mă știi tu am fost abia în prima zi. Nu simți mai mult Murakami acum? Ceea ce știai tu mai înainte. Dar ceea ce știi acum? Ți-am dat voie să o pictezi. Dar ți-am spus că nu mă pot ridica pe vârfuri. Nu aveai dreptul să faci tu asta în locul meu. Dar acum sunt mai mult decât pot suporta. Acolo mă duci mereu. Nu știu, dacă, apoi, ceea ce există e mai bine să nu fie numit…”


            Ăsta e răspunsul tău? Nu mai bine renunțăm la discuția asta? Știu un loc în care îți place să fim. La infinit, atunci. Nu uita. YES; BRING FLOYD.

ARTileria

          Marți seara, obosită după o serie de cursuri împrăștiate de-a lungul întregii zile, am hotărât să nu alegem drumul constant către cămin, ci să ne oprim la Casa Tranzit, pe strada Barițiu nr. 16, unde asociația ARTileria împlinea un an de existență și pregătise o ediție specială a serii de caricaturi și portrete.
          Atmosfera era una extrem de plăcută, un fel de cadru boem, în care orice artist profesionist sau unul în devenire s-ar fi simțit în largul său. Acest sentiment a fost dat și de cercul în care s-au încadrat diverși tineri, mai mult sau mai puțin amatori, care au urmat exemplul studenților de la UAD și au avut parte de o sesiune de creație, motivați fiind de pasiunea lor, de provocarea de a avea în față două modele total necunoscute, dar și de premiile oferite de asociație.
          Participanții mi s-au părut foarte receptivi, atenți la ceea ce se întâmplă în jur și dornici de socializare. Cu siguranță experiența a fost inedită. E foarte frumos să îți permiți luxul de a râde de tine. Acestea sunt și sentimentele care m-au încercat pe parcursul serii, stând în apropiere de Mihai Kirillă și de Nicolae Romanițian, pe care i-am urmărit îndeaproape în munca lor.
          Am schimbat câteva replici cu relaxatul Mișu, care mi-a promis și mie o caricatură, în următoarea întâlnire. Îmi acord de pe acum dreptul de a mă simți privilegiată, eu neapucând să mai ajung pe scaunul modelului, dată fiind răbdarea prea mare pe care am avut-o și probabil o oarecare toleranță pe care eu nu am sesizat-o, dar de care alții au profitat, pentru a obține o caricatură cât mai repede. Cert e că așteptarea merită și nici măcar nu realizezi cu adevărat trecerea timpului, decât dacă ți se face foame. Eu una am fost foarte încântată și abia aștept următoarea întâlnire, să îi revăd pe oamenii care mi-au creat o asemenea bună impresie!
         Până la următoarea întâlnire, vă invit să aflați mai multe despre ARTileria de pe Facebook urmăriți punctul de vedere al Ioanei, precum și imaginile surprinse pe parcursul serii.
Artileria

Articol Flip Flop

Ismail Kadare – Palatul viselor

             Primul contact cu universul ficţional creat de Ismail Kadare a fost unul ieşit din comun, datorită stilului compoziţional pe care îl impune. Apropierea faţă de text nu este deloc una facilă, ea manifestându-se ca o decriptare a posibilelor sensuri. Pe parcursul volumului se menţine o impresie vagă, foarte puţin descriptivă.
            În nicio porţiune a textului, accentul nu este pus pe dezvoltarea acţiunii cu ajutorul abundenţei detaliilor. Sugestia la nivelul sentimentelor şi întâmplărilor deţine un rol mult mai important. Ea coordonează gândurile protagonistului şi le conferă un aer de mister. Actorii îşi maschează, de fapt, rolurile lor în construcţia evenimentelor, fiind simpli „funcţionari” ai unui mecanism totalitar, în care omul nu mai are validitate, el este un instrument necesar în manipularea şi eliminarea semenilor.
            În acest univers, accentul este pus pe Mark-Alem, care porneşte de la baza instituţiei Tabir Saray. Pe tot parcursul desfăşurării acţiunii, se dezvăluie lectorului sub forma unui martor inocent, un element a cărui importanţă se dovedeşte de fapt minoră în cadrul unui sistem care depăşeşte cu mult puterea de înţelegere a personajului. Nu este prezentat cu un anume set de calităţi şi valori, ci destinul lui pare vizibil marcat de provenienţa lui din vechea şi renumita familie a Qypriliilor. De fapt, această descendenţă îi va asigura implicarea în sistem şi ascensiunea facilă în cadrul acestuia, în urma unei serii de evenimente favorabile. Personajul rămâne unul enigmatic. Deşi pare copleşit de evenimente şi nu îşi ascunde surprinderea, manifestându-se ca un simplu pion, Mark-Alem nu îşi dezvăluie în totalitate caracterul. Personajul pare să ştie mai multe decât dezvăluie.
            În întregul volum accentul este pus pe influenţa personajului în Palatul Viselor. El este demonstraţia viabilă a unei ascensiuni fără efort, care face faţă aşteptărilor fără nicio ezitare, chiar şi în funcţia de director adjunct. Resimte, totuşi, că munca sa la Palat îi afectează psihicul, deşi pe parcurs senzaţia va dispărea. În acelaşi timp, istoria tumultoasă îi marchează cu adevărat destinul. Ascensiunea sa este contrabalansată de decăderea unchiului său Kurt, care este omorât prin decapitare, în urma interpretării unui vis în defavoarea sa. Sacrificiul lui Kurt este necesar pentru ca familia Qypriliilor să continue să reziste la fel de puternică, aşa cum este amintită de la întemeietorul său. Pentru a rezista podul pe care îl construise, fusese necesar un sacrificiu uman. Astfel Vizirul, celălalt unchi prezent constant în viaţa lui Mark-Alem, este conştient de iminenţa unui nou sacrificiu, fapt pentru care el nu face nimic să evite moartea lui Kurt. Contralovitura este de fapt un pretext pentru a-i elimina pe cei care erau responsabili de interpretarea visului, propulsându-l astfel pe Mark-Alem la conducerea mecanismului.
            Cu alte cuvinte, societatea este într-un con de umbră în faţa rivalităţilor şi a conflictelor de interese dintre Qyprilii şi Sultan. Este, de altfel, unul dintre cele mai actuale conflicte: cel din jurul puterii centrale, care generează noi şi noi mecanisme, pentru a controla mai intens pe toţi locuitorii Imperiului. Un singur lucru nu pare să se integreze în acest totalitarism: aparenta inocenţă a unuia dintre membrii acestui mecanism. 


http://www.libhumanitas.ro/palatul-viselor-humanitas-2007.html

Hyperliteratura

Am mai debutat azi la ceva. Mi-am făcut un cont pe hyperliteratura şi acum m-au luat toate emoţiile. Mă aştept la cele mai dure comentarii. Ca să nu fiu prea blândă cu mine. Dar oricum, există şi multe speranţe în legătură cu concursul lor de debut. Chiar dacă nu va fi anul acesta…
P.S. Acum aş fi vrut şi eu să fiu la Colocviile Revistei Transilvania. Oare de ce nu m-am gândit mai devreme la asta?

Marc Levy – Unde eşti?


      Am auzit de Marc Levy de mai mult timp, dat fiind faptul că este recunoscut ca autor de bestselleruri. La recomandarea unei prietene, am lecturat cap-coadă volumul Unde eşti?, roman pe care l-am putut asemăna cu o drăguţă poveste de dragoste încă din primele pagini. Spun poveste pentru că autorul nu a reuşit să mă impresioneze prin descrieri. Mai mult, ele sunt destul de vagi şi permit poate mai multe interpretări decât m-aş fi aşteptat.
      Acţiunea este foarte potrivită pentru un film tipic hollywoodian. Poate de aceea cadrul ei trebuia să fie SUA, alegere pe care am constatat-o şi în stilul compoziţional al lui Marc Levy; profundă americanizare. Încă de la acest aspect am putut constata asemănările cu stilul din Enigma Otiliei. În primul rând, tranziţia de la balzacian la călinescian se produce aici sub forma franţuzesc-american. Apoi e întreaga poveste dintre Susan şi Philip, despărţiţi de faptul că niciunul nu şi-a putut alcătui un viitor fără cariera lui, dar alături de persoana iubită. Aici pot să fiu de acord cu citatul de la începutul cărţii: „Fericirea nu este dreptul fiecăruia”(Orson Wells). Cel puţin nu al lui Susan. Pentru că Philip îşi găseşte, într-un final, fericirea alături de Mary. Însă acest fragment mi se pare esenţial în desfăşurarea acţiunii. Justifică oarecum modul de evoluţie al personajelor.
      Cartea începe să suscite curiozitatea lectorului atunci când valenţa iubirii, dublată de cea a fidelităţii, se transformă în cea a devotamentului. Atunci apare cel mai interesant personaj al cărţii: Lisa, fetiţă a lui Susan, pe care aceasta i-o plasează lui Philip, fără ca motivele concrete să fie specificate. Astfel, el creşte copilul femeii care i-a tulburat sufletul mult timp din viaţă, ameninţând să persiste în viaţa lui prin intermediul copilului. Acceptă provocarea, totuşi şi primeşte, în final, ceea ce merită: devotamentul fetiţei faţă de ei. Pentru că ea nu îţi respinge mama naturală, dar ajutată de cea adoptivă (Mary) îţi înfrânsese temerile faţă de uragane. Înfruntarea lor nu mai era necesară. Acum putea să se bucure de iubirea şi confortul familiei.
      Enigma se dizolvă pe parcurs, odată cu alegerile lui Susan şi Philip, iar apariţia Lisei schimbă complet aceste coordonate. Cartea merită încercată. De dragul Lisei. Cu siguranţă are doza ei de romantism şi tragedie.

José Saramago – Peştera

           Primul lucru pe care l-am aflat despre José Saramago a fost că este un deţinător al Premiului Nobel pentru anul 1998. Asta mi-a atras curiozitatea , desigur, încercând să descopăr în tehnica şi modalitatea sa de compoziţie aspecte demne de titulatura pe care o deţine. Peştera a fost cu adevărat o bună alegere. Cartea nu îţi suscită interesul într-un mod deosebit încă din primele pagini, ameninţând a fi monotonă şi a prezenta într-un mod resemnat viaţa personajelor. Poate din acest motiv conflictul latent este marcat în mod evident de existenţa lui Cipriano Algor, a fiicei sale Marta şi a ginerelui Marçal Gacho, triunghi care sugerează un nucleu puternic, impus la început prin relaţia dobândită prin căsătorie şi mai apoi dezvoltat prin intermediul schimbărilor survenite.
            Viaţa iniţial imperturbabilă se desfăşoară într-un cadru rural, autohton, prezentat într-un mod general şi sugerând trecutul. Descrierea din primele pagini sugerează traversarea unui spaţiu de tranziţie, sub forma unor centuri (Agricolă, Industrială) – poate o asemănare cu cercurile infernului dantesc – care separă în mod inevitabil satul de oraş, prin acea dezvoltare tehnologică pe care o reprezintă Centrul, locul din oraş în care toate dorinţele par să poată fi îndeplinite, cu atât mai mult dacă ele sunt de ordin material. Cipriano Algor trăieşte în tradiţionalismul trecutului; el este un meşteşugar care stăpâneşte cu desăvârşire arta olăritului, preluată de la tatăl şi bunicul lui şi conservată de-a lungul timpului. El se concentrează pe ceea ce ştie să facă cel mai bine, singurul lucru care îi aduce o anumită siguranţă în existenţă. Atunci când Centrul devine neinteresat de produsele lui, în mintea personajului se declanşează un impas devastator, fiind pus în situaţia de a-şi pierde ocupaţia, dar şi sursa de venit. Pe de altă  parte, resimte mult mai puternic singurătatea văduviei sau posibilitatea mutării în Centru odată cu promovarea ginerelui.
            Pe parcursul evoluţiei, conflictul nu îşi modifică coordonatele, fiind totuşi încercat de o ultimă speranţă, cea a păpuşilor din ceramică. Toate grijile lui Cipriano Algor, amplificate şi de urmarea venirii pe lume a unui nepot, se vor dispersa către final, însă doar după ce personajul va fi încercat fiecare posibilitate. El va constata că niciuna nu mai este satisfăcătoare; nici olăritul, nici văduvia, nici Centrul. Decizia radicală pe care o vor alege personajele, cea de a părăsi confortul trecutului, se leagă în mare măsură de peştera care apare în punctul culminant. Cipriano Algor realizează că trebuie să lupte împotriva forţelor care îi ameninţă spiritul, astfel îndepărtându-se de pericolul de a fi expus jocului umbrelor în care trăiau oamenii din peştera lui Platon(regăsită în formă originală în Centru). El alege să iasă la lumină, bucurându-se de loialitatea familiei sale şi de iubirea devotată a Isaurei, o văduvă din sat, familie întregită de câinele Găsit.
            Cipriano Algor alege să nu mai aştepte concluziile, dar nu precum spune naratorul: „n-are rost să aşteptăm concluziile numai pentru că ne-am oprit în mijlocul drumului care duce la ele”. Noul început pe care îl caută olarul necesită parcurgerea completă a drumului iniţiatic, dincolo de limitele sale mundane.
           
            Citate relevante:
„E foarte adevărat că nici tinereţea nu ştie ce poate, nici bătrâneţea nu poate cât ştie” (p.12)
„iar acum voia să recupereze timpul pierdut, cuvinte nesăbuite între toate, expresie absurdă cu care ne închipuim că înşelăm cruda realitate că niciun timp pierdut nu e recuperabil, de parcă am crede, împotriva adevărului, că timpul pe care-l considerăm pierdut pentru totdeauna s-ar fi hotărât, de fapt, să rămână pe loc, aşteptând cu răbdarea celui care n-are nicio grabă, să-i observăm lipsa” (p.19)
„Ajunul îl aducem fiecărei zile pe care o trăim, a trăi e a căra ajunuri ca unul care cară pietre, când nu mai suportăm greutatea s-a terminat transportul, ultima zi e singura care nu se poate numi ajun” (p.81)
 „unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipite de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă” (p.82)
„Rău nu e să ai o iluzie, rău e să-ţi faci iluzii” (p.164)

Lungmetraje la superlativ

            Îmi place să fiu voluntar. Unde bun-gustul şi cultura sunt la ele acasă şi s-au hotărât să se exprime într-un cadru audio-video de excepţie. Probabil şcoala nu a mai fost niciodată atât de primitoare. Iar spectatorii au dat o replică pe măsură. I-au determinat pe voluntari să burduşească curtea cu scaune de prin şcoală, fiind răsplătiţi doar de faptul că au fost mai tot timpul ocupate. Mai ales după melancolia pieselor celor de la Grind 25 (pentru coveruri acustice, apelaţi la Răzvan Enciu). Lumea mai vine la filme. Am constatat că le place. Nu prea se împacă cu ploaia, de fapt. În schimb, ne-au urmat la Consiliul Judeţean şi au stat, cuminţi, la Constantin şi Elena. Mai puţini la The Edge Of Heaven; dar i-am înţeles, că şi noi eram obosiţi. Dar tot cântam pe la 2-3 dimineaţa pe stradă. După aia am stat la taclale până-n zori şi mai departe.

          Spotted: Elena şi Daniel, cu feţe suspect de obosite, ies la 6 şi ceva din Yannis înfulecând din sandwichuri.

            Nici nu ne-a mai trebuit somn, mai ales că sâmbătă ni s-au alăturat cei de la Sestri la Hogaş şi nu ne mai săturam de popcorn şi espresso cu lapte (vorbesc în numele spectatorilor :-”). Pe Mădă chiar a fascinat-o Cuba Libre. N-a fost greu. Pe-atunci, Sideways încălzeau atmosfera. Dacă nu erau ei, n-aş fi auzit vreodată cele mai tari coveruri după Kryptonite (3 Doors Down) şi Time is Running Out (Muse). Chiar m-au surprins ei toţi cu „muzichia” lor. Să nu uit. Sâmbătă am primit nişte bani.

         Spotted: Elena cumpărând o pereche genială de cercei cilindrici în dungi şi o brăţară pe măsură, de la târgul handmade. Nu m-am putut abţine.

            Şi mi-am mai zis să mă uit la filme. Cam 92% am văzut. Şi n-am regretat. Pentru că şi-aşa îl aşteptam pe Matze să ne mixeze. Aş fi vrut să pot spune că am încins podeaua, dar mi-e greu să cred că mişcările de bondari haotici reuşesc asta pe asfalt. După a trebuit să cântăm cu Enciu până-n zori. (looove :X).
            Ultima zi ne-a prins storşi pe Cozla. Băieţii s-au chinuit cu ecranul, fetele au aşezat scaunele. Apoi le-am strâns. Şi ne-am consumat 98% din energie la Partizan, pentru „oile placide” şi „banii” cu care ne îndemnau. Cu restul de 2% ne-am descurcat la respirat, dârdâit, „mon français beats your français” (replică pe care a ţinut să mi-o ofere ulterior nenea Alex Lungu) şi after-party. Cu votcă (pentru cei care nu luau antibiotice) şi o tură serioasă de „I have never…”. Şi cu mulţi prieteni de-ai prietenilor voluntarilor. S-au aflat şi dedus multe. Dar pe la 4 am capitulat. Mă aştepta o tură de 8 ore de muncă de la 8. După 2 ore jumate de somn + serviciu, am reuşit să ajung eroina lui Mădă.
            Deci, ce părere aveţi? A fost distracţie ori ba? To be continued la 3.0 atunci. Pupicei! 😀