Wahnsinn

de ieri lumea nu mai vrea să își spună pe nume
își neagă flămând insistența spectrală
lumea e nebună face dragoste cu oricine
copiii ei umblă goi se culcă în praf
se sărută se joacă întind mâna după mâncarea omului
se adună în afară de viață știu tot ce trebuie să facă
pe una din străzile pavate
stă mereu întinsă ca o târfă
cu sânii dezgoliți își strigă neputința
e un om care nu o vrea
care vrea să fie außer diese Welt
nu e rău mai bine stai ca ultimul prost
să nu vezi pe unde cazi
în canalele ei pestilențiale
orice Ausweis ai zice că e mai bun decât… asta
dacă „asta” nu ar fi tot ce poți să ai de fapt.

Shame [2011]

      Personaj al anilor șaizeci. Pe scurt, acesta e sentimentul pe care ți-l dă Brandon atunci când termini de văzut filmul. Chiar el și-ar fi dorit să fi trăit în acea perioadă în care psihoticii și obsesivii erau mai ușor de acceptat. Acum lumea se ascunde în spatele tehnologiei, la fel ca și el, adâncit în multitudinea de material pornografic care îi alimentează obsesia. Arată ca un remake al filmului American Psycho: el e un bărbat singur, de succes, cu marea diferență că aici singurul care suferă cu adevărat este Brandon. Un film care conține la fel de multă dramă pe cât sex.        
     Printre scenele de împlinire fizică, Brandon se confruntă cu temerile sale : singurătatea, lipsa de comunicare și fuga de angajament. Printre acestea, apare sora lui, Sissy, care îi tulbură modalitatea de a trăi, încercând să comunice cu el și să-l învețe să aprecieze ideea de familie. Sissy încearcă să îi demonstreze că ei sunt mai asemănători decât vrea el să recunoască, fapt dovedit de plecarea amândurora de acasă de tineri, din cauza copilăriei-problemă. Sissy nu este mai echilibrată decât fratele ei, însă își dă seama că singurătatea nu va reuși să îmbunătățească situația, ceea ce încearcă să-l facă și pe acesta să înțeleagă.
            Într-un moment de mânie, rușinat de faptul că Sissy îl surprinde masturbându-se în baie și îi vede materialul pornografic pe computer, aruncă absolut toate revistele, împreună cu computerul, la gunoi.
            Practic, de aceea încearcă Brandon să evite contactul social prelungit. Pe de o parte pentru că nu îi face față, dar pe de altă parte pentru că se teme că ceilalți îi vor descoperi obsesia. De aceea nu acceptă ca sora lui să locuiască cu el. Asta se observă și în atitudinea nesigură pe care o are atunci când iese cu Marianne, colega lui de serviciu. Îi este greu să se deschidă, să se implice într-o relație, ba chiar se abține de la a merge cu ea din prima seară să facă sex. Nici la o întâlnire ulterioară cu ea nu poate.
            „My pain is constant and sharp, and I do not hope for a better world for anyone. In fact, I want my pain to be inflicted on others, and no one to escape. My punishment continues to elude me. My confession has meant nothing.” , spune Bateman în American Psycho. El reușește astfel să se elibereze de durerea care îl domină, ceea ce Brandon nu știe cum să facă. Până la urmă, finalul e deschis: nu ni se dezvăluie dacă Brandon o va mai urmări pe femeia care flirtează cu el din priviri în metrou. Putem ghici însă noi asta…
             Nota: 9,5/10.

sursa foto
link IMDB

To be or not to be a copycat – despre cum preferă studentul român să ignore respectul

              Dovezile de cum omul a început să devină un adevărat „copycat” se descoperă din ce în ce mai mult în cadrul universităților românești; asta ca să nu mai vorbim despre școli, în care fiecare referat este un adevărat amalgam de de copy-paste din diverse surse de pe internet. Nici măcar inspirația din cărți nu mai este viabilă. În acest mod se susțin și examenele. Ai spune că acolo se verifică, pe lângă ansamblul de cunoștințe dobândite, un minim de originalitate în utilizarea informației, precum și modul tău personal de percepție asupra subiectului. Asta începe să nu se mai întrevadă în aceste situații, fiind mai importantă simpla redare a informațiilor așa cum au fost ele structurate în cadrul cursului.
               Am constatat astfel că atunci când se solicită altceva din partea celui evaluat, fie el student sau elev, nu poate face față provocării de a prelucra informația în modul în care i se cere, pentru că nu este obișnuit să lucreze astfel. Asta poate începe de la simpla reformulare a unei definiții, pe care cel în cauză nu o mai recunoaște într-o formă diferită. E doar un exemplu din multe care s-ar putea găsi.
            Pentru că se tot vorbește de plagiat, de condamnarea lui și de încurajarea originalității, aș putea prezenta un caz concret prin care un student de anul III își manifesta dorința de a-și ușura munca legată de lucrarea de licență. Persoana respectivă nu părea să vrea să ascundă dorința de a plagia, astfel încât să se poată descurca în timpul care îi mai rămăsese până la suținerea lucrării. Astfel că îi mărturisește unui prieten în timpul unei convorbiri telefonice cum a găsit o lucrare de licență pe internet despre comunicare cu ajutorul mijloacelor de socializare. Singurul impediment mai era că lucrarea era într-o limbă străină, pe care se pare totuși că persoana respectivă o cunoștea. „Acum tot ce trebuie să fac este să traduc lucrarea și am terminat. N-o să-și dea nimeni seama”, îi spune prietenului la telefon.
             Problema nu era, zic eu, în ideea că nimeni nu își va da seama, ci cum sună viitorul dacă așa se realizează lucrările de sfârșit ale unui ciclu de studii. N-am găsit o soluție la acest fenomen. Cred că uneori ține de una dintre cele mai importante valori care îi este inoculată omului: respectul. Plagiatul ține, oarecum, de lipsa acestui respect față de munca altuia sau a ta. E adevărat că nimeni nu poate ține lecții de respect altora, pentru că atitudinea celuilalt este să vadă paiul din ochiul celuilalt înainte de bârna din propriul ochi, cum spune zicala românească.
               În acest context, nu pot decât să ofer un exemplu la care am asistat și care m-a determinat să evit plagiatul în absolut orice situație. Un cadru didactic ne-a expus modalitatea de evaluare, formată dintr-o lucrare de interpretare a unui text și examenul propriu-zis, de verificare a cunoștințelor. Bineînțeles, nivelul de cunoaștere al limbii nu ne permitea tuturor să realizăm lucrări de note mari. Textul oferit nu era nici el unul foarte accesibil. Nu găseai cărți cu variante de interpretare. Cele câteva surse de internet au fost epuizate rapid ca surse de inspirație. Momentul în care urma să înceapă examenul anunța înainte studenții care nu aveau nevoie să-l susțină, din diverse motive legate de nerespectarea condițiilor impuse la început de an. Am fost mirată de câte persoane au fost nevoite să iasă din cauza plagiatului, primind, desigur, nota 1. Mă întreb dacă în acel moment nu și-ar fi dorit mai curând un 5 pe munca proprie.
           Un astfel de exemplu te învață că mai sunt momente și oameni care apreciază mai mult efortul personal depus în elaborarea lucrării. „Voi depuncta mai puțin greșelile gramaticale decât cele de interpretare”, ne-a asigurat domnul profesor la momentul în care ne-a predat tema de lucru. Am fost mândră de cele 3 pagini jumătate obținute prin înțelegerea proprie a textului, așa defectuoasă cum era ea, chiar dacă ele au fost corectate în proporție de 90% pe diverse greșeli.           
              Dacă astfel de profesori s-ar face auziți mai des, poate că așa am înțelege mai repede că plagiatul nu este o joacă. Că drepturile de autor contează chiar și asupra unei fraze. Pentru cei care își dedică viața publicării, acest respect a venit, mai mult sau mai puțin forțat, din experiența lor în domeniu. Doar cel care muncește îndeajuns de mult pentru realizările sale respectă cu adevărat o publicație atunci când o utilizează ca suport pentru noua filieră pe care dorește să o descopere.

Olimpiada revenirii

         Se pare că în mai puțin de 2 ani vom avea parte de cea mai competitivă Olimpiadă a sporturilor de iarnă. Cel puțin așa se anunță din partea patinajului artistic. După ce a cucerit șapte titluri europene, se pare că anul următor, la europenele de la Zagreb, se întoarce în forță Evgeni Plushenko. Surprinzător, reprezentantul Rusiei nu revine doar pentru atât. Europenele și naționalele vor fi un fel de „antrenamente” pentru marele eveniment la care țintește campionul rus, cel pe care l-a ratat în 2010 din cauza performanței surprinzătoare a  americanului Evan Lysacek. Se pare că acesta a găsit forța necesară pentru a concura în continuare, mai ales pentru a-și lua revanșa. 
      Dar rusul nu e singurul care și-a propus să revină în 2014. Campionul olimpic en titre se pregătește pentru a-și apăra titlul la Sochi. Desigur, gurile rele spun că revenirea este la fel de suspectă ca și modul în care a obținut americanul titlul olimpic. Acum el doar ar spera ca minunea să se întâmple din nou, cu un Evgeni care nu ar mai avea forța necesară pentru a câștiga. Dar noi vom afla abia în 2014. Poate că până atunci Evgeni se îndrăgostește mai tare de golf și renunță la patinaj. 🙂

Sursa info

Lars Saabye Christensen – Beatles

       M-am gândit mult cum aș putea să rezum impresia pe care mi-a generat-o Beatles. Pe scurt, aș putea-o considera o carte a evoluției fizice, alături de care se manifestă în paralel o involuție psihică. Nu are atât de mult legătură cu trupa Beatles așa cum ar părea, deși muzica produsă de John Lennon și Jim Morrison a fost ceea ce l-a determinat pe Christensen să înceapă să scrie. Muzica lor îi fascinează, într-adevăr pe protagoniști, însă m-aș fi așteptat ca ea să provoace în interiorul lor o revoluție, să îi determine să se îndrepte către un anumit țel. Deși au, pentru o scurtă perioadă, intenția de a forma o trupă, The Snafus, întocmai după modelul idolilor lor, renunță pe măsură ce încep să se despartă către licee diferite, iubite, încercări de a găsi o cale de urmat potrivită. 
       De undeva din jurul lor, lumea îi atrage totuși către băutură și droguri, iar cei 4 trec, de cele mai multe ori împreună, printr-o adolescență tumultoasă. S-ar putea pune totul pe seama familiilor dezbinate, a absenței unui părinte. Prietenii lui Kim trec prin evenimente de acest gen. Însă Kim își provoacă singur un dezechilibru.    La el totul degenerează într-o tulburare psihică puternică, generată de anumite conjuncturii. În final pare să spună că sanatoriul nu e soluția pentru el și încearcă să se vindece începând o viață nouă cu prima sa iubită, Nina. 
      Kim e un fel de a spune pentru ideea că nu există, practic, nicio soluție concludentă. Cel puțin nu pentru cineva care s-a îndepărtat de bunăvoie de familie și de educație. Puținele persoane care decid să se mențină prin jurul lui ajung să fie rănite, iar el reușește astfel să  rămână mereu singur. Se încadrează în tipul pe care ajunge Christensen să îl portretizeze în scrierile sale și anume cel al omului care nu reușește să își formeze o privire de ansamblu asupra propriei vieți. 
      Este, de altfel și o sugestie asupra societății în esență nesănătoasă. E o societate afectată de războiul din Vietnam și de influența socialismului. Oamenii pur și simplu aleg tabere. Iar cei care nu o fac par să nu mai fie integrați în societate. Cei patru tineri încep să se agite odată ce liniștita Norvegie pare să înceapă și ea să se miște în nebunii ani șaizeci. 
       Totuși, există în carte și o sugestie a purificării prin scris. Este soluția aleasă de Kim după evadarea din sanatoriu, timp în care analizează toate evenimentele trecutului său: „Mă înfurie mâna dreaptă, suturile de peste tot și, în special, degetul arătător. E cioturos și încovoiat asemenea unei gheare.” Chiar și el pare să sugereze dezgustul față de trecut prin modul în care își privește propriul corp. Dar e și el conștient că nu mai poate face nimic în acel sens. Așa că începe să pună pe hârtie 7 ani din viață. Ne putem imagina cu toții că se îndreaptă către un viitor mai luminos. 
      Oricine citește cartea pare să spună că nu e prea departe de adolescența prezentului. Și nu e. Curiozitatea e la fel de puternică, de cutremurătoare, iar schimbările din interior care ne provoacă insomnii se petrec în fiecare zi. Parcă am trecut, astfel, prin Beatles, prin primul sărut, prin prima trupă pe care am ascultat-o obsesiv, prin prima beție etc… Este o retrospectivă cât se poate de interesantă!

În speranța salvării constituției studenților

          Au trecut doar 3 zile de la cea mai recentă ședință de Senat în care ne-am fi așteptat la votarea Statutului și implicit la impunerea unui sistem dictatorial prin adoptarea unor prevederi care nu sunt conforme cu ce marea majoritate dintre noi am considera ca fiind un sistem democratic. Din fericire, mesajul pe care am vrut să îl transmitem a ajuns la urechile multora și a fost receptat corespunzător. 

          Sper că așteptarea până în septembrie ne va permite să observăm ecoul strigătului către dreptate, când următoarea ședință de Senat va decide soarta acestui document. Din experiența dezbaterii și a elaborării de amendamente, mi-am dat seama cum există o minoritate a celor care sunt dispuși să renunțe la confortul lor asociat cu rutina. Am constatat că nu este o condiție necesară să fii voluntar, membru ONG sau student reprezentant pentru a fi informat. Dar studenții întorc spatele implicării în ceea ce privește actul care le reglementează drepturile și obligațiile, cum marea majoritate nici măcar nu au auzit despre ce se întâmplă și sunt sătui de mesajele apărute pe profilele lor. Poate e că si vina naivității mele; speranța în responsabilitate și că vocea cu care am strigat deseori nu rămâne fără ecou. Asta am sperat cu fiecare cuvânt și minut dedicat lucrului pe Statut. Din păcate, ucrurile nu se mișcă întotdeauna în direcția în care ne dorim. Marea masă de studenți pe care mi-o imaginam că protestează în fața Casei de Cultură pentru implementarea corectă a constituției noastre este, momentan, inexistentă. E un sentiment asemănător cu cel experimentat adesea în copilărie când îi spuneam mamei să îmi cumpere o jucărie și nu se întâmpla asta. Ci trebuia să mă mulțumesc cu una de care un alt copil, mai mare decât mine, nu mai avea nevoie și o părăsea cu dispreț. Practic, să accepți ceea ce vrea altul să îți impună și să te mulțumești cu puținul dat de el: „dacă am vouchere cu reducere la mâncare și în localuri e totul în regulă”. Acestui gând i-a survenit mereu întrebarea: în comparație cu asta, ce îmi oferă Statutul? Nimic palpabil, ar spune marea majoritate. Dar el e primul pas pentru ca toți să avem parte de un sistem echitabil în universități. 

          Legat de asta, sper să nu se materializeze sentimentul pe care l-am avut eu: acela că justiția e oarbă, legată la mâini și că în ureche îi râde cel a reușit cumva să îi devină superior. Nu știu alții ce cred, dar dacă am avut norocul (zic eu) să mă nasc în perioada postdecembristă, sper să am și norocul să nu experimentez o dictatură pe parcursul facultății. Îmi spusese cineva mai demult că studenții învață mai bine sub un astfel de regim. Îmi permit să nu fiu de acord cu el și să îi spun: poate că studenților le e mai comod să învețe sub presiune. Pentru că e mai ușor să găsești țapul ispășitor pentru nereușitele sau piedicile cu care te-ai confruntat. 

          Concluzia e că ne-am învățat foarte prost. Calea corectă e cea mai îngustă și adesea cea mai dificil de parcurs. Și e a celor puțini, după cum văd… 

Evangheliștii (2006)

           Alina Mungiu-Pippidi a surprins cu o piesă extraordinară, care a suferit numeroase amânări până la punerea ei în scenă, pentru că deranja societatea prin modul în care transpunea în ficțiune un subiect de factură religioasă. E o vină pe care o dăm pe binecunoscutul pharmakos care a fost cenzura comunistă. De fapt, nu garantează nimeni că acum receptivitatea publicului ar fi mai mare decât atunci. Alina Mungiu recunoaște într-un interviu frustrarea pe care o avea când vedea cum piese pe care ea nu le considera de aceeași calitate precum Evangheliștii ajungeau mult mai ușor la public.
             Regretul meu este lipsa de încredere pe care o constați atunci când te raportezi la piesă venind cu prejudecăți obstrucționiste (în termenii lui Hans G. Gadamer), justificate doar de contextul social sau religios. Nu poți să îi atribui veridicitate sau să specifici cine are dreptul să îi acorde această calitate în afara cititorului. Despre o invalidare din punct de vedere estetic nici nu se pune problema. Este un teren minat pe care trebuie să te manifești cu multă grijă, din cauza ubicuității temei. 
            Eu aș spune-o altfel: e vorba de „some other way”. Alina Mungiu nu face decât să concretizeze o viziune proprie asupra temei christice. E genul de „what if…” pe care oricine și l-a închipuit. Pentru că orice eveniment ar fi putut avea și un alt deznodământ. Așadar, nu e nimic controversat în Evangheliștii. Piesa are un mod subtil de a genera zâmbete. Ironia e fină, dar ea există pe anumite porțiuni: 
„Ioan: Sst! Tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioară măritată.” (p.29)
           Piesa prezintă un Iisus al bunătății absolute, mai mult al Cuvântului decât al minunilor. E un Iisus trist fiindcă oamenii nu văd nimic în afara spectaculosului, fiindcă nu bagă în seamă ceea ce li se spune. Iisus apare ca un învățător ratat, din care nu mai rămâne nici povestea sacrificiului suprem al răstignirii pe cruce și al învierii, locul său fiind luat de Baraba.
           Cei 4 evangheliști sunt discipoli ai filosofului Cherintos de la Academia din Antiohia, o expresie parodică, degradată, a Academiei grecești platoniciene. Cherintos e simbolul păgânului inteligent, un om capabil să schimbe multe. Pavel încearcă să se folosească de cunoștințele lui, dar Cherintos nu acceptă să susțină un cult desacralizat prin minciună. Iar Pavel preferă să ucidă pe oricine va sta în calea intențiilor sale. El apare în ipostaza în care îl descrisese și Emil Cioran: „un fanatic al propagandei”. Cherintos e surprins de necesitatea cuceririi sufletului omului pentru a-l atrage de partea ta. Însă Pavel știe cum să exploateze asta. De aceea e nevoie de denaturarea evenimentelor. Iisus, în ipostaza lui reală, nu apare deloc puternic, capabil să îi conducă pe creștini. Mai ales pentru că el apare ca un om simplu, mai mult Fiu al Omului decât Fiu al lui Dumnezeu. Cunoaște sărăcia omului, știe să se raporteze la sentimentele adânc omenești. 
Cătălin Ștefănescu o spunea foarte concludent: „Cel care instrumentează acum totul, cel care transformă o mistificare universală într-o minciună universală este Pavel”. Iisus este omorât pentru că este cu adevărat Dumnezeu, adică pur. El nu poate instrumenta ceea ce Pavel îi propune. 
          În text apare și o Maria Magdalena ușor parodiată, reprezentând târfa întregii Academii și, în același timp, o preoteasă a lui Artemis. E o femeie de trei ori desacralizată.  Personajul îl seduce pe Iisus, care pare cu adevărat interesat de această relație. În mod ipocrit, ea se întoarce la Cherintos, plictisită de sinceritatea și cumințenia lui Iisus. 
         Pe scurt, semne de întrebare ar putea apărea peste tot în text. Majoritatea legate de îndoielile care ar putea apărea în legătură cu cele 4 Evanghelii din Biblie și nu numai. Inserția în text ca personaje ale lui Iuda, Pavel și Petru face aluzie la evangheliile apocrife. 
        O astfel de piesă nu putea să aibă decât un sfârșit epocal; dacă Iisus nu a înviat atunci când ne-am fi așteptat cu toții, nu înseamnă că se dezice de această putere. O va face în final, demonstrând încă o dată că este Dumnezeu. „Mi se pare infinit mai determinant faptul că, în piesă, Iisus învie decât modul și condițiile în care se petrece învierea.” (Cătălin Ștefănescu).


Pentru o lectură plăcută, recomand pe repeat: Dead Can Dance – Persephone

Titanic Vals (teatru)

           În timp ce o mare parte dintre clujeni au ales TIFF-ul astăzi, am preferat să merg, la invitația unui prieten, Radu,  la o piesă de teatru pe care a pus-o în scenă alături de colegii săi la Auditorium Maximum. Trebuie s-o spun, a fost o interpretare absolut deosebită, care mi-a readus în vedere frumusețea umorului pur românesc.
În interpretarea studenților de an III de la Comunicare și Relații Publice, sub conducerea lect. dr. Cristian Radu, am urmărit o piesă a cărei vechime de 80 ani nu se resimte, datorită personajelor care reprezintă lăcomia, ipocrizia, materialismul și superficialitatea la fel de mult precum în prezent.
          Tudor Mușatescu sugerează că încrederea în adevăratele valori e cea care îți va aduce fericirea, într-un final, deși singurele personajele care se mențin integre sunt Gena și Spirache, care nu reușesc să fie pervertite de defectele familiei. Spirache reușește să devină „cineva” prin însăși sinceritatea lui. El este singurul care cunoaște toate secretele, ba chiar falsifică un testament pentru a-și reîntregi familia. Deși fiecare membru al familiei îl consideră în parte „moale”, lipsit de tăria de a evolua pe plan financiar sau politic, el este cel care va manevra cu inteligență acțiunile tuturor din umbră, ocupându-se ca destinul fiecărui membru să fie unul fericit.
          Per total, toate aluziile făcute la moravurile societății te fac să râzi, știind cât de bine se pliază sistemului actual, în care fiecare dintre noi purtăm mai multe fațete pe care le schimbăm în funcție de circumstanțe. Mai ales când ne legăm de lucruri mărunte, care ne aduc satisfacții de moment. E ceea ce încearcă să facă întreaga familie a lui Spirache, în timp ce acesta încearcă să tragă un semnal de alarmă. E frumos că piesa are acel final fericit, în care fiecare obține ceea ce își dorește. Iar tabloul fericit al familiei unite pare să se concretizeze.
          Aș mai vedea-o iar și iar. Pentru că m-a ajutat să mă deconectez din cotidian, să pot face haz de necaz, să râd de defectele care, poate, mă caracterizează și pe mine. Dar n-am să știu niciodată. Poate că voi afla la următoarea interpretare! Felicitări actorilor!
pagina evenimentului

Dark Shadows (2012)

                 Cea mai nouă producție a lui Tim Burton dovedește din plin caracterul său de secol XXI. O poveste comercializată în mod evident, păstrând mult prea puțin din nonconformismul pentru care este cunoscut regizorul. Desigur, vorbim de 2012, unde vampirii sunt amuzanți, iar vrăjitoarele par mai degrabă niște imitații ieftine ale puterii lor de altădată. E un cadru care începe foarte sobru (cu secolul XVIII nu se glumește, probabil) și încadrează familia Collins în tiparul oamenilor proaspăt îmbogățiți, după mutarea lor definitivă în Collinsport, un port din America care s-a dezvoltat spectaculos sub grija familiei. Barnabas crește la Collinwood, conacul familiei (cu un aer care îți aduce aminte de Northanger Abbey). În tinerețe are o relație pasională cu Angelique, care se dovedește a fi o vrăjitoare, iar la momentul în care el mărturisește că nu o iubește, ea îi omoară iubita și îl transformă în vampir. Spectrul iubitei va reveni sub forma Victoriei, care vine la Collinwood ca guvernantă a micului David. Între timp, Barnabas este foarte ușor încarcerat pentru următorii 200 de ani, iar întoarcerea lui tumultuoasă aduce o creștere economică spectaculoasă familiei, îi readuce în prim-planul economic, reînviind ura lui Angelique, care deținuse monopolul pe toate planurile. 


           Partea comică a filmului reiese din tendința lui Barnabas de a se adapta la o lume mai avansată cu 200 de ani. Pe de altă parte, coloana sonoră a filmului este excepțională. E de apreciat prezența lui Alice Cooper în cadrul filmului. Până și distrugerile din cadrul luptei sau felul în care Angelique dă viață obiectelor din conac este foarte interesant realizat. Totuși, lupta finală dintre cei doi, în care Angelique moare, pare mai degrabă o parodie. Da, mesajul se potrivește cu restul filmului: de fapt ea e cea care nu are inimă (aspect care putea fi lăsat la modul figurat) și de fapt asta o va distruge. În final, fiecare dintre membrii familiei realizează că are defectele lui și că singurul lucru în comun este grija unul pentru celălalt. Iar Barnabas va rămâne cu frumoasa și tânăra Victoria.

Pe scurt, punctele pozitive ale filmului:

1. personajul Barnabas Collins (jucat excepțional de Johnny Depp)

2. parodierea prezentului, care este în mare parte lipsit de sentimente sincere

3. personajul încorporat de Helena Bonham Carter: doctorul psihiatru fals, mai dezechilibrat decât pacienții săi, care se îneacă în băutură

4. faptul că povestea nu are ca direcție principală formarea cuplului Barnabas-Victoria

5. scenele în care Barnabas își exercită funcția de vampir

6. micul David.

Oricum, merită văzut! Nota 8/10, părerea mea.

Agora

            Aflată sub ochiul critic al unui privitor de secol XXI, e foarte posibil ca filmul să producă un anume tip de surprindere. Însă în postura de a fi un minim cunoscător al raporturilor politice de secol IV, filmul anticipează încă din primele minute o posibilă derulare de evenimente, care de fapt va fi unul dintre cele două planuri importante ale sale. Ne aflăm într-un Egipt condus de puterea imperială romană, în urma acceptării creștinismului ca religie, care urma să concureze cu zeii vechiului panteon (Serapis), dar și cu puternica influență neoplatonică. 

            Conflictul major este cel al diferențelor dintre neoplatonism și creștinism, diferențe care vor genera în contextul filmului o atitudine cel puțin la fel de incisivă a creștinilor precum cea a romanilor față de ei până în timpul lui Constantin. Deși manifestările nu sunt atât de virulente inițial, „marginalizații” vor alege să lupte contra puterii politice, punând dorința de supremație pe seama reinterpretărilor forțate ale cuvintelor Bibliei. Își acordă în mod abuziv o autoritate de care se folosesc pentru a submina celelalte culte, în special cea a romanilor. 
           Acolo se încadrează Hipatia, recunoscută pentru studiile sale în matematică, astronomie și filosofie. Ea este „înțeleptul” cetății, sfătuitor permanent asupra deciziilor importante. În cadrul școlii la care predă se regăsesc și tineri care vor ocupa ulterior funcții importante, precum cea de episcop de Cirene sau cea de prefect al Alexandriei. Viața ascetică a Hipatiei, cât și inteligența ei superioară îi determină pe creștini să vadă din ea un dușman, pentru crezul neoplatonic la care ea nu poate renunța. Cu atât mai mult cu cât creștinii văd în toată învățătura Antichității un pericol și distrug mare parte din biblioteca Alexandriei. 
          Într-un moment în care principalul propovăduitor al creștinilor, Ammonius (după ce aruncă cu o piatră în prefectul Orestes ), este ucis, în paralel cu refuzul prefectului de a accepta acuzațiile aduse Hipatiei, conflictul se declanșează în mod violent, iar puterea este răsturnată. Hipatia este capturată și omorâtă de creștini precum o vrăjitoare. 
          Din punct de vedere ideologic, apare în film o răsturnare de situație față de cea cunoscută în canonul tradițional, iar creștinii devin persecutori ai celor care i-au persecutat în trecut, începându-și astfel expansiunea rapidă. Dacă acțiunea s-ar fi desfășurat în Roma secolului IV, oare s-ar fi putut observa ceea ce se întâmplă cu cultul lui Serapis și cu neoplatonismul la fel de pregnant și cu mithraismul? Deși înveninarea profundă a creștinilor poate fi un efect al ateismului regizorului, corelată cu tendința generală de a-i portretiza ca fiind fanatici, ignoranți și fundamentaliști, după părerea prof. dr. Irina A. Artemi, doctor în teologie la Universitatea din Atena. Și Ammonius este un personaj construit hiperbolic. Creștinii nu sunt cunoscuți ca având tendința de a impresiona pe ceilalți prin intermediul unor miracole. 
           Dramatismul filmului este redat, desigur, de intenția regizorului de a portretiza evenimentele istorice într-un mod oarecum distorsionat. Hipatia nu era nicidecum disprețuită de episcopul Ciril, așa cum apare în partea a doua a filmului. Ba chiar se pare că ar fi fost admirată pentru preocupările ei științifice. Ba chiar și în pasajul lecturat în cadrul fostei biblioteci, transformată în biserică, regăsit în Epistola lui Pavel către Timotei, se regăsesc multe din trăsăturile ascetismului pe care îl afișa deja Hipatia. 
          Oricum, indiferent de faptele istorice care nu sunt respectate (și este de la sine înțeles să fie așa într-o interpretare ficțională), filmul reprezintă o experiență deosebită, care ne reaprinde speranța că inovația și știința pot fi zguduitoare pentru o societate, iar că filosofia poate reprezenta la fel de bine un crez susținut cu îndârjire. Dacă vreți, Hipatia este un exemplu general valabil. 
          Mai jos găsiți și alte nepotriviri istorice regăsite de prof. dr. Irina A. Artemi în Agora. Și vizionare plăcută! historical inaccuracies