capricii


nu-mi place că te văd aici
și nu știu de ce ți-ai lăsat cămașa

pe scaun

poate-aștepți experiențe adevărate

de mai ții minte atunci când…

a fost un timp

când aveai un rost în imaginația

lumii ăsteia

când ne-afundam în apă cu hainele pe noi

să fim siguri c-am simțit

cum lumea ne trage la fund

nu mai pot să dorm în brațele nimănui

nici nu-i așa trist

că toate neștiințele de dinainte

sunt tot acolo

s-au numit jim ivan allen john jack

toți ăștia

pe care lumea ta-i știe sau nu

ce mama dracului

n-ai putea să asculți

din când în când?

mănăștur love


tramvaiul 101 eu și șoferul –

și noaptea luminile semafoarelor

sunt mereu câteva beri în spatele și-n fața mea

și spațiul în care-ai fi putut să exiști

a fost ocupat între timp de alte trupuri

au trecut ani și

suferința mea nu a fost niciodată ca a ta

oriunde m-am întins

aproape nu mai trebuia să văd

peste tot a fost locul tău

acaparai toate străzile radioul TV-ul

și-aproape toate luminile semafoarelor

și tramvaiul 101 și eu și șoferul –

nu mai aud decât esterhazy goebel houellebecq singuri

aș fi vrut să-ți pot spune exact

de ce lumina de ce poza de ce cântecul

ăla e mai important până la urmă

să rezume cumva și pentru mine

eu să mă întind pe asfalt să respir –

ca de obicei

fără să te surprind cu nimic

invizibilă cum sunt

în schimb

de atâtea vorbe

am uitat să învăț să tac

și tramvaiul 101 și eu și șoferul.

Cuvântul

           Ultima schimbare și apoi Nimicul. Ultima pentru o singură zi, pentru că în fiecare zi mă schimb tot timpul. Atât de tare și de des, încât am impresia uneori că las bucăți din mine oriunde merg. Le las oamenilor. Le iau dreptul de a mai fi ale mele. Le las chiar și celor care nu au nevoie de ele. Poate mai târziu, îmi spun… dar trec așa de ușor pe lângă, de parcă nici n-aș fi fost. Sunt o prezență de-a dreptul ignorabilă. Pot să mă strecor prin lume și să ascult tot timpul. Asta și fac, de fapt. Chiar și atunci când vorbesc, mai mult e pentru a asculta apoi răspunsul Celuilalt. Celălalt nici nu știe cât de des se întâmplă asta. E un singur loc în spatele zâmbetului meu; îl recunosc cu greu până și eu. Iar asta e când se întâmplă să fie noapte și poate sunt/vreau să fiu singură. Aștept așa de mult momentele în care să fiu singură. Dar nu mă pot suporta zile întregi că mi le-am alocat. Sunt un viciu mai mare decât cafeaua care mă face să tremur și țigara care îmi inundă plămânii.
            Sunt mereu a oamenilor, mai ales dacă ei simt că pot să îmi spună o poveste. Iar eu îi ascult de-a dreptul încântată. Doar că niciodată nu le-am spus asta. Pentru că încerc să îi trag mereu de mână să le arăt ce frumoase sunt zilele, chiar și atunci când plouă; ce bucurie enormă e viața și ce minunați sunt ei pentru că există. Nu mă mulțumesc deloc cu puțin… vreau să se oprească ploaia doar cât să pot să ies. Apoi să mă întorc. Pentru că Lumea mă obosește. Nu Oamenii; Lumea cu toate Vocile ei ispititoare.
            Atât de tare, încât uit de multe ori că fericirea e frumoasă. E poate cea mai frumoasă și e de tânjit după ea. E păcat să nu ți-o dorești și să nu o recunoști ca parte din viața ta. Sunt o parte din Omul Vieții. Sunt o parte din Omul acesta al Vieții și atâta îmi doresc să mai devin. Cuvintele deja îmi aparțin, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna frumoase și atât de rar nu dor. M-au vândut de atâtea ori și totuși sunt ale mele: bucuria și povara. Raiul și Iadul.

paralel


acolo unde-s eu
nimănui nu-i place să ajungă

nici toată lumea asta comună n-ar putea spune un cuvânt
chiar eu
nu îndrăznesc să mă mișc
de-a stânga și de-a dreapta ta
deși te oftici întruna bați din picior nemulțumit

și cred c-au fost și zile în care
aveam impresia că mă suni și că eu sunt
cea care nu-ți răspunde
n-a fost doar imaginația mea
sau nu știu –
atât de simplu mi se pare să nu știu
că așa pot să cresc și eu

de unde
n-am știut
n-am fost niciodată în aceeași lume
și nu-mi pare rău decât pentru faptul că
ți-am uitat mirosul.

valtari


de atâtea ori ți-am zis

dragule
încât până și trupul meu a crezut-o
ca atunci
când te închizi în baie
și plângi cu fața ascunsă în mâini
de atâta frică

e atât de natural
până la urmă
ca și gestul nostru de viață
și coșul pieptului tău agitându-se încet
în toate după-amiezile cu soare

praful se-alege de noi
dar sunt sigură că n-avem
nicio nemulțumire dincolo de
cafeaua fără zahăr și lapte
– de unde să fie –

n-a fost
și mi-e teamă
că te-am strigat
dragule
dar că n-am mai fost acolo
când te-ai întors.

ICAR

       Sunt momente când Alegerea nu e dominată de impasibilitatea argumentelor… Și de atâtea ori constructul argumentului îți ia timp pe care nu-l ai, dar totuși îl oferi, încât să îți dai seama la final că tot demersul tău a fost futil. Și că în toate felurile posibile existau argumente pro și contra, puternic subiective și obiective.
           Când falia dintre potrivit și nepotrivit e redusă la milimetru și tranziția e mai ușoară decât pare… Când e răul necesar autodistructiv? Sunt multe semne de întrebare când binele tău propriu nu se mai măsoară în termeni de etică, ci-n termeni de toropeală, de amorțire a reflecției și de sete interioară; toate sortite durerii. Dintotdeauna Binele și Răul s-au conținut reciproc. Iar Dorința… Ei bine, Dorința se putea strecura abil între ele două, pătrunzându-le pe ambele și alterându-le într-atât încât să te poată sufoca. Iar tu, între ceea ce cunoști și ceea nu poți să cunoști, uneori omiți că există situații în care nu VREI să faci asta.
            E în lumea asta un ICAR care își frânge mereu aripile între toate astea.

H(EA)L


ești dincolo

de suflet ape locuri minunate

de când m-am întins pe covor

și te-am chemat lângă mine

știi tu ce va urma

iar tu

te-ai dus în sufragerie

și urlai de pe covorul celălalt

după o iubire fără ecou

dragule

de când ai plecat

urc în fiecare zi pe scări

 – acolo unde merg

nu-i decât un singur loc –

oricum toate astea nu vor duce nicăieri

dar mai bine decât să ducă undeva.

idele lui martie


Motto: I drink much more than I oughta drink

             Because it brings me back you” (J.B.)

de fiecare dată când deschid ușa

poftește intră

curg din mine toate sentimentele

și-așa întinse

le calc le strivesc de-a dreptul

poveștile-astea

la un pahar de vin

toate sufrageriile goale

primăvara mustesc toate dormitoarele a spermă

din cuțite poate să curgă metal

din mine poate să curgă sânge

și-n scrumierele pline

să se-ntindă timpul nostru

off frida off jeff off salvador

de ce n-ați mai fost o perioadă

acum că s-a luat în sfârșit curentul 
pot să dorm unde apuc.

Jumătate


ți-am dat atâtea jumătăți de pat
dragule
la un moment dat
ajunsesem să dorm pe preșul de la intrare
ce mai
sunt tot soiul de jumătăți de măsură
cu care-am umblat

și oglinzile în care-am crezut
că mă privesc
au fost mereu sparte

ți-am spus odată
te rog nu mai sta atâta în fața mea
că nu privesc în sufletul care trebuie
și nu mai am chef de
poveștile cu compasiuni

mai du-te naibii 
în jumătatea ta.

rugăminte

zilele au fost tot timpul
așa agitate
cum altfel
trebuie să urle mai tare
ca mine
de aia
nu mai pot
deși n-am început să fac nimic
c.p. ar râde și-ar spune
unde ți-e
Trainingul pentru Viața Reală
istorii de-astea citeam pe tren
când tu ți-ai ridicat mâinile
și-ai cerut
dă doamne
de toate
eu am vrut să zic
degeaba
dacă eu ți-am cerut
și tu n-ai avut de unde să dai
cine crezi
c-ar
avea
mai mult?