Category: Uncategorized

povești mecanice

sunt însetată cum n-am fost de când m-am născut
și-am urlat cu poftă către lume
nu mi-a tăcut niciodată sufletul

de când te știu vocea ta urlă la unison
povești neomarxiste mecanice
noi nu ne-am încurcat niciodată într-o instalație de pom
nu credem în vâsc sau povești de dragoste infinită

trăim separat și călcăm peste cadavre
bonnie și clyde se întâlnesc uneori și-și povestesc

n-am fugit niciodată în paris
dar am inventat teorii la mesele la care-am stat
poate ne-ar prinde bine o bibliotecă comună
un pat și-o masă
probabil cu astea și privirea ta


ne-ar ajunge.

Urletul – Allen Ginsberg

           
Howl e poemul-biblie al beatnicilor; punctul de întâlnire al dictonului „make love, not war”, dar și al tuturor obsesiilor unei întregi epoci. În același timp e marele strigăt al lui Ginsberg către Carl Solomon, către Dumnezeu și către generațiile trecute și viitoare. Iar în data de 12 mai a fost și strigătul celor aflați pe Horea nr. 33. Coincidență sau nu, locația se află perete în perete cu Facultatea de Litere, în cadrul căreia există un curs de poezie modernă care discută în fiecare an Howl. Într-un spațiu neconvențional – fostă hală de producție – printre expoziții și voci răsărite din toate direcțiile, am intrat într-o sală răcoroasă, atipică, la fel cum urma să fie și performance-ul. Culoare și muzică psihedelică, accente hipnotice și versurile celui mai cunoscut poem al lui Ginsberg; asta a fost propunerea lui Ionuț Caras, Vasile Gherghel și Călin Torsan, asistați de Cristian Rigman. Un „trip acustic”, o interpretare menită să te poarte dintr-o transă în alta, în funcție de inflexiunile vocii lui Ionuț Caras. Fiecare vers în parte și-a regăsit propriul scop, mai ales în secvențele interpretate într-o manieră similară cu cea a recitărilor poemului de către însuși Ginsberg. Dacă cititorul pierde ceva din lectura poemului, are șanse mari să regăsească astfel de detalii în acest happening poetic. Interpretarea nu te lasă să fii inert, te face să vrei să sari din scaun și să începi să îți creezi propriul urlet. Chiar dacă avertismentul introductiv era că sunt șanse mari să nu rezonăm cu multiplele referințe culturale ale poemului, mesajul și încrâncenarea pe care textul ți le aruncă în față sparg orice fel de bariere. Aranjamentul muzical completează și amplifică ritmul poemului, care este foarte evident în varianta originală, dar care pierde din amplitudine în momentul traducerii. 
          E imposibil să nu te fi trezit la final cu pumnii încleștați, în timp ce se auzea în microfon că nu mai urmează nimic, e gata, te poți întoarce la cotidianul din care ai fost smuls. Dar tu rămâi blocat, șoptind pe repeat „Am văzut cele mai luminate minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie…”. 

VIS

        O să îți spun o poveste. Pentru tine s-ar putea să fie simplă, pentru mine e ușor complicată. Aseară am privit pentru o clipă pe gaura cheii. Visam. Mi se repetau în cap imagini trecute, posibilități nerostite, goluri din prezent. Așa m-am obișnuit. Mă trezesc visând și adorm conștient. În mintea mea s-au amestecat ușile pe care vreau să le țin închise cu amintirile de prin toate colțurile. Am încuiat Dorința; m-am trezit de multe ori cu pumnii încleștați, strângând-o de gât. În fiecare noapte îmi unesc mâinile în jurul propriului gât și strâng. Totul cu ochii larg deschiși. Ce mai rămâne din viață? Ce se întâmplă cu mine după ce mă trezesc?
            Te văd, da, ești într-un ungher ascuns. Stai cu mâinile încleștate, te aperi de ceva. Eu am făcut asta? Eu am vrut să te alung… Poate. Visam. Nu erai tu. Visam ceva nou. Mă inspira cineva, scriam, dar tu îmi respirai în ceafă. Apoi te-ai retras stingher și-am adormit la loc. Eram calmă… Eram calmă și încercam să fiu. Cu fiecare dată când deschid ochii sunt derutată. Atât de mult mi-am cutreierat capul, încât sunt obosită. Epuizată. Tentată să dorm din nou, să nu mai știu. Dar mi-e frică. Mi-e teamă de fiecare călătorie în parte. Nu rămâne niciuna cu mine. Străbat prin deșertul ăsta cu tot mai multe ocazii și nu mai știu ce-i lipsește.


            Tot la câteva minute trece prin zonă zâmbetul tău. Cel arogant, cel sincer, cel obosit. Imagini. Bucăți care trebuiau să nu mai fie. Fata Morgana și-un Sahara din ce în ce mai nou.


ars poetica

când eram copil
le spuneam tuturor că voi fi cântăreață pompier doctor preoteasă
cel mai frumos lucru mi se părea să fii zeiță
azi nu vreau decât să fiu poetă
să-mi privesc cafeaua să pun pixul pe hârtie
cu gândul la ce gust ar avea cu tine în față
sunt doar câteva dintre scenarii

dar la un moment dat
aș renunța la hârtie
aș rupe fâșii din tricourile tale
le-ar devora cuvintele
ca eu


să pot să mă ocup de carnea ta. 

intravenos

În capul meu te bați cu norii
Dragule
Ție cine ți-i alungă
Cine se zbate sub pleoapă
Unii care să-ți ia răspunsuri
Unii care să dea

Am îmbrăcat din întîmplare într-o dimineață vocea ta
Am purtat-o mândră
Tu m-ai dezbrăcat imediat de ea
Și de obiceiuri

Mi-erai drag
Nu uit ușor că


Pe gât ți-a pulsat cândva și vena mea.

Nu vreau să stau locului…

            Mi-ai deschis ușa încet și m-ai invitat să poftesc înăuntru. Am pășit, timidă, așa cum fac mereu în preajma ta. Un gest care mă invita să mă fac comodă. Un zâmbet care mă întreba ce vreau de băut. Degetele tale oprindu-se pe umărul meu. Privirea mea întrebătoare. Dacă vreau? Sper că nu e nevoie să mă întrebi. Nici nu am curajul să spun… da… vreau. Ți-am absorbit respirația îmbibată în vin. Buzele tale reci și primitoare. Uneori jur că ochii tăi vor să mă dezbrace. E mica mea iluzie. Dar ai ceva în ei care mă face să vreau să-ți cer permisiunea pentru gândurile pe care le am. Mâna ta a coborât de pe umărul meu cu tot cu breteaua sutienului. Totul ca buzele tale să se plimbe nestingherite. Ca limba ta să-mi trezească pielea la viață. Mâna ta, oprită pe abdomen, îl face să se contracte involuntar. Mă retrag în mine și te opresc o clipă. Deja respir agitat. Dacă vreau să te oprești? Nu… nimic nu e prea repede. Dar ești prea mult. N-am crezut c-ai putea. Chiar și când stai alături și te joci doar cu șuvițele mele rebele. Îmi aplec capul în funcție de mișcările tale. Da, sunt o dansatoare desăvârșită când impui tu ritmul. Așa că ți-ai dat jos tricoul. Mâinile mele se plimbă acum pe toată pielea ta eliberată. Buzele tale perfide umblă peste tot pe unde pot. Mi-ai deschis sutienul și te-ai oprit o clipă, zâmbind. Oare ăsta e modul tău de a spune că-ți place? Am rămas cu gura întredeschisă și-atunci limba ta s-a cuibărit acolo. Mâinile tale nu vor să stea locului, nu-i așa? Mi-am băgat mâinile în părul tău. Nici eu nu mai vreau să stau locului…

poem de distanță

ți-am zis
hai să scriu o poezie despre tine
ai ridicat din umeri m-ai privit
nu știai cum vine asta și de ce

așa că mi-am uitat eșarfa pe un scaun
zile întregi m-am scurs printre degetele tale
atunci când m-ai spălat
într-un final
mi-ai zis
hai să scrii o poezie despre mine

dar n-aveam umeri din care să te privesc înapoi. 

serenadă

avusesem momentul
în care am crezut că viața nu se întâmplă
că eu nu mă feresc rușinată
dacă tu îmi atingi obrazul
și că sunt frumoasă

dar dincolo de asta
îmi verific mailul notele ratingul
beau cafea iau micul dejun
de trei luni renunț la ciocolată
și de mult mai mult la tine.