Cu Lavinia Braniște m-am întâlnit prima dată pentru că cei din echipa Pe bune au pus la cale un podcast cu ea. Modul ei de a gândi mi-a atras atenția atât de tare, încât la scurt timp după m-am trezit în librărie și nu m-am putut desprinde până când n-am luat cărțile ei de pe rafturi. Dar n-am început în nicio ordine. M-am întins spre Interior zero și nu am lăsat-o până nu am terminat-o. E, poate, romanul care mi-a vorbit cel mai mult în ultimele luni. Și cum rar mai găsesc cărți care să mă facă să-mi tot schimb poziția în scaun când amorțesc, am zis că merită să spun câteva lucruri despre ea.

            Interior zero e primul roman al Laviniei Braniște, precedat de două volume de proză scurtă. De la prima frază, te bagă direct în poveste, cea a femeilor singure și tinere, prinse între nevoia de validare, cea de siguranță și afirmare profesională. O femeie care se bazează pe propriul interior și care nu apare în ipostaza de victimă. Cea care încearcă să se descurce, să se așeze într-un confort care nu depășește niciodată nivelul minimalului și care caută strategii de evadare din realitatea imediată. Lavinia Braniște creează un personaj cât se poate de palpabil, de autentic, care nu se ascunde după deget. Prins între un loc de muncă care nu face decât să îi asigure un venit constant și goana după acomodarea la normele sociale, personajul pendulează între mai multe dimensiuni. Nu se mulțumește nicio clipă cu o singură încercare, deși pe tot parcursul romanului ai senzația unei resemnări teribile. Nu e un personaj tragic, însă existența sa nu e nicidecum una calmă și senină. Cristina nu alege între a asculta realitatea exterioară sau pe cea interioară, nu e hotărâtă într-o direcție. Mișcările ei incerte o arată în totalitatea ei ca un personaj alienat, cu relații nesigure, care se apropie sau se îndepărtează în funcție de moment. Toată nemulțumirea se transformă uneori într-o scârbă, cumulată cu o tentativă de a acționa într-o direcție, dar care pe parcurs nu face decât să conducă la existența de dinainte. Cu aceleași relații îndepărtate, în singurătate, cu o singură constantă: propria mamă.

            Pentru mine, să citesc un astfel de roman a fost aproape ca și cum aș fi căpătat o altă voce. Mă pot regăsi în multe dintre evenimentele prin care trece protagonista, printre trăirile ei cele mai viscerale. Prin amorțirea pe care o simte uneori. Personajul Cristinei e atât de real și era atâta nevoie de el, încât mi-e greu să explic toate elementele care îl compun.

            Nu în ultimul rând, scriitura Laviniei Braniște este foarte închegată, o construcție bine pusă la punct, unde fiecare detaliu pare să fi ajuns natural în text. Toate aceste elemente compun un univers cât se poate de verosimil, autentic, în care vezi la fiecare literă trotuarele din București, metroul, Piața Universității în plină noapte, aglomerația din Control și pământul noroios de pe ghetele tuturor la Electric Castle. Poate e ceva acolo din micile renunțări, din abaterile de la propriile vise sau escapadele în universurile altor personaje; toate te fac să te întorci mereu spre propriul interior zero.