Han Kang și disecția unei traume

Începând de anul trecut, am dezvoltat o curiozitate aparte față de zona literară sud-coreeană. Modul de exprimare clar și concis, însoțit de o stânjeneală specific culturală m-a acaparat din primele lecturi. Una dintre scriitoarele la care mi-am dorit de mult să ajung este Han Kang. Știam că e cunoscută pentru modul în care frapează cititorul, pentru cum îl trage în poveste și îl face să iasă cu totul schimbat de acolo. Mă intrigă de fiecare dată un scriitor care are puterea aceasta; în același timp, nu cred în părerile majorității, așa că m-am lăsat convinsă doar la insistențele unei prietene dragi.

Să încep romanul nu a fost deloc dificil. Dar să-l închei m-a solicitat mult mai mult. Mi-a pierit curajul chiar la ultimul capitol. L-am lăsat deoparte, nu știam cum să mai revin la el. Astfel, am avut o pauză de aproape două săptămâni, în care am sperat că intensitatea poveștii va scădea. Din contră, tocmai acest repaus a făcut loc unui nou puseu. Tot ceea ce am acumulat ca participant naiv la actul lecturii s-a amplificat în momentul în care însăși Han Kang a apărut în centrul poveștii. Dintr-odată, am simțit că toate personajele de până atunci vin peste mine, gata să mă bântuie. M-a învăluit vinovăția pe care am crezut-o departe de mine, gândindu-mă că acel conflict nu-mi aparține, nu vorbește despre istoria sau trecutul meu.

În mod ciudat, o face. Pentru că revolta de zece zile din mai 1980, petrecută în Gwangju, vorbește despre o cruzime și o brutalitate care ne aparține tuturor într-o anumită măsură. Ea nu poartă culoarea unei țări sau perioade, ci din contră, arată un impuls uman care traversează dincolo de delimitări, făcând istoria să se repete: „ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții?”. Până la urmă, nu e vorba doar despre Gwangju, ci ar putea fi și despre Busan, Seul, sau orice alt loc în care un regim autoritar a încercat să distrugă libertatea cetățenilor săi. Dincolo de brutalitatea evenimentelor, aspecte pe care Han Kang le redă într-un mod foarte grafic, romanul este unul despre rememorare, despre acele povești terminate înainte de vreme. Scriitoarea reușește să preia aceste destine și să le restabilească în memoria cititorului. Împarte cu el atât frustrarea, cât și vina de a fi supraviețuit, de a fi fost în afara evenimentelor: „Mă lupt cu umilința că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viață. Sunt om, o ființă umană:e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război”.

Chiar dacă vina și umilința acaparează, făcând ca moartea să pară unica soluție viabilă, Disecție atrage atenția asupra datoriei de a păstra acele întâmplări în memorie. E o istorie care nu poate trăi altfel. Te ține prins în realitatea care te lovește cu imagini dure, inconfortabile. Prin toate personajele sale, romanul vorbește despre trauma individuală și procesul lent de vindecare, dar și despre cea colectivă și cum o națiune nu se vindecă niciodată din suferința pe care o provoacă propriilor cetățeni.

Memoria nu ține cont de importanța unui destin uman, deși comite adesea nedreptatea de a-i păstra vii doar pe cei care au avut o anumită relevanță. Puterea lui Han Kang stă tocmai în faptul că vorbește despre omul de rând, făcând dreptate amintirii acestuia, cu precădere pentru cei care au rămas în urmă. Nu pot decât să sper că măcar o parte dintre noi să învățăm din lecția Gwangju, deși contextul actual mă contrazice. Indiferent de asta, Han Kang este clar una dintre scriitoarele care merită explorate, cel puțin pentru că îți dă de gândit și încearcă să te responsabilizeze.

Incubus

La ea n-au mai înnebunit salcâmii. Nu s-au deschis ferestrele pline de nebunii ale primăverii, când soarele îți gâdilă obrajii proaspăt scoși din fular. Când te lași surprins de zâmbetul cuiva care te descoperă dintr-odată. Iar haosul din tine devine zăpăceala pomilor înfloriți, care nu știu ce să facă cu atâta explozie. I se păreau fascinante grădinile pline de flori, fuga de o viespe rătăcită și tresărirea la o rafală de vânt mai puternică. Primăvara scotea la iveală un fel de romantism demodat; visele că se deschid terasele și plutește în aer fumul de țigară și dorința nedisimulată. Privirea care scapă atingerii și sunetul apei noaptea. Demonii potolindu-se, ieșind în lume cu pantofi roșii cu toc și pălării de fetru. Poveștile spuse după apus și licăririle în ochii lor atunci când simt oportunitatea.

Totuși, ea iubea mai mult flirtul nocturn din timpul iernii. Înghesuiala insomniacă și fumul de țigară suflat în obrazul celui de lângă tine. Ultimul pahar de vin împărțit la mai multe guri și atingerea mâinilor reci, înfrigurate după un drum prin zăpadă. Lucruri care se spun și lucruri care se recită. Spații în care se strecoară visele pentru jumătăți de minut și sunt fugărite în ascunzișuri, ca să nu apuce să primească glas. Unde cel care s-a lăsat de fumat își reaprinde viciul, tremurând în fața unei emoții pe care nu o poate descrie. Dorința unei atingeri. Vrea să devină corp, să se materializeze în aerul greu. Să scape de incubul care o urmărește, pentru că i-a dat viață acum câțiva ani. Să se poată vedea altfel decât în oglinda lui.

Dincolo de toate, ea se știa o visătoare periculoasă; capabilă să se cufunde într-o altă lume, să-și inventeze una nouă la fiecare oră. Rezultatul a ani de muncă în spatele imaginației. De aceea nu înceta să o privească incubul peste umăr sau să își lipească buzele reci de gâtul ei. Uneori îi înconjura inima cu un strat de gheață și-i prindea aripile cu o sfoară la spate. Dublu nod. Să fie sigur că nu pleacă de lângă el. în zilele alea, ea hoinărea cu mâinile reci prin casa viselor ei moarte, reînviind fantome și invitându-le la dans. Își închipuia că dacă ar fi putut să deseneze, portretele ei ar fi semănat cu nebuniile Fridei; cu dragostea ei pentru Diego și pentru corpuri. Corpurile ei cu lumini stroboscopice în gură, plutind la marginea minții în tramvaie.

Dacă reușea să se desprindă și să dea la o parte gheața, devenea de-o naivitate exagerată. O fată neobișnuită cu realitatea, înfricoșată de ceea ce n-a trăit și de momentele când adoarme mult prea greu. Disperată să ia tot ce-i mai bun din ce i se întâmplă și să nu-și piardă spiritul pe undeva. Să nu mai creadă orbește în îmbrățișarea lui și în degetele care îi mângâie obrazul. Să nu mai împartă vinul și să aștepte să mai fie ceva în pahar când i se întoarce.

Cum ar fi putut ea să se reinventeze: fata-înger, scăpată din mâinile unui păpușar profesionist, lăsându-și la picioare sforile…

Ce mai vară…

E iarăși vară. Sunt obosită și totuși ochii mei se închid fără să mi se odihnească tot corpul cu ei. Ascult în fiecare noapte mașinile trecând și aștept în întuneric să fie aer proaspăt afară. Iar inima-mi bate iar tare în piept. Mi-e frică de noaptea pe care-am iubit-o și mi-e dor. De mare, de nopțile de vară cu vise, de pieptul ars de soare și de gleznele dezgolite. De răsăritul pe care nu l-am văzut niciodată cu tine și de nasul pe care nu l-aș mai fi scos din clavicula ta.

E soare, dar vara nu-i la fel. Nu am nisipul aproape, să mă ascund în el. E un an de când am încercat marea cu degetul. Acum toate trenurile au plecat deja dinainte mea. Am rămas pe peron. Nu aștept nimic, doar vreau să văd cine vine sau pleacă. Poate aduce cineva nisip pe tălpi și-l lasă cu mine. Ce mai vară…

Suflet de paie

Suflet de paie aș fi vrut să fiu; în Absență, în Prezență, printre atingerile noastre efemere. Goală, dar plină de moliciune, ca o aparență dulce. Cu pielea ușor de pătruns și inima bine încleștată în centru, cu bătăile ei scurte și curajoase. Iar peste, morman de oameni și dorințe. O dragoste pentru dragoste și din dragoste. Fără definiții sau judecăți de prost gust. Iar apoi, de jur împrejur, sufletul doldora de toate mișcările absurde, aplecat peste marginea prăpastiei, absorbind greața vertijului. Iar eu, ieșind din el cu pașii mei nesiguri, încercând să îl părăsesc acolo, la marginea fricii. Să nu îi mai fiu parteneră în valsul său perfid, piele peste piele, decăderea și înălțarea în trei timpi. Dar nu pot; urletul lui îmi umple de tristețe nopțile. L-am luat în brațe și i-am șoptit că dacă îmi e Suflet, nu îl voi lăsa să sufere niciodată. Dar mă cutremur eu de cât de repede l-am putut minți. Dar el a rămas cuibărit acolo, încărcat de curiozitate și inocență. Și-a încleștat degetele printre venele mele și stă în așteptare. Eu îl potolesc, dar nu îl pot opri. Vrea Magie și Viață, șoapte și îndrăzneli. Să salte și să se joace. Așa că m-am lăsat tentată. Am intrat în lipsa lui de reguli și am devenit Prezență. Până ce frica o să îi șoptească să lase Visul, iar el o să se ascundă sub pături, ignorându-mă, lăsându-mă goală și nesigură din nou.

Nu îl știam un curajos, dar încerca mereu să nu se lase. Să se poarte prin Cuvânt și să se apropie prin el de alții… de tine. Poate că Tu l-ai primit deja în casa ta. Pentru că am fost la el azi și m-a întâmpinat cu un bal. Repetam toți timpii și îi puteam urmări ritmul. M-a învârtit și mi-a spus că nu mai vrea să fie din paie, că nu îl pot lăsa în derizoriu. Tremuram lângă el și nu l-am înțeles inițial că voia să devină un eufemism, dar să se cufunde în carne. Fără un trup de paie și nicio aparență. Urma să se deschidă într-o altă piele, să mă trădeze și să se arunce. Să își țină balul în alte Suflete. Atunci te-am văzut stând în colțul camerei. Îl sorbeai atent din priviri și i-ai întins mâna. Istoria lui a devenit istoria mea, dar el nu începuse încă să meargă atunci. Tu l-ai învățat să plece mai departe. Și când vântul începuse să întoarcă paiele pe dos, l-ai întors cu fața către mine și ți-ai pus obrazul lângă el. I-ai spus să îndrăznească, să urle de dor, dar să nu plece. Că eu nu pot să fiu doar paie și să valsez fără partener. Așa că el s-a cuibărit în frica ta, iar tu mi-ai acordat următorul dans.

VIS

O să îți spun o poveste. Pentru tine s-ar putea să fie simplă, pentru mine e ușor complicată. Aseară am privit pentru o clipă pe gaura cheii. Visam. Mi se repetau în cap imagini trecute, posibilități nerostite, goluri din prezent. Așa m-am obișnuit. Mă trezesc visând și adorm conștient. În mintea mea s-au amestecat ușile pe care vreau să le țin închise cu amintirile de prin toate colțurile. Am încuiat Dorința; m-am trezit de multe ori cu pumnii încleștați, strângând-o de gât. În fiecare noapte îmi unesc mâinile în jurul propriului gât și strâng. Totul cu ochii larg deschiși. Ce mai rămâne din viață? Ce se întâmplă cu mine după ce mă trezesc?

Te văd, da, ești într-un ungher ascuns. Stai cu mâinile încleștate, te aperi de ceva. Eu am făcut asta? Eu am vrut să te alung… Poate. Visam. Nu erai tu. Visam ceva nou. Mă inspira cineva, scriam, dar tu îmi respirai în ceafă. Apoi te-ai retras stingher și-am adormit la loc. Eram calmă… Eram calmă și încercam să fiu. Cu fiecare dată când deschid ochii sunt derutată. Atât de mult mi-am cutreierat capul, încât sunt obosită. Epuizată. Tentată să dorm din nou, să nu mai știu. Dar mi-e frică. Mi-e teamă de fiecare călătorie în parte. Nu rămâne niciuna cu mine. Străbat prin deșertul ăsta cu tot mai multe ocazii și nu mai știu ce-i lipsește.

Tot la câteva minute trece prin zonă zâmbetul tău. Cel arogant, cel sincer, cel obosit. Imagini. Bucăți care trebuiau să nu mai fie. Fata Morgana și-un Sahara din ce în ce mai nou.

Nu vreau să stau locului…

Mi-ai deschis ușa încet și m-ai invitat să poftesc înăuntru. Am pășit, timidă, așa cum fac mereu în preajma ta. Un gest care mă invita să mă fac comodă. Un zâmbet care mă întreba ce vreau de băut. Degetele tale oprindu-se pe umărul meu. Privirea mea întrebătoare. Dacă vreau? Sper că nu e nevoie să mă întrebi. Nici nu am curajul să spun… da… vreau. Ți-am absorbit respirația îmbibată în vin. Buzele tale reci și primitoare. Uneori jur că ochii tăi vor să mă dezbrace. E mica mea iluzie. Dar ai ceva în ei care mă face să vreau să-ți cer permisiunea pentru gândurile pe care le am. Mâna ta a coborât de pe umărul meu cu tot cu breteaua sutienului. Totul ca buzele tale să se plimbe nestingherite. Ca limba ta să-mi trezească pielea la viață. Mâna ta, oprită pe abdomen, îl face să se contracte involuntar. Mă retrag în mine și te opresc o clipă. Deja respir agitat. Dacă vreau să te oprești? Nu… nimic nu e prea repede. Dar ești prea mult. N-am crezut c-ai putea. Chiar și când stai alături și te joci doar cu șuvițele mele rebele. Îmi aplec capul în funcție de mișcările tale. Da, sunt o dansatoare desăvârșită când impui tu ritmul. Așa că ți-ai dat jos tricoul. Mâinile mele se plimbă acum pe toată pielea ta eliberată. Buzele tale perfide umblă peste tot pe unde pot. Mi-ai deschis sutienul și te-ai oprit o clipă, zâmbind. Oare ăsta e modul tău de a spune că-ți place? Am rămas cu gura întredeschisă și-atunci limba ta s-a cuibărit acolo. Mâinile tale nu vor să stea locului, nu-i așa? Mi-am băgat mâinile în părul tău. Nici eu nu mai vreau să stau locului…

Tease

La început a fost ușor. În fiecare dimineață îndepărta jaluzelele și se aranja ca să plece din nou la serviciu. Rutina de acolo îi aducea un salariu și îi asigurase locul în care trăia. Se mulțumea cu simplitatea de acolo. Observa în metrou fiecare verighetă pe degetul unei femei. Gândul că el nu era în aceeași situație îl făcea să se simtă ușurat. I se părea absolut inutil să te trezești în fiecare dimineață alături de același corp și să te plictisești de spatele care doarme lângă tine, urmând ca în noaptea următoare să fie la fel. Rutina nu trebuia să fie peste tot. Obsesia lui îi pulsa în trup, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz. Dacă era ceva ce ar fi dorit să se oprească în loc, ar fi fost sexul lui înainte de a o face. Pur și simplu să nu mai poată să nu o mai înceapă. Nu putea să privească nicio femeie din jur ca mai mult decât împlinirea lui iluzorie. Știa că fuge după ceva ce urma să fie mereu mult în fața lui. Iar ceea ce încerca să ascundă reieșea cel mai tare la iveală atunci când începea să vorbească.

Surprize

Nu mai vreau să cunosc Omul… Dacă nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, poate n-aș fi uitat să zbor. Libertatea… cel mai important dat al omului. Dar cum să mai fii liber când faci mereu compromisuri? Aproape niciodată nu ai șansa să te oprești unde trebuie. Există un punct terminus înainte să suferi? Sau înainte trebuie să te terfelești în bolgiile Umilinței? Să fii trist nu mai valorează nimic pe lângă asta. Și nici măcar o comparație nu ar rezona îndeajuns. Nimic nu ar putea…

Să visezi… Să lași garda jos… Să dai o Mască jos… Și atunci ai parte de surprize. Te întorci în bolgiile Umilinței? Nu cred. Șansa e să ajungi și mai jos de atât. Acolo unde nu mai e speranță. Acolo unde Omul nu mai există. Nici măcar Omul din tine. Ce rost are să fii liber atunci când ești Singur? Nu-ți mai folosește să cunoști, să iubești, să zbori. Doar dacă Fericirea poate să vină și din surprize. Unii sunt păsări phoenix ale prezentului nostru. Oh, și-s puțini de tot cei care se pot ridica din propria lor cenușă. Chiar dacă dezamăgirea merge mai departe. Și e în întregime a TA. Ca și pactul cu diavolul… Dacă tot ești acolo, de ce să nu reînvii vechile nostalgii?

E important să mergi mereu înainte. Dar nu în salturi mari. Mai bine 2 înainte și unul înapoi. Așa n-o să cazi din stratosferă. Dar o să poți să vezi Lumea. Să lași garda jos… Să dai o Mască jos… Și brusc surprizele te fac să zâmbești.

Cuvântul

           Ultima schimbare și apoi Nimicul. Ultima pentru o singură zi, pentru că în fiecare zi mă schimb tot timpul. Atât de tare și de des, încât am impresia uneori că las bucăți din mine oriunde merg. Le las oamenilor. Le iau dreptul de a mai fi ale mele. Le las chiar și celor care nu au nevoie de ele. Poate mai târziu, îmi spun… dar trec așa de ușor pe lângă, de parcă nici n-aș fi fost. Sunt o prezență de-a dreptul ignorabilă. Pot să mă strecor prin lume și să ascult tot timpul. Asta și fac, de fapt. Chiar și atunci când vorbesc, mai mult e pentru a asculta apoi răspunsul Celuilalt. Celălalt nici nu știe cât de des se întâmplă asta. E un singur loc în spatele zâmbetului meu; îl recunosc cu greu până și eu. Iar asta e când se întâmplă să fie noapte și poate sunt/vreau să fiu singură. Aștept așa de mult momentele în care să fiu singură. Dar nu mă pot suporta zile întregi că mi le-am alocat. Sunt un viciu mai mare decât cafeaua care mă face să tremur și țigara care îmi inundă plămânii.
          Sunt mereu a oamenilor, mai ales dacă ei simt că pot să îmi spună o poveste. Iar eu îi ascult de-a dreptul încântată. Doar că niciodată nu le-am spus asta. Pentru că încerc să îi trag mereu de mână să le arăt ce frumoase sunt zilele, chiar și atunci când plouă; ce bucurie enormă e viața și ce minunați sunt ei pentru că există. Nu mă mulțumesc deloc cu puțin… vreau să se oprească ploaia doar cât să pot să ies. Apoi să mă întorc. Pentru că Lumea mă obosește. Nu Oamenii; Lumea cu toate Vocile ei ispititoare.
            Atât de tare, încât uit de multe ori că fericirea e frumoasă. E poate cea mai frumoasă și e de tânjit după ea. E păcat să nu ți-o dorești și să nu o recunoști ca parte din viața ta. Sunt o parte din Omul Vieții. Sunt o parte din Omul acesta al Vieții și atâta îmi doresc să mai devin. Cuvintele deja îmi aparțin, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna frumoase și atât de rar nu dor. M-au vândut de atâtea ori și totuși sunt ale mele: bucuria și povara. Raiul și Iadul.

Insomniacul (continuare)

Insomniacul – prima parte

… Știa că mai devreme sau mai târziu ea își va da seama. Porni muzica de la casetofon și în curând chitara lui Roger Waters răsună în toată bucătăria. Plecarea ei nu era o opțiune. Printre lacrimi, ea începuse să adune într-o valiză rochiile, manuscrisele ei vechi, cărțile și puținele lucruri aduse în noua ei casă. Se așeză pe pat, încercând să îți reamintească viața ei dinainte de el. În afară de lungile nopți în care scria, ștergea și arunca hârtii în foc, nu exista prea mult.

Era el – băiatul timid pe care îl știa din liceu, care locuia la două străzi de ea și cu care se intersecta pe drumul către școală, apoi pe aceleași holuri la facultate. La un moment dat trăiau în același bloc, la mansardă; erau singurele două suflete care nu dormeau decât puțin, în timpul zilei. Și nu știau foarte multe unul despre celălalt până în noaptea în care ea forțase clanța ușii lui, în urma unei petreceri, fără să poată să își dea seama că ușa ei e cea din dreapta. Se proptise în ușa lui, fără să înțeleagă de ce dintr-o dată cheia nu se mai potrivea. Nu reușise să se dezmeticească într-atât cât să vadă că ea bate la ușa greșită. Când să iasă să cumpere țigări, David o găsise în fața ușii lui, cu mâna pe clanță, adormită. O trase în casă și o întinse pe canapea. Abia a doua zi la amiază ea simțise mirosul de cafea și se trezise. Era foarte rușinată, dar el îi zâmbea atât de natural, încât se simțea deja integrată într-o atmosferă familiară. În curând, nimerea ușa lui din ce în ce mai des, până hotărâră să caute o întreagă casă numai a lor, în care toate ușile să fie deschise, fără ca vreunul să mai simtă că iese din viața celuilalt vreo clipă.

În timp ce plângea, acum în hohote, el o strângea în brațe. Încetul cu încetul, rochiile ei ajunseseră înapoi în dulap, iar valiza aruncată în pod. Ea se eliberă apoi din brațele lui și merse, mecanic, către bucătărie, să termine de spălat vasele. Până la urmă, cineva trebuia să facă și asta. El o înjură în gând și se închise în atelier. Ținea mereu să îi reamintească că ea e pragmatica din casă și că el nu își aduce aportul așa cum ar trebui. Sau poate ea nici măcar nu făcea acest gest voluntar, ci pur și simplu pentru că it had to be done.

Oricum, timp de o săptămână nu putu să scrie nimic. Era nervos, nu știa ce s-a întâmplat. Se simțea pedepsit fără niciun motiv concret. Ea îl trata cu mai multă dragoste ca oricând și era frumos afară; reușise chiar să doarmă câteva ore în ultimul timp. Totul mergea echilibrat în viața lui… atunci ce se întâmpla în universul de artist? Ce nu știa el e că și ea începuse din nou să scrie. Tot noaptea, după ce el se refugia în atelier. Renunțase la slimuri; avea nevoie de țigări mai tari. Fără să se ridice din pat, lua laptopul pe brațe și scria ore bune din noapte. Textele ei deveneau ample și le însoțea mereu cu desene pe care le mai schița în timpul zilei. Era mulțumită; niciodată nu putuse să se exprime atât de cursiv. De obicei textele i se întrerupeau brusc, ideile se pierdeau și ea rămânea, dezolată, privind în ecran, nereușind să se adune să poată finaliza vreunul. Iar acum, după aproape o săptămână, putea să spună că finalizează un roman. Așa s-a și îmtâmplat.

La scurt timp după ce savurase cafeaua, David se ridică să plece către terasă, să poată fuma din șezlong, când ea îi puse în față un teanc de hârtii printate și îl privi, zâmbind. Ce-i asta? Ce-am scris eu în ultima săptămână; n-am putut să dorm aproape deloc. Ai scris atâta în ultima săptămână? Da, nu fi așa surprins, mi s-a mai întâmplat. Eu n-am putut să scriu un cuvânt săptămâna asta și tu vii să te lauzi.. nu, m-am gândit că te vei bucura pentru mine, nu e ca și cum am fi în ceva competiție și nici măcar nu mi-ai zis ce-ai pățit. Ți-am spus, nu pot împărtăși totul cu tine. Atunci nu mă mai ruga să rămân, ce ai cu romanul meu, parcă ai fi invidios; n-are nicio legătură cu noi doi. Ba are; zici că nu îți dai seama, iar tu nici nu îți dai seama, e singurul lucru pe care n-am vrut să îl împart cu tine și acum parcă l-ai luat fără să vrei. Nu fi stupid, nu e același lucru, nu te înțeleg. Nu mă înțelegi… dar nu contează… important e că nu mai sunt singur…