La ea n-au mai înnebunit salcâmii. Nu s-au deschis ferestrele pline de nebunii ale primăverii, când soarele îți gâdilă obrajii proaspăt scoși din fular. Când te lași surprins de zâmbetul cuiva care te descoperă dintr-odată. Iar haosul din tine devine zăpăceala pomilor înfloriți, care nu știu ce să facă cu atâta explozie. I se păreau fascinante grădinile pline de flori, fuga de o viespe rătăcită și tresărirea la o rafală de vânt mai puternică. Primăvara scotea la iveală un fel de romantism demodat; visele că se deschid terasele și plutește în aer fumul de țigară și dorința nedisimulată. Privirea care scapă atingerii și sunetul apei noaptea. Demonii potolindu-se, ieșind în lume cu pantofi roșii cu toc și pălării de fetru. Poveștile spuse după apus și licăririle în ochii lor atunci când simt oportunitatea.

    Totuși, ea iubea mai mult flirtul nocturn din timpul iernii. Înghesuiala insomniacă și fumul de țigară suflat în obrazul celui de lângă tine. Ultimul pahar de vin împărțit la mai multe guri și atingerea mâinilor reci, înfrigurate după un drum prin zăpadă. Lucruri care se spun și lucruri care se recită. Spații în care se strecoară visele pentru jumătăți de minut și sunt fugărite în ascunzișuri, ca să nu apuce să primească glas. Unde cel care s-a lăsat de fumat își reaprinde viciul, tremurând în fața unei emoții pe care nu o poate descrie. Dorința unei atingeri. Vrea să devină corp, să se materializeze în aerul greu. Să scape de incubul care o urmărește, pentru că i-a dat viață acum câțiva ani. Să se poată vedea altfel decât în oglinda lui.

    Dincolo de toate, ea se știa o visătoare periculoasă; capabilă să se cufunde într-o altă lume, să-și inventeze una nouă la fiecare oră. Rezultatul a ani de muncă în spatele imaginației. De aceea nu înceta să o privească incubul peste umăr sau să își lipească buzele reci de gâtul ei. Uneori îi înconjura inima cu un strat de gheață și-i prindea aripile cu o sfoară la spate. Dublu nod. Să fie sigur că nu pleacă de lângă el. în zilele alea, ea hoinărea cu mâinile reci prin casa viselor ei moarte, reînviind fantome și invitându-le la dans. Își închipuia că dacă ar fi putut să deseneze, portretele ei ar fi semănat cu nebuniile Fridei; cu dragostea ei pentru Diego și pentru corpuri. Corpurile ei cu lumini stroboscopice în gură, plutind la marginea minții în tramvaie.

    Dacă reușea să se desprindă și să dea la o parte gheața, devenea de-o naivitate exagerată. O fată neobișnuită cu realitatea, înfricoșată de ceea ce n-a trăit și de momentele când adoarme mult prea greu. Disperată să ia tot ce-i mai bun din ce i se întâmplă și să nu-și piardă spiritul pe undeva. Să nu mai creadă orbește în îmbrățișarea lui și în degetele care îi mângâie obrazul. Să nu mai împartă vinul și să aștepte să mai fie ceva în pahar când i se întoarce.

    Cum ar fi putut ea să se reinventeze: fata-înger, scăpată din mâinile unui păpușar profesionist, lăsându-și la picioare sforile…