Consumerism, tragedie, speranță, undeva. Cuvintele-cheie ale celui mai recent spectacol realizat de Andrei Măjeri la Naționalul clujean. Andrei se reinventează aproape complet în urma unui spectacol precum Cutia Pandorei și încearcă o cu totul altfel de abordare. Așadar, hai să fie o piesă din tagma celor descrise ca fiind „teatrul politic” al lui Rodrigo Garcia. Lupta personajelor e, de această dată, la nivelul propriului sine. Viziunea rămâne la fel de agresivă, dar perspectiva se schimbă. Iar textul lui Rodrigo Garcia îi permite o astfel de transpunere. Agamemnon e trădatul prin excelență, figura paternă și eroul decăzut, care devine o expresie a contemporaneității atunci când homo consumens își intitulează supremația.
O piesă cu prea mult zgomot, cu personaje tembelizate, al căror dicteu automat depășește inteligibilul sau o posibilă filieră a teatrului absurdului. Garcia încearcă un monolog transpus pe mai multe voci, dialoguri fragmentate, care își pierd efectul în fața unei transpuneri bâlbâite, cu zgomot de fundal puternic sau, din contră, inexistent. Întregul construct încearcă să susțină ritmicitatea și poeticitatea textului, dar se confundă adesea cu efectul unui vomitiv. Personajele au o greață inconștientă și își „vomită” replicile. În același mod este livrată și violența. Ca un du-te vino zgomotos, pe fundalul căruia se aude un fluier.
Iar fiecare mesaj în parte, incluzând referințele la Eschil, nu reprezintă în niciun fel mitul și nici nu îl reconstituie. Mesajul transmis e de-a dreptul aruncat în fața spectatorului, mut și neimplicat, care asistă la o sumedenie de gesturi și replici gratuite. Sugestia lui Garcia este că nimănui nu-i mai rămâne nimic de făcut, deși s-ar putea încerca. Se mai poate tinde către adevăr, schimbare. Dar modul de expunere nu îți permite să iei în serios ceea ce ți se spune. Vorbește despre speranță într-un construct care se voia a fi tragicomic, într-un spațiu al raioanelor și al aripioarelor de la KFC. Reușește doar efectul ciclicității; omul este de cele mai multe ori blocat într-un stadiu oral, pentru că este capabil să îngurgiteze chiar și ceea ce nu e nevoie. Restul rămâne doar un simplu coș de cumpărături – de altfel singurul decor realist – care reușește să livreze un divertisment ieftin. Totul contrastează puternic cu mesajul piesei: atât replicile, cât și grija permanentă de a se evidenția ceea ce se vrea a fi spus, sugerându-se astfel că nu există nimic dincolo de ceea ce se spune în momentul respectiv. E adevărat că intenția este tocmai de a epuiza, dar scopul se șterge complet atunci când se mizează pe livrarea unui show live de divertis, cu personaje retardate și fără nicio motivație identificabilă în spatele trecerii de la o scenă la alta.
Sursă foto: http://www.cluj2015.eu/uploads/posts/2015-09/1442917737_agamemnon.jpg
Sunt normala, dar ma tratez 