3 milioane. Un țap ispășitor și umor.

            Nu scriu întotdeauna despre spectacolele la care merg, din rațiuni de timp sau pentru că e posibil să nu mi se fi părut relevant. Dar de această dată mă gândesc de trei zile la cea mai recentă acțiune din teatrul independent la care am participat la Urania Palace. Un spațiu în care am fost de nenumărate ori, fie că vorbim de piese de teatru sau cine-concerte. Ei bine, de această dată am fost la unul dintre cele mai noi proiecte ale celor de la Create.Act.Enjoy, un spectacol de teatru documentar. Unul dintre lucrurile care m-a bucurat cel mai mult a fost faptul că sala a fost plină ochi, iar că la final nu s-a aplaudat excesiv, iar lumea a rămas cuminte la dezbatere, să mai afle păreri. În schimb, s-a aplaudat printre secvențe, lucru pe care îl consider de obicei de prost gust. Totuși, ceea ce justifică reacția aproape imediată a publicului este tocmai impactul fiecărei secvențe. Fiecare dintre personaje a fost atent ales, el făcând parte dintr-o muncă de documentare vastă. În același timp, având în vedere că toate scenele reprezentate sunt 100% reale, a fost interesant de urmărit transpunerea acestora într-un discurs teatral.
            Desigur, trebuie menționat că tema spectacolului este adunarea celor 3 milioane de semnături de către Coaliția pentru familie în 2016, în vederea organizării referendumului pentru modificarea definiției familiei tradiționale. Nici că se putea o sincronizare mai bună, mai ales că minunatul partid de la guvernare pregătește organizarea unui miting uriaș pe această temă. Legalizăm violența domestică, arestul la domiciliu, dar pregătim o manifestare publică de proporții pentru a susține un termen a cărui definiție vrem să o schimbăm în mod restrictiv și nociv față de orice ar mai fi putut reprezenta. Având aceste lucruri în vedere, 3 milioane a venit la fix ca temă de reflecție. Admit că nu am mers acolo foarte informată, dar piesa a reușit să explice multe, iar discursurile alese mi s-au părut foarte relevante și prezentate echilibrat.  Mai mult decât atât, a fost extrem de mult umor, care a reușit să mai apropie puțin taberele, să descrețească frunțile tuturor și să ne aducă în atenție cât de ușor putem ajunge să susținem o idee, uneori chiar în necunoștință de cauză. Dar atâta timp cât decizia este informată, există o portiță deschisă și pentru un dialog constructiv și nu doar exercițiul de a căuta un țap ispășitor. 
            Cu o echipă tânără și foarte entuziastă, alături de Paul Mureșan, care ne-a încântat cu animațiile sale, nu găsesc un contraargument pentru a rata vizionarea acestui spectacol. 
Un video realizat de Paul care dă și el o definiție a familiei tradiționale: https://www.youtube.com/watch?v=-Q4qTa0CjLI
Imagine preluată de pe pagina evenimentului: https://www.facebook.com/events/1308046216006749/

Douăzeci-douăzeci. Propunere caritabilă

           Am fost dintotdeauna un om răbdător: cu ceilalți, cu greșelile gramaticale, cu corupția, dar mai ales cu cei mai puțin înzestrați. În ciuda oricărei dorințe de egalitate, suntem o specie profund nedreptățită, prin discrepanțele la nivel mental, verbal și așa mai departe. Lucru extrem de evident în forul politic superior, unde exemplele de acest gen, mai ales la nivel discursiv, sunt mai dese decât veștile bune.
Generații întregi de studenți ar putea învăța acum gramatică normativă de pe urma acestora, ceea ce oferă o aplicabilitate fabuloasă exemplelor generoase pe care le avem la îndemână.  
 În urma dezastrelor mediatice la care se supune doamna Viorica Dăncilă din funcția onorabilă pe care o deține, se pare că ne transmite un strigăt subtil de ajutor, care reapare din ce în ce mai des printre rânduri. Înțeleg faptul că bugetul României este unul restrâns, mai ales din moment ce acesta a fost redus brutal de la universitățile respectabile, singurele capabile să mențină o cale de comunicare deschisă cu Europa și nu numai. Așadar, din postura de fost voluntar și actual angajat la o multinațională clujeană (deci o sugativă capitalistă care nedreptățește piața muncii din România), îmi ofer serviciile în mod caritabil. Presupunând că ar conta că sunt filolog de profesie și un soi de manager în viața de zi cu zi, mă ofer să redactez viitoarele discursuri ale ilustrei doamne mai sus-menționată, în încercarea de a salva din imaginea țării. Ba mai mult, îmi ofer serviciile oratorice în folosul aceleiași comunități, pentru a menaja vederea doamnei Dăncilă, a cărei abilitate de a urmări discursul scris este redusă.
Știu că probabil discursul ăsta nu e decât o frustrare care pretinde să fie elegantă, însă aș fi dispusă oricând să mă dedic unui astfel de demers, atât până în anul „douăzeci-douăzeci”, cât și ulterior.

evitați consumul

pe strada asta
tu fumând țigări de departe
eu înfulecând cornuri cu ciocolată
pentru dezvoltarea unui stil de viață sănătos
evitați consumul de plăceri vinovate
și sentimentele profunde
cu fiecare pauză publicitară
avansez printre rafturile cu salate și roșii cherry
camembert la cină
haideți și la casa 1, vă rog
la mega au adus din nou
vinul ăla rubiniu.

plouă

ploua infernal
și noi n-aveam mansarde
mai ții minte că ne iubeam pe sub poduri
lângă aceeași cutie
un câine și trei frunze moarte
chipuri și liniștea noastră
tu miroși încă a rai
și îmi faci obrajii să fiarbă
de pe marginea pălăriei
un strop mi-a căzut pe nas
aici
doar eu 

File din Jurnalu’ lu’ Tetelu – Texte bune în locuri nebune


S-a dat sfoară în țară că vine Tetelu la Cluj. Și ne-am pregătit cu ger și s-o zvonit că vine cu bunătăți. Și așa s-a făcut că o zis Tetelu să ne adunăm în consiliu de stat (paralel) la H33, că el știe că acolo-s spirite și urechi deschise care s-asculte. Dacă tot e să facă dictatură, măcar să înceapă cu cetățeni tineri, dornici, care să nu știe tare multe despre el, ce-o mai făcut și pe unde-o mai umblat. Așa că Tetelu s-a gândit mult, s-a gândit bine, cum să facă să dea glas manifestului de partid și cum să se facă înțeles printre consilieri. S-a pus pe cercetat, îi trebuiau oameni de ispravă. Așa s-a întâlnit cu cei de la Texte bune în locuri nebune și-a pus la cale nebunia. N-a fost consilier să nu râdă sau să nu se miște în scaun uitându-se după artiștii cu chipuri roșii. Le-a făcut botez și percheziție tuturor la intrare, sfințire cu flori sângerii și muzică angelică. Le-a vorbit despre dictatură, planuri de viitor și planuri de trecut, aranjate în slove pricepute și spuse cu glas răspicat. Tetelu a făcut și interpretare de vise, a adus vorbe de duh, și-a împărțit înțelepciunea cu spectatorii. Nu lasă vreodată pe niciunul din ei să fie pudibonzi, să se ascundă după deget, îi face să se gândească la treburi spirituale și sexuale. Ai zice că se joacă, că e un arlechin postmodern, care își pune masca de commedia dellʹarte și dansează furibund. Dar Tetelu nu se poate opri aici, el face poezie din discursul său politic. Ba chiar metafizică, dacă luăm în considerare apariția invitatului său special: acel Dumnezeu cu blană pe umeri și pantaloni verzi.
            Nu există prea multe alte întâmplări, iar Tetelu sigur ar vrea să mai țină sub cheie din detalii, chiar dacă acum e persoană publică. Dar ne-a scris slovă la final, că n-a mai apucat să ne spună prin viu grai: Dragilor, să nu fiți surprinși că vă vorbesc atât de frumos, dar mi-s tare dragi cei de la Texte bune în locuri nebune, așa că săriți și aruncați cu bani și locuri în ei. Nu îi lăsați voi în drum, că v-oi găsi eu și nu o să vă placă tortura luʹ Tetelu. Numaʹ vă zic…
            Și dacă ne-a lăsat carte la final, s-a dus cu inima împăcată că i-a plăcut tot ce-a văzut la Cluj și că așa adunare teteliană n-ar fi putut fi pusă la cale la fel de bine și de alții.


Fotografie preluată de pe pagina evenimentului:
https://www.facebook.com/textebune/photos/gm.183964675545360/1570016946428887/?type=3&theater

Suflet de paie

         Suflet de paie aș fi vrut să fiu; în Absență, în Prezență, printre atingerile noastre efemere. Goală, dar plină de moliciune, ca o aparență dulce. Cu pielea ușor de pătruns și inima bine încleștată în centru, cu bătăile ei scurte și curajoase. Iar peste, morman de oameni și dorințe. O dragoste pentru dragoste și din dragoste. Fără definiții sau judecăți de prost gust. Iar apoi, de jur împrejur, sufletul doldora de toate mișcările absurde, aplecat peste marginea prăpastiei, absorbind greața vertijului. Iar eu, ieșind din el cu pașii mei nesiguri, încercând să îl părăsesc acolo, la marginea fricii. Să nu îi mai fiu parteneră în valsul său perfid, piele peste piele, decăderea și înălțarea în trei timpi. Dar nu pot; urletul lui îmi umple de tristețe nopțile. L-am luat în brațe și i-am șoptit că dacă îmi e Suflet, nu îl voi lăsa să sufere niciodată. Dar mă cutremur eu de cât de repede l-am putut minți. Dar el a rămas cuibărit acolo, încărcat de curiozitate și inocență. Și-a încleștat degetele printre venele mele și stă în așteptare. Eu îl potolesc, dar nu îl pot opri. Vrea Magie și Viață, șoapte și îndrăzneli. Să salte și să se joace. Așa că m-am lăsat tentată. Am intrat în lipsa lui de reguli și am devenit Prezență. Până ce frica o să îi șoptească să lase Visul, iar el o să se ascundă sub pături, ignorându-mă, lăsându-mă goală și nesigură din nou.


            Nu îl știam un curajos, dar încerca mereu să nu se lase. Să se poarte prin Cuvânt și să se apropie prin el de alții… de tine. Poate că Tu l-ai primit deja în casa ta. Pentru că am fost la el azi și m-a întâmpinat cu un bal. Repetam toți timpii și îi puteam urmări ritmul. M-a învârtit și mi-a spus că nu mai vrea să fie din paie, că nu îl pot lăsa în derizoriu. Tremuram lângă el și nu l-am înțeles inițial că voia să devină un eufemism, dar să se cufunde în carne. Fără un trup de paie și nicio aparență. Urma să se deschidă într-o altă piele, să mă trădeze și să se arunce. Să își țină balul în alte Suflete. Atunci te-am văzut stând în colțul camerei. Îl sorbeai atent din priviri și i-ai întins mâna. Istoria lui a devenit istoria mea, dar el nu începuse încă să meargă atunci. Tu l-ai învățat să plece mai departe. Și când vântul începuse să întoarcă paiele pe dos, l-ai întors cu fața către mine și ți-ai pus obrazul lângă el. I-ai spus să îndrăznească, să urle de dor, dar să nu plece. Că eu nu pot să fiu doar paie și să valsez fără partener. Așa că el s-a cuibărit în frica ta, iar tu mi-ai acordat următorul dans. 

povești mecanice

sunt însetată cum n-am fost de când m-am născut
și-am urlat cu poftă către lume
nu mi-a tăcut niciodată sufletul

de când te știu vocea ta urlă la unison
povești neomarxiste mecanice
noi nu ne-am încurcat niciodată într-o instalație de pom
nu credem în vâsc sau povești de dragoste infinită

trăim separat și călcăm peste cadavre
bonnie și clyde se întâlnesc uneori și-și povestesc

n-am fugit niciodată în paris
dar am inventat teorii la mesele la care-am stat
poate ne-ar prinde bine o bibliotecă comună
un pat și-o masă
probabil cu astea și privirea ta


ne-ar ajunge.

Urletul – Allen Ginsberg

           
Howl e poemul-biblie al beatnicilor; punctul de întâlnire al dictonului „make love, not war”, dar și al tuturor obsesiilor unei întregi epoci. În același timp e marele strigăt al lui Ginsberg către Carl Solomon, către Dumnezeu și către generațiile trecute și viitoare. Iar în data de 12 mai a fost și strigătul celor aflați pe Horea nr. 33. Coincidență sau nu, locația se află perete în perete cu Facultatea de Litere, în cadrul căreia există un curs de poezie modernă care discută în fiecare an Howl. Într-un spațiu neconvențional – fostă hală de producție – printre expoziții și voci răsărite din toate direcțiile, am intrat într-o sală răcoroasă, atipică, la fel cum urma să fie și performance-ul. Culoare și muzică psihedelică, accente hipnotice și versurile celui mai cunoscut poem al lui Ginsberg; asta a fost propunerea lui Ionuț Caras, Vasile Gherghel și Călin Torsan, asistați de Cristian Rigman. Un „trip acustic”, o interpretare menită să te poarte dintr-o transă în alta, în funcție de inflexiunile vocii lui Ionuț Caras. Fiecare vers în parte și-a regăsit propriul scop, mai ales în secvențele interpretate într-o manieră similară cu cea a recitărilor poemului de către însuși Ginsberg. Dacă cititorul pierde ceva din lectura poemului, are șanse mari să regăsească astfel de detalii în acest happening poetic. Interpretarea nu te lasă să fii inert, te face să vrei să sari din scaun și să începi să îți creezi propriul urlet. Chiar dacă avertismentul introductiv era că sunt șanse mari să nu rezonăm cu multiplele referințe culturale ale poemului, mesajul și încrâncenarea pe care textul ți le aruncă în față sparg orice fel de bariere. Aranjamentul muzical completează și amplifică ritmul poemului, care este foarte evident în varianta originală, dar care pierde din amplitudine în momentul traducerii. 
          E imposibil să nu te fi trezit la final cu pumnii încleștați, în timp ce se auzea în microfon că nu mai urmează nimic, e gata, te poți întoarce la cotidianul din care ai fost smuls. Dar tu rămâi blocat, șoptind pe repeat „Am văzut cele mai luminate minţi ale generaţiei mele distruse de nebunie…”. 

VIS

        O să îți spun o poveste. Pentru tine s-ar putea să fie simplă, pentru mine e ușor complicată. Aseară am privit pentru o clipă pe gaura cheii. Visam. Mi se repetau în cap imagini trecute, posibilități nerostite, goluri din prezent. Așa m-am obișnuit. Mă trezesc visând și adorm conștient. În mintea mea s-au amestecat ușile pe care vreau să le țin închise cu amintirile de prin toate colțurile. Am încuiat Dorința; m-am trezit de multe ori cu pumnii încleștați, strângând-o de gât. În fiecare noapte îmi unesc mâinile în jurul propriului gât și strâng. Totul cu ochii larg deschiși. Ce mai rămâne din viață? Ce se întâmplă cu mine după ce mă trezesc?
            Te văd, da, ești într-un ungher ascuns. Stai cu mâinile încleștate, te aperi de ceva. Eu am făcut asta? Eu am vrut să te alung… Poate. Visam. Nu erai tu. Visam ceva nou. Mă inspira cineva, scriam, dar tu îmi respirai în ceafă. Apoi te-ai retras stingher și-am adormit la loc. Eram calmă… Eram calmă și încercam să fiu. Cu fiecare dată când deschid ochii sunt derutată. Atât de mult mi-am cutreierat capul, încât sunt obosită. Epuizată. Tentată să dorm din nou, să nu mai știu. Dar mi-e frică. Mi-e teamă de fiecare călătorie în parte. Nu rămâne niciuna cu mine. Străbat prin deșertul ăsta cu tot mai multe ocazii și nu mai știu ce-i lipsește.


            Tot la câteva minute trece prin zonă zâmbetul tău. Cel arogant, cel sincer, cel obosit. Imagini. Bucăți care trebuiau să nu mai fie. Fata Morgana și-un Sahara din ce în ce mai nou.