bărbatul care își întinde brațele

bărbatul care își întinde brațele
peste vocea lui
mintea care tace
și deschide corpuri
suntem suma atingerilor nopților noastre
o întreagă elveție
neutră și calmă
peste cuvinte
se cască vieți
mă las singură
ies și intru mă fac mică
înghit mai trăiesc oare
o altfel de privire
mă prinde
fix
când
nu
vreau.

Alice, Alice, cutie cu minuni

            Alice se deschide ca o cutie cu minuni. E cu o regină, cu un iepure, un pălărier nebun și o pisică. Cântă și dansează, se joacă sau e serioasă. Te face să zâmbești și să dansezi pe scaun. Să vrei să scrii poezie. Îți dă un chef nebun să te dedublezi. Alice e, dintre toate, sute de posibilități, chiar și paradoxuri la un loc. Urcă pe scenă în diferite forme: cu codițe, cu bucle, diafană și cu buline. Despre ea nu poți să scrii lucruri serioase, nu se lasă prinsă decât într-o fantezie. Dar cine spune că nu poți încerca?
            Parcă ar fi făcut Pălărierul nebun introducerea asta. Dau vina pe anul 3, grupa 1, clasa Mara Opriș și Ionuț Caras. O trupă de actori talentați și versatili, atenți și bine pregătiți care au reușit să reinventeze poveștile lui Lewis Carroll, ajutându-se de câteva fantezii muzicale a la Ada Milea. Celebra Alice a avut multe chipuri diferite și a trecut – cu noi alături de ea – prin diverse aventuri și situații. A fost prinsă în jocul minunilor și al personajelor cu care a interacționat și a reușit să ne ducă pe toți cei din public alături de ea în fiecare loc nou. Astăzi, timp de o oră și treizeci și cinci de minute, am uitat în ce lume suntem. Am fost pe tărâmul lumilor posibile, unde doar logicul ne este interzis. Nu poți intra în lumea lui Alice fără imaginație. Le vorbește cel mai ușor celor care-au uitat cum să viseze, dar care-și doresc să se întoarcă pe un tărâm spre care nu mai știu drumul. Lumea ei se deschide dincolo de timp, spațiu și o ordine firească a lucrurilor.
            De toate astea s-au putut bucura cei prezenți în studioul Harag Gyorgy, într-o feerie din care, personal, mă trezesc cu greu; nu vă garantez că am făcut-o. Acordurile muzicale zboară încă undeva pe drumul spre casă, prin cameră, printre cuvinte. Iar dacă aș fi Alice, v-aș invita să pășim în lumea posibilităților infinite împreună. Nu sunt Alice și totuși vă invit. Acum că știu drumul, mă va duce direct la Galactoria. Să ne vedem cu toții într-o lume posibilă mai bună!
 
 

(Fotografie preluată de pe pagina evenimentului)

toamnă

sunt un om simplu
iubirea mea va crește ca iarba într-o vară
și tot așa
va fi strânsă în saci
o să rămân doar eu
pe câmpul ăsta de care mi-e frică
în curând se va usca pământul
în mine
se lovește sticla de sticlă
până se așază pe rafturi.

Ce mai vară…

E iarăși vară. Sunt obosită și totuși ochii mei se închid fără să mi se odihnească tot corpul cu ei. Ascult în fiecare noapte mașinile trecând și aștept în întuneric să fie aer proaspăt afară. Iar inima-mi bate iar tare în piept. Mi-e frică de noaptea pe care-am iubit-o și mi-e dor. De mare, de nopțile de vară cu vise, de pieptul ars de soare și de gleznele dezgolite. De răsăritul pe care nu l-am văzut niciodată cu tine și de nasul pe care nu l-aș mai fi scos din clavicula ta.

E soare, dar vara nu-i la fel. Nu am nisipul aproape, să mă ascund în el. E un an de când am încercat marea cu degetul. Acum toate trenurile au plecat deja dinainte mea. Am rămas pe peron. Nu aștept nimic, doar vreau să văd cine vine sau pleacă. Poate aduce cineva nisip pe tălpi și-l lasă cu mine. Ce mai vară…

La început a fost sfârșitul – texte bune în locuri nebune

            Dragă Adriana, azi te-ai oprit și mi-ai vorbit puțin. M-ai luat de mână și m-ai dus prin subsoluri. Și m-ai făcut să-mi amintesc de ziua când am coborât în beciul de la Gherla. Atunci mi s-a tăiat respirația. Ca și aseară… Și a fost frig, Adriana, cum nu m-aș fi gândit la mijloc de iunie. Sau poate tu ai făcut asta. Poate tu ai adus lângă mine mirosul temnițelor, strigătele anchetatorilor, durerea din vintre… și ploaia; ploaia și scârțâitul băncilor.
Mai întâi a fost sfârșitul pentru tine, Adriana, așa ți-a început viața. Ai fost luată cu forța, bătută și violată. Ai purtat cianura în buzunar și te-ai ascuns. N-ai sfidat, dar nici n-ai întors celălalt obraz doar pentru că ai spus ceea ce ai gândit. Ai fost avocat, jurnalist, ai activat în politică. Nu concepeai să nu spui lucrurilor pe nume. Și ai scuturat memoria din capetele noastre, ai deschis povestea și ne-ai pus în cale capete de acuzare, vorbe ascunse și fapte inventate. Ai deschis gura și ți-au luat libertatea. Ți-ai dorit să mori și totuși ai rezistat. Și ți-ai dus povestea cu tine în Franța, care la noi s-a auzit doar după 1990, deși foarte slab. Ți-ai pierdut aproape toți dinții, dar tot ți-ai făcut auzit glasul. Pledoaria ta nu te-a scăpat de închisoare, dar din gura ta n-a fost incriminat nimeni.
Iar tu, Adriana, ți-ai lăsat povestea în mâinile pricepute ale celor de la Texte bune în locuri nebune și de la Create.Act.Enjoy (Mara Opriș, Sânziana Tarța, Diana Buluga, Alina Mișoc, Ionuț Caras, Matei Ioan Rotaru, Emanuel Cifor, Paul Sebastian Popa), care pe câteva acorduri de Mihnea Blidariu și cu visuals de Cristian Pascariu au făcut să răsune ecouri într-un amfiteatru al Facultății de Drept. Ecouri ale bătăilor, Adriana, ale tale și ale tuturor deținuților politici care au suferit în subsolurile Securității și în penitenciare. A fost o piesă care ți-a ilustrat gândurile cu succes, simplu și coerent, cu multă grijă și atenție. Sunt sigură că ai fi apreciat îndârjirea și dedicația cu care s-a lucrat totul. Și ne-a tras și pe noi, care priveam de pe margine, printre rânduri. Am tresărit la fiecare țipăt, la fiecare lovitură de pumn. Povestea ta merită strigată așa cum au făcut-o ei, când ne-au dat de înțeles că nu avem voie să uităm. Nu neapărat pentru tine, ci măcar pentru noi, cu speranța că n-om repeta aceleași greșeli.
Am glasul Marei Opriș în minte, Adriana și fraza asta care mă bântuie:
“Pe hârtie, literele dansează, dansează. Inventarul deţinutului. În afară de poşetă şi de bicicletă, nu am nimic. Încep toţi să râdă, în afară de omul-şobolan, care-mi aruncă:
– Toate reacţionarele sunt cretine. Inventarul a ce ai pe tine.

A fi sau a nu fi uman.

            A fi sau a nu fi uman… aceasta e întrebarea lui Matt Haig.
Sunt puține cărți pe care le-am terminat în ultima perioadă, despre care să am energia sau dorința de a scrie imediat după. Am crezut că și după descoperirea lui Matt Haig va fi la fel. Am dat, în schimb, de o carte bună, care te prinde, genul de bestseller după care nu îți pare rău și pentru care vânezi un loc mai liniștit în autobuz dimineața. Cu toate acestea, nu e unul din volumele pe care să simt că l-aș reciti oricând, deși cu siguranță va deveni una din recomandările pe care le voi face de acum încolo.
Umanii a fost o carte pe care am citit-o „la rece”, fără să resimt vreun impact emoțional puternic. Se pot percepe cu ușurință umorul fin, referințele culturale destul de evidente, dar și elementele SF pe care se construiește o parte din discurs. Ele compun o narațiune coerentă, fluidă, căreia aș evita să îi pun o etichetă anume, farmecul ei fiind dificultatea de a o încadra într-o categorie tematică. Fără îndoială, romanul se folosește de convențiile science-fiction pentru a-și susține punctele de vedere. Așadar, prin intermediul lui Andrew Martin se vorbește despre iubire, căsătorie, liber-arbitru, gândire, poezie, matematică și convenții sociale. Multora dintre subiectele explorate li se aplică un filtru ludic, ceea ce reduce din accentul grav, fără a diminua importanța afirmațiilor. Se insistă pe diferențe, respect și mai ales iubire, ca un soi de motor universal capabil să ofere soluții și să ajute la rezolvarea unor situații. E o motivație justificată, dar pe alocuri forțată. Romanul riscă să cadă în clișeu atunci când insistă pe această direcție. Totuși, asta nu devine deranjant decât pe fondul unor așteptări sau pretenții personale ale cititorului. În cazul meu, formatarea cu care am venit din lecturile anterioare și-a pus amprenta, idei la care am reușit să renunț de-a lungul lecturii. Cu siguranță Matt Haig destabilizează termenii în care gândim anumite convenții, punându-le pe toate laolaltă. Până la urmă, un Andrew Martin diferit este aruncat în lume, unde el își va schimba propria percepție asupra lucrurilor, încercând să se adapteze. Personajul e unul tare simpatic, pe care îl privești în mod inevitabil cu duioșie. Chiar și pentru atât doar, merită din plin citit romanul.