„Cea mai rea parte din a avea o boală mintală este că oamenii se așteaptă să te comporți ca și cum nu ai avea-o”. E una din frazele care au rămas cu mine după ce am vizionat Joker, cel mai recent lungmetraj din universul DC, în regia lui Todd Phillips. Am mai mers singură la filme, dar de data asta am fost cumva ușurată că nu mi-am găsit companie, ca să pot să mă concentrez cât mai bine pe ce se întâmplă pe ecran. Ei bine, au rămas câteva lucruri cu mine, iar la ceva vreme după și câteva discuții scurte cu prieteni, cred că merită să le pun pe hârtie.

            Joker vine la pachet cu câteva teme destul de importante. Vorbește despre nebunie, neacceptare, ignorarea marginalului de către sistem, etică și așa mai departe. Toate se conturează în jurul unui personaj aproape invizibil pentru societate, Arthur Fleck, un comediant în preajma eșecului. Pe parcurs, poveștii lui i se adaugă detalii despre propria boală, cea a mamei sale, dar și relația cu cei din jur. Arthur se află printre cei de la marginea societății, într-o luptă pentru supraviețuire. De aici pornesc, de astfel, multe din evenimentele care duc la devenirea Jokerului. Fără să intru în prea multe detalii de plot, e interesant de urmărit evoluția personajului în raport cu ceilalți și cu meseria lui. Acolo apar și primele semne de întrebare, în momentul în care nu mai este clar dacă secvențele fac parte din realitatea narativă sau sunt constructe ale imaginației sale. Confuzia crește până la punctul în care ai senzația că totul se petrece în mintea protagonistului. 

            Pe parcursul filmului, ideea de revoltă împotriva societății rămâne ambiguă. În timp ce circumstanțele din jurul crimelor sunt destul de clare, filmul explorează mai puțin posibilele justificări. De altfel, există mai multe momente din producție tratate destul de superficial, ceea ce poate fi pus și pe seama nepotrivirii lui Todd Phillips cu genul, el fiind cunoscut mai degrabă pentru comediile pe care le construiește. Modul în care sunt abordate unele momente creează senzația unor neatenții, ale unor idei trasate cu tușe groase, neexplorate îndeajuns. Lucru care, personal, m-a agasat destul de tare pe parcursul vizionării și pentru care cred că filmul pierde destul de mult din calitate.

            În altă ordine de idei, Joaquin Phoenix face un rol fenomenal. Prestația lui este impecabilă de la un capăt la altul, începând de la secvențele de dans și continuând cu prim-planurile din momentele mai lente ale filmului. Fără îndoială, demonstrează că rolul i se potrivește excelent și nu m-ar mira să îl fi propulsat spre un Oscar.

            Lăsând la o parte anumite defecte, filmul e angoasant. Nu îți induce direct senzația asta, dar o construiește undeva în fundal, în timp ce îți dai seama cât de ușor este exclus Arthur de ceilalți și consecințele care reies. De aici se poate porni, fără discuție, o conversație etică puternică despre includerea marginalului în societate, construcția personalității în jurul unor traume, gestionarea acestora și în ce măsură responsabilitatea aparține și de Celălalt. Toate aceste piste depășesc problematica filmului, dar lasă plutind în aer posibilitatea ca în orice alt spațiu să existe un deznodământ similar, dacă societatea creează un context propice. Până la urmă, marginalul nu va face decât să se apropie de cei similari lui, acționând adesea la nivel comunitar. Ceea ce putem vedea și în Joker, pe care vi-l recomand cel puțin pentru această perspectivă.