propria noastră lume.
25.05.2013, ora 20:00. Un grup de tineri se întâlnesc în fața Studio Harag, la TTV, pentru a încerca, timp de 1 oră și 30 de minute, să rezoneze cu anticul, așa cum și-au propus actorii să ne atragă. Sala a fost neîncăpătoare, fapt pentru care unii s-au lipit de calorifer, alții s-au pus pe trepte; s-a stat chiar și în picioare. Bineînțeles, totul a meritat.
N-a fost doar un exercițiu. A fost un culoar deschis către trecut, pe drumul tragediei grecești, cu ajutorul soundtrack-ului potrivit, menit parcă să faciliteze decalajul temporal și să aducă în actualitate patosul pe care cu greu îl mai înțelegem astăzi atunci când citim Eschil, Sofocle sau Euripide (asta dacă îi citim).
M-am simțit norocoasă pentru fiecare moment, să pot trăi durerea deodată cu personajele, să le pot recunoaște treptat, să înțeleg ce a însemnat tragedia Hecubei sau nebunia lui Oreste.
Cineva îmi spusese mai demult că nu poți înțelege o tragedie grecească până nu vezi reprezentarea uneia. Acum e ca și cum aș fi trecut prin cele mai importante într-o singură seară. Mulțumesc anului III de la teatru pentru seara aceasta!
Și seara a putut culmina cu un moment Grimus în Piața Unirii. Gorgeous!
Nu știu dacă este neapărat o perioadă a întrebărilor retorice, dar politica universității și a multor oameni care fac parte din ea mă face să îmi compun, la rândul meu, o adevărată dialectică de reproșuri. Nici n-ar fi îndeajuns tradiționalul „ca la noi la nimeni”, pentru că ar diminua considerabil nuanțele situației.
Dacă acum 2 zile am dat coate încoace și încolo ca să ne prezentăm în fața lui MV LLosa, ieri am „îmbrâncit” studenți ca la război pe calea prăpăstioasă care ducea către urnele de vot. Și ce cale anevoioasă s-a dovedit a fi, dacă numai 2% din studenții UBB-ului au reușit s-o parcurgă.
M-am întâlnit ieri cu cetățeni turmentați a la Caragiale, care întrebau de prin toate părțile „eu cu cine votez?”, ca mai apoi să renunțe la a mai afla ce-i cu oamenii trecuți pe afișe și rămâneau doar în ipostaza de „turmentați”. Cetățeanul din UBB a avut ieri de votat pentru Senatul Universității, unde rămăseseră șase posturi libere. Nu mă întrebați cum se promovează, de obicei, astfel de evenimente, ca ele să ajungă la marea masă a studenților. Cine se informează constant n-a avut nicio îndoială. A avut unde să citească, s-a putut interesa de candidați, de calendarul și metodologia alegerilor. Dar câți oameni în afara celor care fac reprezentare studențească au avut intenția de a o face?
Nu vreau să caut țapii ispășitori ai acestei situații, care șchioapătă de mult pe coridoarele UBB-ului și depinde mult de orizontul mentalitar al studentului. Nici nu mai vreau să mă gândesc la verticalitate și corectitudine, în absența cărora m-am obișnuit să mă regăsesc. Sistemul viciat nu poate fi așa ușor curățat. Ia timp și implică mai multe generații. Și, ca să nu mă mai învârt în tot felul de concepte abstracte, ia una bucată student de rând și întreabă-l ce s-a votat ieri. Dar du-te în cămine, intră prin cantina UBB-ului și prin BCU. Cine e dator să reacționeze la vorbe precum „n-am timp”, „nu mă interesează”, „ce-or să facă ăia pentru mine dacă mă duc la vot”? Mai există cineva cu o coloană vertebrală atât de puternică încât să vrea să se împovăreze cu îndrăzneala donquijotescă de a-i duce în spate pe toți cei 98% și să le trezească spiritul civic?
Mai încercăm la următoarele alegeri…
Asta e întrebarea pe care mi-am pus-o astăzi, pe la amiază, atunci când ar fi trebuit să mă aflu în sala Eminescu, în fața căreia așteptam de la 10:30 împreună cu colegii mei. Nu vreau să detaliez foarte mult uimirea cu care am primit vestea că studenții nu au voie să intre în amfiteatrul în care urma să se poarte dialogul. Astăzi nu s-au dat invitații printate, ca pentru ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa de ieri, ci aici statutul a facilitat intrarea în sală.
Poate că cel mai deranjant aspect a fost că întreg grupul care încerca să intre era oarecum violentat de cele două doamne care păzeau intrarea și ne redirecționau ca pe o turmă către cele două locuri în care s-au amenajat ecranele. Bineînțeles, diverse persoane au intrat și cu 5-10 minute înainte să înceapă, însă era încă vorba de statut.
Mai straniu a fost sentimentul că ești efectiv alungat dintr-un spațiu în care revii aproape săptămânal la cursuri, iar universitatea îți spune în mod direct că acum nu are nevoie de tine, că nu contezi pentru ea (ceea ce am intuit oricum din tot ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni) și că mai bine te-ai duce în curte, să îți cobori capul și vocea, să te conformezi într-un mod care mi-a părut foarte comunist și să te resemnezi. Pot să adaug și entuziasmul spulberat, după ce studenții au „luptat” eroic pentru a-și completa suma necesară achiziționării unei cărți, iar altele au venit de la 400 kilometri depărtare în pachete, doar-doar or trece prin mâinile stimabilului scriitor.
M-aș fi bucurat să…
pot să mă lipsesc de anumite fraze de-a dreptul penibile a la Liiceanu
se permită accesul în Eminescu pe principiul „primul venit, primul servit”
nu se arunce la propriu persoane din sală și reprezentanți ai presei pe domnul Llosa pentru un autograf
nu am impresia unor orgolii exacerbate din pricina cărora nu s-a apelat la o altă locație mai adecvată
mă pot mândri astăzi că sunt studentă la Litere.
Cum nu prea mi s-au împlinit așteptările și nici măcar pe la autografe n-am avut șansa să ajung, am început să mă întreb: pentru cine a fost organizată întâlnirea de astăzi? Pentru presă? Pentru cadre didactice? Să fi fost pentru studenții de la Litere și să nu ne fi dat noi seama?
Sunt normala, dar ma tratez 