despărțire

nu-i locul meu aici.
mi-ai scris pe oglinda din baie
cu rujul meu preferat
mi se pare că lumea asta oranj
și-a cântat ultimele armonii
– de fiecare dată când mă întorc –
îți văd cartea plutind în cadă
și o bucată de inimă
a blocat scurgerea
ce mod inteligent de a deveni rațional
țin să te apreciez mai mult
din clipă în clipă
îmi pare rău
spuneai în timp ce făceai cafeaua
m-am uitat aseară în dulap
și-am văzut că nu mai erai.

sinucidere

mi-e dor să vin acasă
de-atunci de când pe banca noastră
n-au avut curaj să se așeze
anii șaptezeci
și lumea strălucea printre noi abrupt
iar muștele și iarba au început să
ne expună dionisiac
iar toate nopțile noastre de dragoste
au fost pe banca aia
– viziuni de lumi imaginare –
o, tu țară a minunilor
n-ai avut niciodată zid să ne îngrădești nouă sfârșiturile
să nu se risipească prin toată lumea
copiii noștri
mi-e cumva rușine de mirosul tău chtonian
și îmi spun că ar fi bine
să te arunc pe geam
să-ți găsești propriul tău wonderland
am rămas mai degrabă o poveste de-a ta
mă uit la tot dansul nostru
și îmi imaginez cum o să mă părăsești
jeff.

plurivers

mă așteptam ca nebuníi de decembrie
să se-aștearnă pe la picioarele
noastre de fete cuminți
chiar dacă
s-a spus
nu se poate
la masă nu e voie cu
căciula de ski
de ce vara nu
ne dă cineva zăpadă
c-așa
am ajuns
să ne facem

propria noastră lume.

povestea asta are un singur sfârșit

te-au mințit
ziua întâi nu e niciodată cea mai bună.
chiar dacă nu pornești de la nimic altceva
ăsta e un refren de adio
amigo
tijuana se retrage în cochilia ei
sentimentul de bine
nu te-a lovit niciodată
nici nu știi ce înseamnă
ăsta nu-i un cântec de seară
amigo
te digo algo más
nu ești tu ăsta
nu sunt eu asta
nimeni nu e ăsta
așa cum ne-am creionat noi lumea
asta nu e o definiție
a vreunei stări
amigo
tijuana n-a cunoscut
până acum dragostea
vezi că
ți-am lăsat un bilet cu ora și data
la care trebuie să mori.

„Found a place to rest my head…”

            Lucia se opri din tastat și se lovi cu capul de marginea biroului. Totuși, durerea din suflet nu se stinse odată cu cea de la cap. Iar câteva minute la rând se simți amețită și inutilă. Abia pătrundea răcoarea în cameră și din când în când, noaptea părea să fie la fel de chinuitoare ca și ziua. Pipăi prin semiîntuneric după evantaiul ascuns printre foi, reușind doar să răstoarne în mod zgomotos cana golită recent de cafea. Înjură printre dinți și se întinse după întrerupătorul de la lampă. În câteva minute se obișnui cu noua sursă de lumină și acceptă dezordinea de pe biroul ei, reușind să o mențină de la începutul concediului. Se îndreptă încet de spate și își așeză ochelarii pe laptop. Se lăsă în voia unor versuri care îi reveneau în minte de la începutul amiezii, atunci când se trezi buimacă și se îndreptă în mod mecanic către birou. „Found a place to rest my head…” părea o ironie cumplită pentru sufletul ei agitat.
            Vocile începeau să se stingă și ele în noapte și prin fereastra deschisă se mai auzea un câine lătrând și vântul însoțindu-i chemarea. Când se ridică, se lovi de piciorul scaunului și amorți. Pentru o clipă, atât cât dură amețeala, își alungă gândurile triste din suflet. Apoi își aminti din nou de el așteptând-o pe motocicletă, sub balcon. Își stăpâni plânsul și se îndreptă către bucătărie. Își aminti că nu mâncase decât două mere de când se trezise și abia acum simțea consecințele. Pașii ei șovăitori se opriră în fața unor paste de la cina anterioară pe care le putea reîncălzi. Porni cafetiera. Curând, în bucătărie se răspândi un miros plăcut, de viață, care se lupta să iasă din letargia instaurată. După ce își înfulecă rapid cina, se întoarse la birou cu cafeaua aburindă.
            Câteva minute mai târziu, fără să își dea seama câte trecură, se gândea dacă să repornească laptopul care intrase în stand-by între timp. Nu își terminase munca, dar era deja epuizată. Puse punct încercării și ieși pe balcon cu cafeaua încă proaspătă. Mirosea a boală și a moarte afară. Nu suporta cum se simțea vara în oraș. Toate viciile păreau să iasă la iveală cât mai putrid, fără să le poți controla. Soarele înnebunea orașul. Robotiza orice activitate. Vara îi amintea de fericire și de casele albe din Santorini, orașul în care lăsase sunetul motocicletei, uzo și zâmbetul care nu o lăsa să doarmă. Ura clișeele. Tocmai pentru că nu înțelegea cum oamenii pot să spună că au lăsat o parte din ei undeva, că nu mai pot dormi din cauza cuiva. Simțea că ea însăși dramatizează adesea. Pot exista locuri în care te simți mai viu decât altele? Locul în care ea își simțise pulsul accelerând constant, pe o plajă, într-una dintre casele albe, pe barca plutind mereu în derivă, acolo unde plana fantoma ei, persista un om… Doar că ea nu se mai recunoștea în el, deși și-l amintea ca și cum s-ar fi despărțit cu o clipă în urmă. De ce un singur chip întipărit în mintea ei și nicio forță să îl elimine?


            O durea prea tare capul și cafeaua nu făcu decât să o amețească mai rău. Se așeză în balansoar și nici nu își dădu seama când adormi. 

112.

orașul care apasă
impulsuri electromagnetice
salvarea omului
satul mort
oameni aruncați
în groapa de gunoi
uite clivajul
unu-doi se aruncă de la mal
ai putea spune se-neacă se despart
în membre inutile
clișee de dezamăgire
mai ai ceva de adăugat la declarația de venit unde ți-au dispărut îngropate cecurile bank bank bank
alo
mă aude cineva

βίος

25.05.2013, ora 20:00. Un grup de tineri se întâlnesc în fața Studio Harag, la TTV, pentru a încerca, timp de 1 oră și 30 de minute, să rezoneze cu anticul, așa cum și-au propus actorii să ne atragă. Sala a fost neîncăpătoare, fapt pentru care unii s-au lipit de calorifer, alții s-au pus pe trepte; s-a stat chiar și în picioare. Bineînțeles, totul a meritat.
N-a fost doar un exercițiu. A fost un culoar deschis către trecut, pe drumul tragediei grecești, cu ajutorul soundtrack-ului potrivit, menit parcă să faciliteze decalajul temporal și să aducă în actualitate patosul pe care cu greu îl mai înțelegem astăzi atunci când citim Eschil, Sofocle sau Euripide (asta dacă îi citim). 
M-am simțit norocoasă pentru fiecare moment, să pot trăi durerea deodată cu personajele, să le pot recunoaște treptat, să înțeleg ce a însemnat tragedia Hecubei sau nebunia lui Oreste. 

Cineva îmi spusese mai demult că nu poți înțelege o tragedie grecească până nu vezi reprezentarea uneia. Acum e ca și cum aș fi trecut prin cele mai importante într-o singură seară. Mulțumesc anului III de la teatru pentru seara aceasta!
Și seara a putut culmina cu un moment Grimus în Piața Unirii. Gorgeous!

Ce se votează azi?

Nu știu dacă este neapărat o perioadă a întrebărilor retorice, dar politica universității și a multor oameni care fac parte din ea mă face să îmi compun, la rândul meu, o adevărată dialectică de reproșuri. Nici n-ar fi îndeajuns tradiționalul „ca la noi la nimeni”, pentru că ar diminua considerabil nuanțele situației. 

Dacă acum 2 zile am dat coate încoace și încolo ca să ne prezentăm în fața lui MV LLosa, ieri am „îmbrâncit” studenți ca la război pe calea prăpăstioasă care ducea către urnele de vot. Și ce cale anevoioasă s-a dovedit a fi, dacă numai 2% din studenții UBB-ului au reușit s-o parcurgă. 
M-am întâlnit ieri cu cetățeni turmentați a la Caragiale, care întrebau de prin toate părțile „eu cu cine votez?”, ca mai apoi să renunțe la a mai afla ce-i cu oamenii trecuți pe afișe și rămâneau doar în ipostaza de „turmentați”. Cetățeanul din UBB a avut ieri de votat pentru Senatul Universității, unde rămăseseră șase posturi libere. Nu mă întrebați cum se promovează, de obicei, astfel de evenimente, ca ele să ajungă la marea masă a studenților. Cine se informează constant n-a avut nicio îndoială. A avut unde să citească, s-a putut interesa de candidați, de calendarul și metodologia alegerilor. Dar câți oameni în afara celor care fac reprezentare studențească au avut intenția de a o face?

Nu vreau să caut țapii ispășitori ai acestei situații, care șchioapătă de mult pe coridoarele UBB-ului și depinde mult de orizontul mentalitar al studentului. Nici nu mai vreau să mă gândesc la verticalitate și corectitudine, în absența cărora m-am obișnuit să mă regăsesc. Sistemul viciat nu poate fi așa ușor curățat. Ia timp și implică mai multe generații. Și, ca să nu mă mai învârt în tot felul de concepte abstracte, ia una bucată student de rând și întreabă-l ce s-a votat ieri. Dar du-te în cămine, intră prin cantina UBB-ului și prin BCU. Cine e dator să reacționeze la vorbe precum „n-am timp”, „nu mă interesează”, „ce-or să facă ăia pentru mine dacă mă duc la vot”? Mai există cineva cu o coloană vertebrală atât de puternică încât să vrea să se împovăreze cu îndrăzneala donquijotescă de a-i duce în spate pe toți cei 98% și să le trezească spiritul civic?

Mai încercăm la următoarele alegeri…

Pentru cine a venit de fapt Llosa la Cluj?

Asta e întrebarea pe care mi-am pus-o astăzi, pe la amiază, atunci când ar fi trebuit să mă aflu în sala Eminescu, în fața căreia așteptam de la 10:30 împreună cu colegii mei. Nu vreau să detaliez foarte mult uimirea cu care am primit vestea că studenții nu au voie să intre în amfiteatrul în care urma să se poarte dialogul. Astăzi nu s-au dat invitații printate, ca pentru ceremonia de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa de ieri, ci aici statutul a facilitat intrarea în sală. 
Poate că cel mai deranjant aspect a fost că întreg grupul care încerca să intre era oarecum violentat de cele două doamne care păzeau intrarea și ne redirecționau ca pe o turmă către cele două locuri în care s-au amenajat ecranele. Bineînțeles, diverse persoane au intrat și cu 5-10 minute înainte să înceapă, însă era încă vorba de statut. 
Mai straniu a fost sentimentul că ești efectiv alungat dintr-un spațiu în care revii aproape săptămânal la cursuri, iar universitatea îți spune în mod direct că acum nu are nevoie de tine, că nu contezi pentru ea (ceea ce am intuit oricum din tot ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni) și că mai bine te-ai duce în curte, să îți cobori capul și vocea, să te conformezi într-un mod care mi-a părut foarte comunist și să te resemnezi. Pot să adaug și entuziasmul spulberat, după ce studenții au „luptat” eroic pentru a-și completa suma necesară achiziționării unei cărți, iar altele au venit de la 400 kilometri depărtare în pachete, doar-doar or trece prin mâinile stimabilului scriitor.

M-aș fi bucurat să…
pot să mă lipsesc de anumite fraze de-a dreptul penibile a la Liiceanu
se permită accesul în Eminescu pe principiul „primul venit, primul servit”
nu se arunce la propriu persoane din sală și reprezentanți ai presei pe domnul Llosa pentru un autograf
nu am impresia unor orgolii exacerbate din pricina cărora nu s-a apelat la o altă locație mai adecvată
mă pot mândri astăzi că sunt studentă la Litere.

Cum nu prea mi s-au împlinit așteptările și nici măcar pe la autografe n-am avut șansa să ajung, am început să mă întreb: pentru cine a fost organizată întâlnirea de astăzi? Pentru presă? Pentru cadre didactice? Să fi fost pentru studenții de la Litere și să nu ne fi dat noi seama? 

moartea crește viață în pântece


iubirea mea
stă într-o casă de sticlă
în patul căreia dorm
schelete

inimile pe care le țin în mână
nu pot sparge diferența dintre
viață și moarte
acolo reflexele
pătrund cu de-a sila

uite-te
scheletele fac mereu dragoste
și-au clădit vase din măduva fiilor lor

în casa asta moartea crește viață în pântece
ca într-o fantezie de vară
scheletele n-au produs niciodată moarte

au crescut vegetație
în valuri
apoi au fumat-o
au detronat-o
i-au împletit părul
toată lumea o cresc
în afara pereților de sticlă

natura le crește uneori
copii în pântecul ei uriaș
și le desenează piele și sânge
după îi scuipă în lumea
organelor din beton armat

sculptarea interiorului
îi macină ani întregi
până la urmă
au mai lăsat suflete și inimi
unde n-au mai încăput.