zile de vară

zile întregi

ai stat în pat

ai fost tu

în timp ce eu scriam apăsat

poveștile câtorva nenăscuți

mi-ar fi plăcut

să fie mai multe zile

să mă uit

cum îți tremură sânii

atunci când scrii

nu demult ai zis asta

iar eu

mi-am ridicat capul din foi

și-am început să plâng.

massive circus

în curând va fi

finalul sfârșitului lumii

poveștilor cuiva

și-al fanteziilor

dacă au fost vreodată fantezii

până atunci copiii încă se plimbă

goi pe nisip

au visat să fie trapeziști

să fure să fută

dar ce-i mai important

să formeze familii denaturate

alături de toți copiii

goi de pe nisipurile altora

promit că nu mă mai gândesc

la moarte

pur și simplu

pentru că

mi-o

pot

imagina.

expre(s)sion(ism)

spatele tău

închis în lume

ca țipătul din munch

a mai scris istorii

de care n-a știut nimeni

de-aș fi zis

că ți-a fost greu mai demult

atunci când

se deschideau în fața ta

coapsele virginelor ascunse

până la

ei bine

o fi fost kandinsky atunci

și nimeni nu știa de woodstock

sau de tine

abia după a apărut facebook

stalinist idiosincratic

figuris um figuris

atunci am dat din picioare-agasată

și-n timp

omoplații tăi s-au dus

să spună-o poveste

de-a lui schiele.

Insomniacul (continuare)

Insomniacul – prima parte

… Știa că mai devreme sau mai târziu ea își va da seama. Porni muzica de la casetofon și în curând chitara lui Roger Waters răsună în toată bucătăria. Plecarea ei nu era o opțiune. Printre lacrimi, ea începuse să adune într-o valiză rochiile, manuscrisele ei vechi, cărțile și puținele lucruri aduse în noua ei casă. Se așeză pe pat, încercând să îți reamintească viața ei dinainte de el. În afară de lungile nopți în care scria, ștergea și arunca hârtii în foc, nu exista prea mult.

Era el – băiatul timid pe care îl știa din liceu, care locuia la două străzi de ea și cu care se intersecta pe drumul către școală, apoi pe aceleași holuri la facultate. La un moment dat trăiau în același bloc, la mansardă; erau singurele două suflete care nu dormeau decât puțin, în timpul zilei. Și nu știau foarte multe unul despre celălalt până în noaptea în care ea forțase clanța ușii lui, în urma unei petreceri, fără să poată să își dea seama că ușa ei e cea din dreapta. Se proptise în ușa lui, fără să înțeleagă de ce dintr-o dată cheia nu se mai potrivea. Nu reușise să se dezmeticească într-atât cât să vadă că ea bate la ușa greșită. Când să iasă să cumpere țigări, David o găsise în fața ușii lui, cu mâna pe clanță, adormită. O trase în casă și o întinse pe canapea. Abia a doua zi la amiază ea simțise mirosul de cafea și se trezise. Era foarte rușinată, dar el îi zâmbea atât de natural, încât se simțea deja integrată într-o atmosferă familiară. În curând, nimerea ușa lui din ce în ce mai des, până hotărâră să caute o întreagă casă numai a lor, în care toate ușile să fie deschise, fără ca vreunul să mai simtă că iese din viața celuilalt vreo clipă.

În timp ce plângea, acum în hohote, el o strângea în brațe. Încetul cu încetul, rochiile ei ajunseseră înapoi în dulap, iar valiza aruncată în pod. Ea se eliberă apoi din brațele lui și merse, mecanic, către bucătărie, să termine de spălat vasele. Până la urmă, cineva trebuia să facă și asta. El o înjură în gând și se închise în atelier. Ținea mereu să îi reamintească că ea e pragmatica din casă și că el nu își aduce aportul așa cum ar trebui. Sau poate ea nici măcar nu făcea acest gest voluntar, ci pur și simplu pentru că it had to be done.

Oricum, timp de o săptămână nu putu să scrie nimic. Era nervos, nu știa ce s-a întâmplat. Se simțea pedepsit fără niciun motiv concret. Ea îl trata cu mai multă dragoste ca oricând și era frumos afară; reușise chiar să doarmă câteva ore în ultimul timp. Totul mergea echilibrat în viața lui… atunci ce se întâmpla în universul de artist? Ce nu știa el e că și ea începuse din nou să scrie. Tot noaptea, după ce el se refugia în atelier. Renunțase la slimuri; avea nevoie de țigări mai tari. Fără să se ridice din pat, lua laptopul pe brațe și scria ore bune din noapte. Textele ei deveneau ample și le însoțea mereu cu desene pe care le mai schița în timpul zilei. Era mulțumită; niciodată nu putuse să se exprime atât de cursiv. De obicei textele i se întrerupeau brusc, ideile se pierdeau și ea rămânea, dezolată, privind în ecran, nereușind să se adune să poată finaliza vreunul. Iar acum, după aproape o săptămână, putea să spună că finalizează un roman. Așa s-a și îmtâmplat.

La scurt timp după ce savurase cafeaua, David se ridică să plece către terasă, să poată fuma din șezlong, când ea îi puse în față un teanc de hârtii printate și îl privi, zâmbind. Ce-i asta? Ce-am scris eu în ultima săptămână; n-am putut să dorm aproape deloc. Ai scris atâta în ultima săptămână? Da, nu fi așa surprins, mi s-a mai întâmplat. Eu n-am putut să scriu un cuvânt săptămâna asta și tu vii să te lauzi.. nu, m-am gândit că te vei bucura pentru mine, nu e ca și cum am fi în ceva competiție și nici măcar nu mi-ai zis ce-ai pățit. Ți-am spus, nu pot împărtăși totul cu tine. Atunci nu mă mai ruga să rămân, ce ai cu romanul meu, parcă ai fi invidios; n-are nicio legătură cu noi doi. Ba are; zici că nu îți dai seama, iar tu nici nu îți dai seama, e singurul lucru pe care n-am vrut să îl împart cu tine și acum parcă l-ai luat fără să vrei. Nu fi stupid, nu e același lucru, nu te înțeleg. Nu mă înțelegi… dar nu contează… important e că nu mai sunt singur…

Monștri invizibili (recenzie)

Monștri invizibili

Chuck Palahniuk

– recenzie –

Primul sentiment după ce te plimbi în puzzle-ul circular construit de Palahniuk e cel că la mijlocul cercului vicios ești chiar tu, ca prototip de om, același cu toți ceilalți și totodată diferit dacă ai curajul unui gest extrem. La un moment dat te lovești de titlu și începi să pui problema la modul general, sub egida „cu toții avem monștrii noștri interiori” și alte variante. Asta e prima capcană pusă de Palahniuk și pe măsură ce îl crezi pe cuvânt și crezi că i-ai descoperit intențiile, descoperi cu surprindere că ai ajuns exact în punctul în care el a vrut să te aducă, fără să fi bănuit câtuși de puțin. Asta nu înseamnă că scriitorul caută întocmai cititorul ușor manipulabil. Deși provocarea nu mai pare să fie așa incitantă, cu cât multe dintre intențiile pe care le descoperi pe parcurs aparțin întru totul lui și se află exact în forma în care ar fi dorit el să le înțelegem – ceea ce, desigur, conferă o doză de dezamăgire.

Farmecul lui Palahniuk stă tocmai în forța de a devoala, aproape ca într-un roman polițist, diverse indicii, care să culmineze cu o adevărată mărturisire naratorială a intențiilor sale. Personal, nu cred că acesta e punctul forte al cărții. Cred că ține mai degrabă de efectul de a te ține conectat cu povestea pas cu pas, pentru a întreprinde acest traseu inițiatic alături de un grup de personaje cu o identitate scindată; aproape că nu mai contează genul lor (de aici toată discuția despre transexualitate, pe care nu se pune un accent foarte important). Sunt un soi de carcase umane mai degrabă, care pun la cale un drum a la Kerouac („Trainingul pentru Viața Reală”), descoperirea fiind legată de libertate și cum te poți elibera din convenția în care ai ajuns să îți dorești să fii: „Voiam siguranța zilnică a faptului că sunt mutilată. Așa cum o oloagă deformată și desfigurată din naștere își poate conduce mașina cu geamurile deschise și să nu-i pese dacă-i ciufulește vântul părul, ăsta-i genul de libertate pe care o căutam” (p. 280). Toate personajele sunt calchiate după un mulaj asemănător, mutilate psihic și emoțional – ca mai toți anti-eroii secolului nostru, care apelează la mutilarea fizică, privită ca ultimă soluție de evadare.

Sunt genul de personaje cu care nu empatizezi neapărat, nu le urmărești cu compasiune și le dorești salvarea, deși ea se produce la final de roman. Destinul fiecărui personaj se împlinește cumva, așa cum și l-a creat, deși gestul care a dus la acest punct nu poate fi altfel decât radical. Mutilarea fizică e o soluție interesantă cu care vine Palahniuk, încercând să răspundă la întrebarea: ce mai rămâne într-un univers viciat, în care psihicul și emoția s-au dezintegrat? Iar povestea frumuseții de tip modă conferă autorului un material generos pentru a construi un univers al convențiilor care nu face altceva decât să confere satisfacții temporare și să te încarcereze fizic și psihic: „Ceea ce contează e că să fii manechin profesionist înseamnă să primești bani ca să reacționezi exagerat la lucruri cum ar fi prăjiturile de orez și pantofii noi” (p. 67). Așa reușește Palahniuk în mod abil să confere și o justificare secundară a mutilării, exploatând sentimentul aproape apocaliptic care survine în momentul accidentului, odată cu conștientizarea neputinței de a te reîncadra în standardele anterioare: „Adevărul e că eram dependentă de frumusețe, iar asta nu-i ceva de care să te poți despărți fără probleme. Fiind dependentă de toată atenția aia, a trebuit să-i pun capăt brusc.” (p. 279).

Palahniuk apelează în multe momente la o dezambiguizare pe parcurs, deși cade adeseori, mai ales în a doua parte a cărții, în patetism, care ar fi fost un avantaj dacă nu era pe alocuri exagerat utilizat. Tot în același mod, ambiguitatea capătă un caracter de manifest cultural. Până și confesiunile tind să devină uneori prea abrupte, prea detaliate: „E așa pentru că suntem prizonieri în propria noastră cultură, în faptul că suntem ființe umane pe planeta asta, cu creierul pe care-l avem, și cu aceleași două brațe și două picioare pe care le au toți. Suntem captivi într-o asemenea măsură, că orice cale de evadare pe care ne-am putea-o imagina ar fi doar o altă parte a capcanei. Orice ne dorim, suntem dresați să ne dorim” (p. 254). Ceea ce avantajează însă foarte bine cartea este stilul scriitoricesc al lui Palahniuk: concis, apelând adeseori la descrierea prin verbe, fără a da un aer strict epic scrierii. Unele scene par să fie construite sub influența flash-ului fotografic, folosit de-a dreptul laitmotivic în carte. Iar narativ vorbind, intercalarea episoadelor și începerea lor într-un anume punct, urmând să le termine în momente ulterioare în carte, acest joc al perspectivelor și al suprapunerilor e primul indiciu către a-ți da seama de tonul serios al romanului și de măiestria pe care o deține Palahniuk. Are o ușurință în exprimare remarcabilă.

Pe bună dreptate considerat un roman foarte bun, unii spun chiar cel mai bun al americanului. Oricum, merită citit pentru o grămadă de motive, chiar dacă eu nu am explorat decât unele aici.

Insomniacul (fragment)

Luna era mare în seara aceea; impunătoare și cumva foarte aproape. Era frig și totuși David simți nevoia să fumeze în balcon de această dată, chiar dacă era frig, pachetul de Pall Mall era de mult gol și trebuia să ia din slimurile ei. O privi; dormea liniștită, cu mâna întinsă pe partea lui de pat, așteptând instinctiv întoarcerea, pentru ca atingerea să se împlinească. Era așa diferită de el: niciodată nu adormea greu, niciodată nu trebuia să se trezească din vreun coșmar sau să refuze patul din cauza vreunei insomnii. O invidia și știa că totuși iubește asta la ea. Asta și părul ei ciufulit dimineața, atunci când pășea în picioarele goale către bucătărie, să pregătească cafeaua. Atunci el ieșea din atelier, după ce se izolase acolo pe timp de noapte. Era slab, încercănat, dar ea părea să nu observe. Se îngrijora pentru el în tăcere. Pășea prin casă, la scurt timp după ce el se trezea și își lipea urechea de ușa atelierului. Auzea mașina de scris și înțelegea toată durerea. Mergea în pat și se străduia să-l aștepte, chiar dacă era învinsă în scurt timp de somn. Astfel, așteptarea se perpetua în vis, unde ea și-l imagina zâmbindu-i pe post de noapte bună și ocupa jumătatea liberă a patului, temător, sperând ca noaptea respectivă să o poată petrece în întregime acolo.

Cafeaua îi dădu în foc, în secunda în care el intră în cameră și o sărută pe gât. Ea se întoarse, supusă și îl împinse spre frigider, preluând inițiativa. Se opri cât să închidă aragazul, apoi se năpusti asupra lui și îl domină până la final. Era fericit că putea să o lase să facă ce vrea. O să ies să iau țigări. În regulă, vezi că nu mai este lapte. După atâtea momente de înțelegere tacită puteau să înceapă conversația doar cu lucruri pragmatice. Chiar și atunci când se așezau în pat, era doar mâna ei care se plimba pe pieptul lui, în timp ce degetele lui alunecau prin părul ei, timp în care gesturile lor rearanjau universul și comunicarea așa cum o puteau purta. S-ar fi putut spune că făceau totul împreună, în afară de a dormi.

Tăcerea și insomnia le făceau bine. El scria, iar ea conducea viața mai departe. Ar fi scris și ea, dar viața o acaparase prea puternic. După atâtea nopți nedormite, nici nu mai știa ce să sacrifice pentru ca lui să îi fie mai bine. De multe ori îi reproșa în tăcere, iar durerea ei se acumula la cea deja existentă în el, iar pentru ea îi părea cel mai rău. Nu pot trăi fără tine, îi spuse într-o zi și ea aproape scăpase ceașca, cumva speriată de vocea lui, care îi tulburase gândurile. Se ascultau adeseori fără să se audă unul pe altul; și le era de ajuns. Oricum mă bântuie pașii tăi atunci când pleci din pat. Simt cum duci durerea departe de mine. Vreau să fiu a ta așa cum e durerea. Altfel n-am să te pot înțelege niciodată… Nu îți dai seama ce vorbești; e singurul lucru pe care nu îl putem împărtăși. Atunci nu ești al meu decât în afara durerii. Deci nu ești al meu deloc. Eu nu am loc în casa asta….

Insomniacul – a doua parte

poem islandez

pe fjögur piano

aș vrea să pot scrie un poem

pentru o persoană dragă mie

ca să nu mai fie nevoie să ne înțelegem din priviri

mi-ar plăcea ca atunci când scriu

să te doară și pe tine, bărbate

și să spargem oglinda împreună

să aruncăm cu farfurii pe jos

să ne trântim în pat să urlăm de furie

aș vrea să pot scrie un poem

care atunci când închid caietul

să curgă sânge lacrimi

patimile lui hristos varianta 2013

dar să nu mă mai doară

sună barbar aproape

dar mi-ar plăcea ca atunci când scriu

să te zgârie pe creier toate dorințele

și să nu mai întrebe nimeni

de ce scriu atâtea confesiuni

pe când

niciuna dintre ele nu e cumva

postmodernă.

așa mi-aș dori să arate un poem.

bruiaje

știu că atunci când te aud

dau constant pe repeat

și cuvintele tale ies zgâriate

ca atunci când răzuiești peretele să scapi de urmele de vomă –

vezi momentele noastre anterioare

acoperite din an în an cu un strat nou

până la capătul de vată de sticlă

tot scorojim peretele

îți pot dovedi – nu-i nicio fundație aici

asta nu-i lume pe care ne-am construit

spui în timp ce mirosul de ceapă se răspândește prin toată casa

dau constant pe repeat

tot ce-aud e sfârâitul uleiului

și putoarea de ars

că uiți întotdeauna să stingi aragazul

când pleci să te masturbezi la televizor

oh, dacă ai ști

cum toți bărbații sufletului meu

se-aruncă în cadă

atunci când nu ești tu atent

– și nici măcar nu e vorba de dragoste –

ai spus că nu crezi în utopii

și tot ce-auzeam era cum se trântea ușa în urma

ultimului bărbat dinaintea ta.

desenul a apărut deodată cu poezia. 😀

ars amandi

mi se pare că aș putea

să scriu un sonet

despre toată dragostea din lume

și-apoi

c-ar mai rămâne

o splină ruptă

și ficatele noastre înecate-n alcool

copiii mei

copiii tăi

nici nu mai știi care sunt ai noștri

am avut o fată

la telefon mi-ai spus c-a murit

sincer vorbind

băiatul nostru Carl

este

și-apoi

ar mai rămâne

un haiku despre ură

și șervetele de bucătărie mânjite cu sos.

deși nu pe piesa asta am scris poemul:

lovely music

REMinescențe

A fost o zi destul de încurajatoare. M-am pus pe reflectat (a ajutat vecinătatea bibliotecii de Filosofie și o letargie subită) și am sperat că voi găsi o serie de concluzii defintive; că tot m-or obsedat niște întrebări în ultima perioadă. Ei, n-a fost cazul, dar am avut destule reminiscențe. Uite-așa am ajuns să mă prindă ora 10 pe picior de plecare din cancelaria liceului Racoviță, punându-mi la punct restul zilei și spunând cu voce tare ceea ce am sperat să regăsesc de aproape un an: motivul pentru care am început modulul pedagogic. Azi mi s-a elucidat. Și deja mă simt ca acasă în clasă. Se pare că îmi doresc pe bune să predau cândva/cumva/undeva.