Ultima schimbare și apoi Nimicul. Ultima pentru o singură zi, pentru că în fiecare zi mă schimb tot timpul. Atât de tare și de des, încât am impresia uneori că las bucăți din mine oriunde merg. Le las oamenilor. Le iau dreptul de a mai fi ale mele. Le las chiar și celor care nu au nevoie de ele. Poate mai târziu, îmi spun… dar trec așa de ușor pe lângă, de parcă nici n-aș fi fost. Sunt o prezență de-a dreptul ignorabilă. Pot să mă strecor prin lume și să ascult tot timpul. Asta și fac, de fapt. Chiar și atunci când vorbesc, mai mult e pentru a asculta apoi răspunsul Celuilalt. Celălalt nici nu știe cât de des se întâmplă asta. E un singur loc în spatele zâmbetului meu; îl recunosc cu greu până și eu. Iar asta e când se întâmplă să fie noapte și poate sunt/vreau să fiu singură. Aștept așa de mult momentele în care să fiu singură. Dar nu mă pot suporta zile întregi că mi le-am alocat. Sunt un viciu mai mare decât cafeaua care mă face să tremur și țigara care îmi inundă plămânii.
            Sunt mereu a oamenilor, mai ales dacă ei simt că pot să îmi spună o poveste. Iar eu îi ascult de-a dreptul încântată. Doar că niciodată nu le-am spus asta. Pentru că încerc să îi trag mereu de mână să le arăt ce frumoase sunt zilele, chiar și atunci când plouă; ce bucurie enormă e viața și ce minunați sunt ei pentru că există. Nu mă mulțumesc deloc cu puțin… vreau să se oprească ploaia doar cât să pot să ies. Apoi să mă întorc. Pentru că Lumea mă obosește. Nu Oamenii; Lumea cu toate Vocile ei ispititoare.
            Atât de tare, încât uit de multe ori că fericirea e frumoasă. E poate cea mai frumoasă și e de tânjit după ea. E păcat să nu ți-o dorești și să nu o recunoști ca parte din viața ta. Sunt o parte din Omul Vieții. Sunt o parte din Omul acesta al Vieții și atâta îmi doresc să mai devin. Cuvintele deja îmi aparțin, chiar dacă ele nu sunt întotdeauna frumoase și atât de rar nu dor. M-au vândut de atâtea ori și totuși sunt ale mele: bucuria și povara. Raiul și Iadul.