absențe


în orașul ăsta în care noi

nu mai încăpem

e clar ce ți-aș spune dacă te-ai opri

doar că simpla situație

nu e în puterea mea nicio secundă

uite

aș putea să-ți accept zâmbetul

de parcă ai fi altul

și de fiecare dată îți reușește câte puțin

dar sunt seri în care te privesc doar ca pe-un trup

și atunci nu mă mai simt vinovată cu nimic

e mai normal să te văd trecând

prin viață ca și cum ar fi ușor

oricum

la fiecare prezență a ta

eu îți punctez absența din mine

încât

situația asta nici nu pare absurdă

și nu facem decât

să ne sprijinim în opinii

aruncate pe fronturi distincte

am ieșit azi

să-mi împart singurătatea

nu e prima oară…

doar că acum

nu mi-a rămas decât

să te urăsc.

psihosomatic


de atâtea ori îmi spui cuvinte

pe care nici tu nu le înțelegi

dar de dragul discuției

pornești de fiecare dată același joc

așa că

ce-aș putea să schimb eu într-un suflet

și taci

blocurile și străzile noastre

sunt dintr-odată locurile în care mi-e frică

nu te-am înțeles niciodată

atât de puțin ca azi

iar imaginea asta

nu e a mea decât dintr-un punct de vedere

ca și depărtarea

poți să uiți ceea ce vrei să fii

dar niciodată cu câți vrei să devii ceva mai mult

mai gol – liber de-a dreptul –

așa că

dintre toate lucrurile

nici măcar tu nu știi de ce

sau măcar cum

dar pot să uit de fiecare dată cum arăți

niciodată însă cum te simți…

contururi


te văd pe malul Someșului la pescuit

ție îți place că te văd

mie nu

ca și cum

și de data asta te-ai împotrivi lucrurilor pe care le gândesc

e greu pentru amândoi

dar în moduri atât de diferite încât tu uiți imediat ce ne unește

și te arunci în apă

crezi c-ai găsit somon

și te-ai gândit să gătești ceva

cel puțin la fel de complicat ca viața

dar nu ți-a ieșit

că viața nu e complicată când ne-o dorim noi

și după aia ne dorim tot timpul opusul

doar să fie durere

ca să ne contureze trupul

și mai mult decât atât

amintiri care să ne învârtă pe degete

să ne facă să tresărim

pierduți

ultima oară când te-am văzut pe mal

încercai să suferi singur

așa că am strigat

că nu e posibil

dar tu te-ai lăsat purtat de curenți

și-ai făcut-o în continuare

pe când eu

ți-am luat găleata cu pești

și-am plecat să te descopăr.

Tease

           La început a fost ușor. În fiecare dimineață îndepărta jaluzelele și se aranja ca să plece din nou la serviciu. Rutina de acolo îi aducea un salariu și îi asigurase locul în care trăia. Se mulțumea cu simplitatea de acolo. Observa în metrou fiecare verighetă pe degetul unei femei. Gândul că el nu era în aceeași situație îl făcea să se simtă ușurat. I se părea absolut inutil să te trezești în fiecare dimineață alături de același corp și să te plictisești de spatele care doarme lângă tine, urmând ca în noaptea următoare să fie la fel. Rutina nu trebuia să fie peste tot. Obsesia lui îi pulsa în trup, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraz. Dacă era ceva ce ar fi dorit să se oprească în loc, ar fi fost sexul lui înainte de a o face. Pur și simplu să nu mai poată să nu o mai înceapă. Nu putea să privească nicio femeie din jur ca mai mult decât împlinirea lui iluzorie. Știa că fuge după ceva ce urma să fie mereu mult în fața lui. Iar ceea ce încerca să ascundă reieșea cel mai tare la iveală atunci când începea să vorbească.

FRIG

n-ai înțeles
că e frig când tu nu ești aici
iar muzica e mereu nepotrivită
mai ales în serile în care
știu c-aș lua jacheta ta peste–
m-aș putea preface că eu nu am niciuna

degeaba simt că ți-e frig
pot purta întruna parfumul tău
fără să-mi pese
oricum ceilalți întorc capul ca și cum ai fi tu
deși impresia pe care o las nu e nici pe departe la fel de puternică
dar se întinde pe kilometri întregi
așa cum și-o iubire ar putea face

dar niciodată nu reușește
pe când eu te port
ca și cum n-aș avea altceva de făcut

într-o zi m-am ridicat să-ți spun
sunt mândră de tine
așa cum ești
e ceva ce seamănă bine cu iubirea
dar se îndepărtează de viață
așa cum faci și tu

în schimb
n-am putut să o fac
iar tu
ți-ai luat o jachetă
numai
pentru
tine.

(ne)iubire


în fiecare dimineață

mi te imaginez zâmbind

întinzându-te peste problemele de ieri

acoperindu-le cu degete lungi și osoase

de parcă nimănui nu i-ar mai putea păsa de ele

fericirea stă în cafeaua de dimineață

și uneori

sub pielea peste care refuzi să tragi un tricou

m-aș putea băga și eu

și-o zicală clișeică mi-a spus asta

dar până să mă lași tu să înțeleg cum stă treaba

s-a făcut noapte

iar mie mi-a mirosit a cafea din altă casă

așa n-am putut să te iubesc mai mult

de fiecare dată

mi-e mult mai ușor

să trec prin orice altceva

decât prin viață

mereu spuneai

ce-i cu tine femeie

nu fi nebună

nu urla după dragoste

nu plânge

ca și cum n-aș fi aici

nu înțelegi

tu pleci pentru totdeauna

în fiecare zi.

utopii de toate felurile


știi că noi 
mergem pe aceleași străzi triste

ca-n puburile întunecate unde de fiecare dată ne așteptăm
să găsim iubiri
jocuri șoptite priviri fugare

e posibil ca șansa noastră să fi fost
atunci când nu am avut unde să fugim
lovindu-ne de problemele celuilalt
ca și cum
asta ne-am fi dorit de fapt

liniștea a fost tot timpul plictisitoare
și cafeaua pe care o bei singur

toate astea spun ceva despre ce n-a fost
mai ales când cauți câte puțin din toate

totuși noaptea
viața n-a fost niciodată simplă
atunci
de ce am mai vrut să schimbăm asta
sau saltelele întinse direct pe jos
pe care adormeam unul peste celălalt

ar fi trebuit să ne oprim
atunci când visele au devenit
mult
prea 
frumoase.

a(temporal)


am ascuns toate locurile

în care obișnuiai să umbli în mine

dar pentru fiecare ușă

uitam câte un geam deschis

și pe trotuar ți-am dus în fiecare seară câte o bluză

ca să nu-ți fie frig

și uite…

dacă ar fi fost cândva cuvinte simple

și imagini la fel de des de împărțit

ca saltelele din fostele fabrici

în care ne-am refugiat trupurile obosite

unde consecințele nu mai existau

regulile erau uitate în pantofii aruncați la intrare

acolo unde n-aveam covor

dar podeaua n-a fost niciodată rece

atât de ușor e să facem

construcții din carne și os

dar nu aveam cum să știm că

nu există trecut și

nici viitor pentru asta

cum degeaba am fi vrut să ne iasă

iar prezentul…

mai bine să fie uitat

cât mai repede posibil…

brooklyn baby


e o vreme prea urâtă

ca să fim amândoi triști în același timp

brooklyn baby

mi-ar plăcea să știu că pentru noi există un vis american

e locul unde ne-am putea iubi

în clădiri de cărămidă

apartamente cu tapet pe pereți

locuri în care ne putem învinui mai ușor

suferința nu vine niciodată singură

le trage pe toate celelalte după ea

nu mai știi nici măcar ce iubești

dar nu-mi ești de niciun folos

așa că îți rup de fiecare dată

nasturii de la cămașă

cele mai frumoase momente ale noastre

sunt cele în care nu te cunosc

mă trezesc uitând

după ce mă pregătesc o viață întreagă

uneori te-aș putea omorî

dar mi-e frică

deja

atât de ușor respiri

în mine…

intermitent


(Dianei)

ridică-te deodată cu mine

că pe pământ stau și eu

iar betoanele astea mi-au distrus sufletul

și-acum aștept să se facă din nou roșu

să pot să mă așez pe trotuar

pe când tu vii intermitent la cealaltă intersecție

uneori mă întind lângă tine pe linia continuă

ca să mă calce în picioare

noaptea

orașul ăsta nu e nici al meu nici al tău

și dacă ar fi

nu te-aș putea lăsa să crești în el

nici n-aș îndrăzni să te iau cu mine

tu ești genul ăla de film prost

de la care eu plec tremurând înainte de final

la care niciodată n-am mers cu cineva

mi-e frig

și orașul ăsta

vrea să-mi calce în picioare

până și

singurătatea mea intermitentă.