Doamne, după o carte bună, parcă îmi vine să iau o pauză de la toate chestiile ca să mă gândesc numai la ea. Mai ales că mă apucă nostalgiile şi de obicei plâng cu zilele, până observ că rimelul meu waterproof chiar rezistă. Apoi o iau de la capăt (că se termină şi pedeapsa) şi încep să alerg ca apucata după ce îmi adun lumea, la o bere sau undeva prin oraş. Apoi, acasă, îmi piere cheful de orice treabă, deşi promit că o ajut pe mama. Degeaba. Nu mî ţin de ceea ce îmi promit mie. Poate dacă promit altora, mai merge. Nu ştiu… Chiar că alerg ca apucata. Nu am chef de nimic responsabil. Şi iar mă apuc de o carte bună. Mă apuc ca să fac şi eu ceva (că mama la asta nu comentează).
De azi reîncep turele. Uff, acuş trebuie să plec… Distracţia e după colţ. Bine ar fi dacă Scai m-ar aştepta şi ea, ca să dublăm terapia prin râs. L-a luat pe margareta cu ea şi s-au ascuns prin Iaşiul ăla plin de lume neobosită. Eu am obosit deja. Mă aşez în foişor în Copou să îi aştept. Îi anunţă cineva, vă rog?
P. S. Am o ţigară pentru margareta. 🙂

Ieri dimineaţă mă trezeam cu greu după petrecerea în stil românesc pe care dracu’ ştie unde am dat-o, că eu nu ştiu decât că am ajuns pe un drum şi ne-am întors pe acelaşi. Şi nu erau lupi (deşi undeva în sufletul meu îmi doream să vad unul), dar mai bine că nu erau, cred, că după atâta bere şi dans, plus uşurat prin diverşi boscheţi care ne înconjurau, ar fi fost mai greu să ne îndepărtăm în viteză. Da’ fu frumos. Fu frumos că nu aveam băieţi cu care să ne pupăm şi nimic nu ne tenta la sex. A fost frumos când am jucat cărţi după aceea până pe la 3 şi mai, mai să pariez că unchiul meu e somnambul. Dar n-a fost să fie pentru cineva…. Tot eu pierdeam.
Acum, după atâta băutură într-un interval scurt de timp, ţigările au luat o pauză. Ţigările îşi aduc aminte de majorat, de pădure, de livadă. Ţigările îşi aduc aminte de Retro, de dig, de mine încercând să nu mai fiu singură, dar acompaniindu-mă doar cu berea; ţigările ştiu de margareta… le fumam împreună. Ţigările ştiu aproape tot din viaţa mea. Mai ales de prin munţi, unde nu exista o droaie de părinţi paranoici gata să ne taie degetele de la mâna stângă, în care ţinem ţigara (nu contează că suntem dreptaci). Ţigările ştiu cât am vrut eu să vină cei doi fraţi la majorat şi tot n-au avut puterea să îi aducă.
Acum nu mai contează cât m-am plimbat şi câte ore am pierdut prin judeţ şi prin oraş. Oricum ţigările ştiu tot. Şi lupii n-au apărut. Şi am inventat reclama la Coca Cola pentru fete fiţoase. Si dacă mai dansez reggaeton, rup mesele data viitoare. Chit că la iarbă verde am vrut 4 deodată să facem asta, dar mesele vechi de brad (nu garantez) s-au ţinut prea tare pentru noi. Şi Andrei nu şi-a dat seama că mă ţineam cam tare după el. Nici când după maşină, pe întuneric, tot ţigara vorbea cu mine. Tot ţigara îmi e cel mai bun prieten…. Crede-mă, ştiu tot, dracii ăştia!

Am un moment sau două de nostalgie. Toată lumea vrea la mare. Eu… poate vreau şi eu. Dar de ce să spun dacă şi aşa marea nu e pentru mine? Marea m-a dezamăgit. Marea era plină de vise. Acum toţi vin şi îşi lasă frustrările în ea. Toţi proştii îşi varsă maţele şi pişatul în mare. Mi-e frică de mare. Că marea nu mai e albastră. Marea nu se complică cu prostii gen romantismul, pentru că lumea nu mai vede în nisipul ei decât locul de futere. Am devenit nostalgică.. îmi vine să plec la mare. Doar dacă mi-aş permite asta….

M-am săturat să mă satur de toate chestiile. M-am săturat să scriu cu diacritice doar pentru că aşa se scrie în România şi tre’ să respectăm nişte chestii. Nu, nimeni nu respectă “nişte chestii” pentru că e român. De fapt, nimeni nu respectă nimic ce are legătură cu România. Dar toţi ne prefacem la fel de tare. Ca şi cum căcatul ar mirosi mai puţin dacă e de câine. Cum zicea Teo[de la Deko, nu vaca de la TV], băăăi, după ce calci în căcat, te întorci să te uiţi dacă era de om sau de câine. Parcă ar fi vreo diferenţă. Şi faza cu diacriticele… ce dacă, frate? Ce dacă? Care e diferenţa până la urmă, că tot inculţi suntem…

Ce? Oamenii deştepţi sunt neapărat nefutuţi? Oamenii deştepţi neapărat citesc mult? Nu numărul contează…revenim la vechea poveste cu mărimea; povestea confuză în care ne-am băgat toţi, că ne place să ne ocupăm creierele… Citeşti ca să faci concurenţă cu colegul de bancă? Citeşti Twilight pentru că jumătate de clasă a făcut asta înaintea ta şi te simţi dezavantajat şi mai puţin cool dacă nu faci şi tu asta? Lasă, frate, stai liniştit. Mai bine nu fă ca ăla care îl ţine degeaba pe Cioran în mână. Mai bine citeşte-l tu şi nici măcar nu-i spune. Că şi aşa n-o să înţeleagă… Dar să ştii numai tu că l-ai întrecut.

Tot n-am lămurit chestia cu diacriticele… Eu nu m-am lămurit…. Cineva?

DATA: 28 aprilie 2009
MOOD: făcută praf
MUZIK: Veritasaga – Nu vreau să văd lacrimi

Îmi plac momentele de singurătate. Sunt momentele cele mai fragile, cel maii des sunt întreruptă când sunt singură. Niciodată nu m-am gândit că e important. Niciodată nu m-am gândit că tânjesc să fiu eu însămi pentru câteva minute. Un minut… două; înnebunesc doar cu mine însămi atât de mult. E ca şi cum mi-aş da timp să mă interiorizez, să meditez, să mă supun modelării ideilor care îmi vin mereu în minte. Nu pot să nu mă abţin să mă gândesc cât de penibil mă comport când sunt singură. Brusc, totul se schimbă în jurul meu. Se transformă într-un imaterialism care mă face să râd. Imaginaţia mea o ia razna? Şi conştientizez că râd. Mă opresc şi privesc în jur; nu găsesc motivul. Aşa că mă apucă din nou. Am obsesia de a privi mult şi a râde şi mai mult. Însă îmi dau seama cât sunt de penibilă şi mă opresc. Ecoul încă îmi răsună în minte. Se repetă ca şi cum ar fi zgâriat, ca şi cum un ac de pick-up stricat ar fi scrijelit la rând aceeaşi melodie goală.
Aseară am fost singură. M-am izolat în cameră şi apoi în mine, mi-am restrâns universul până s-a redus la interiorul trupului meu. Mă înghesuiam în cotloane, mă pierdeam printre nervurile mele din ce în ce mai active. Simţeam cum inima mea îşi incetineşte pulsul, cum se cufundă şi ea în letargie şi… rămâne aşa. Era o stare din care nu vroiam să-mi revin. O prelungeam, o prelungeam… îmi doream totul din ea. Nu simţeam că mă inspiră, ba chiar mă făcea să expulzez din mine „deşeurile” de peste zi, care se adunau în avântul de a căuta singurătatea. Fără vervă, am deschis cartea la a nu ştiu câta pagină (niciodată nu ţin minte asta). Era perfectă linişte sau… mă rog, aproape perfectă, pentru că maşinile nu te lasă niciodată să fii tu. Maşinile nu rămân în virtutea inerţiei, fără sirene, fără claxoane şi fără turuitul motoarelor. În fine, ignoram maşinile. Aproape că m-aş fi ignorat şi pe mine, dar am deschis ochii şi într-o clipă de automatism, ochelarii îmi erau pe nas, semnul de carte acapara locul telecomenzii de pe raftul cel mai apropiat de mine din bibliotecă, iar telefonul pur şi simplu se lăfăia sub plapumă, în cealaltă jumătate a patului. După aceea, nu-mi mai aduc aminte ce s-a întâmplat. Pur şi simplu nu mai trăiam viaţa mea, o trăiam pe cea a lui Andrei. Şi nici acum, după mai bine de jumătate de carte, nu l-am înţeles pe Cărtărescu de ce l-a conturat astfel. Cât din Cărtărescu e Andrei? Iar spiritul meu de încercare de scriitor (care sunt), îmi dă alarma că nu deosebesc realitatea de ficţiune în Gemenii. Eu… care citeam cu patos pe sub bancă, eu care înţelegeam Madam Bovary din primele capitole, eu care aspir să înţeleg mai multe, eu… eu nu pot să mă descurc cu Cărtărescu. Îmi vâjâie capul dacă mă apuc de el pe sub bancă. Ceva din mine sau din carte pur şi simplu nu mă lasă. Cred că mi-e teamă să mă las captată total. Mi-e teamă că o să mă blochez acolo, în încercarea de a înţelege şi că nimic din jurul meu n-o să-mi mai poată spune ceva. Mi-e frică pentru siguranţa în care mă aflu când nu sunt singură. Mă agăţ de sentimentul ăsta. Ori, dacă aş încerca altfel, n-aş mai înţelege nimic din Gemenii. Aşa că totul ar fi inutil. N-aş mai găsi nicidecum bariera de la care Andrei, protagonistul, devine ficţiune. Nu ştiu… pur şi simplu.
Revin… o voce calmă şi poate mai mult seducătoare mi-a întrerupt lectura. Brusc, nu mai eram singură. Undele radio îmi aduceau aproape un suflet la fel de singur. Un suflet agitat, care în mod continuu căuta cale de scăpare din rutină. El nu se putea izola de mine ţi îmi părea rău pentru el. Nici eu nu mă puteam izola de el. Aş fi vrut să îl compătimesc, dar în mine concepeam sentimente mai bune, mai curate. Iar după el, pulsul îmi crescuse. Îmi auzeam inima bătând cu putere. Mă trezisem. Ieşisem din sinele meu. Că era vrajă sau otravă, nici acum nu ştiu. Şi în mine s-au cumulat din nou zecile de gânduri vulnerabile, lumeşti, iar pentru tot restul serii nu mi-am mai găsit sinele. Am stins becul şi m-am băgat sub plapumă, înăbuşind pentru o clipă bătăile aprige ale inimii. Pe întuneric, îmi priveam degetele de la mâna dreaptă să văd dacă tremur.

DATA: 30 aprilie 2009
MOOD: de toate
MUZIK: Guns N’Roses – Don’t cry

Aveam nevoie cu disperare de o pauză de cafea; n-am găsit-o… şi nici nu mai am încredere în ea. De ce? Pentru că mă acaparează, mă fură din mine şi mă vrăjeşte cu aburii ei mistici, cu aroma ei care provoacă dependenţă. Cafeaua mă face să aud voci; când o beau e bine, după două ore mă prăpădesc de râs, după încă două sunt plină de energie, dar noaptea nu mai pot să dorm. Aşa că număr elefanţi [că de oi m-am săturat] sau îmi pipăi faţa prin întuneric şi îmi verific toate componentele ei. La un moment dat, ajunsesem să vreau să îmi găuresc ţeasta, doar, doar voi vedea conţinutul cutiei craniene. Mă temeam că e gol înăuntru, că sunt plină de un lichid necunoscut, nedescoperit, cleios şi puturos. Dar vroiam să-l văd. Şi asta fusese tot după o cafea.
Acum am nevoie de o pauză; dar nu de cafea. Vreau o pauză de lectură. O pauză în care să îmi caut sinele [din nou], o pauză în care să devin competentă. Pentru că în aburii cafelei nu găsesc satisfacţia unei noi lumi. Cafeaua e dulce numai atunci când o bei; apoi nu mai înţelegi nimic. Pentru că lectura îmi conferă acea stare de sevraj de care nu mă pot despărţi. Aşa cum toţi aruncă zaţul de la cafea, fiindcă e amar, eu îl beau. Beau „zaţul” unei cărţi, scormonesc prin el cu nesaţ, căutând o pluralitate de bobiţe sau de sensuri. Savurez fiecare boabă din final; aproape că îi mănânc hârtia.
Da, o cafea e ca o carte; dar o carte nu e ca o cafea. Pentru că citind nu rămâi în cap doar cu abureli şi în gură cu gustul ăla dulceag şi călduţ. Citind, dai peste caimacul cel mai amar al vieţii, în care se „îneacă” personaje, întâmplări şi locuri. În caea nu-ţi poţi citi destinul, oricât ai vrea de mult. Dar cartea, ei bine… ea e un plurivers. Ea durează sute de ani, vine din trecut şi are toate orizonturile viitorului deschise în faţa ei.
Şi nu, nu e doar un tribut adus cărţii. E doar o comparaţie pe care am făcut-o într-o pauză de cafea. Şi e jurnalul meu.

efectul de poezie….
e mai uşor să-l vezi
uite, colo
decât să-l simţi
de ce nu citeşti
ca mine, pe diagonalele vieţii
singurul mod în care VEZI
de ce şi cum şi unde

ai văzut?
încă nu te-ai prins
ce greu…

cum poţi
trăi cu sentimentul
că nu trăieşti
prin efecte
hai mă „speciale”
e uşor să vezi
uite colo
pe diagonalele textului
cum se perindă
atât de pur, de teluric
chiar îi simt mirosul
ce fel de nări ai?

second-hand
aaa, eşti român
uitasem
poate
nu, lasă
nu te mai întreb
uit că nu VEZI

nu pot trăi pe verticală
hai pe diagonală!
efectul de poezie
s-a….evaporat
la second-hand.

Scris tâmpit la tastatură ca la pian. Bâlbâiala ca de dada-dadaism, în fine, dada-neatenţie [în viziunea mea] e un gând ce îl ai de mult în tine ca un sentiment care nu a avut parte de mizuage [pe limbajul românesc dezvirginare] la timp şi nu a mai valorat nimic.

În fine, m-am îmbolnăvit. De ce vă spun? Uite-aşa, ca veste de care să râdeţi. Vine Paştele. Ohooo, ce plăcere! Timp liber să stai cu burta la soare, să vezi că ţi-ai umplut frigiderul [dacă ai avut cu ce, ave ţie, muritorule!] şi că nu ai cu cine să îl goleşti. Cum de m-am îmbolnăvit? Am văzut de ieri în chiuvetă cum îmi regurgitez creierul pe nas, pe gură, pe urechi. S-a umplut… Cu tristeţe, am plâns curăţându-mi viscerele apoi cu un fel de endoscop. Vezi tu, regurgitasem din mine până şi toată nebunia. Era să deschid robinetul. Era să îmi fie şi mai rău. Era să nu îmi mai recuperez creierul vreodată.

Apoi, am fost la un poet. El mi-a vândut din poeziile lui pe reţetă. Curând, am scăpat din strânsoare. Mi-era mai bine. Azi, încă sunt bolnavă. Dar măcar am o speranţă că poate se va descoperi leacul şi pentru scriitori…. într-o bună zi…

„Vroiam să ştii că sunt aici…întotdeauna pentru tine; sau pentru mine?”
De când ai plecat, m-am gândit la mult prea multe lucruri. Am început poate să te văd aşa cum erai cu adevărat: liber, nestingherit de cei din jur, cu perpetua nevoie de a a avea pe cineva în jurul tău. Şi eu eram aşa; mi-era frică de glasul din interiorul meu…mi-era frică să rămân singură cu gândurile mele. Dar acum, nimic, nu mă mai poate aduce la acea stare. Când ai plecat, ai închis după tine acea uşă din mine care mă făcea să fiu umană.
Mi-am adus aminte prima zi în care te-am văzut. Eram în acelaşi echipaj şi totuşi nu te cunoşteam. Mă simţeam stingheră şi nu ştiam cum să reacţionez când te-ai aşezat lângă mine. Nu vroiam să mă crezi ciudată. Prea multă lume mă credea aşa. Aveam sentimentul că ţie trebuie să-ţi spun, să-ţi explic cine sunt. Căldura ochilor tăi mă liniştea. Nu puteam să tac când îi priveam. Păreau că vor să-mi poruncească ce să fac. Nu mă puteam împăca cu ideea. Credeam că te urăsc. Nu vroiam ca lumea să mă mai considere un copil, deşi mă comportam ca atare. În fond, erai şi tu doar un om…
Am intrat în vorbă. Nu ştiu de ce, dar am găsit în tine un adorator al fotbalului. Şi mie îmi plăcea atunci. Eram pe jumătate băiat. Nu ratam niciun meci al echipei favorite, deşi nu mergeam vreodată pe stadion. Vedeam strălucirea din ochii tăi care mă făcea să mă simt confortabil. În jur începuse forfota. Spectacolul începuse. Dar eu nu puteam să fiu atentă. Doar tu contai din toată acea mulţime. Chiar dacă mi-ai fi vorbit despre necunoscut, tot mi-ar fi plăcut să te ascult. Eram pierdută într-un fel de exaltare. Mă treceau fiori prin tot corpul. Nu ştiam ce putere mare ai tu asupra mea. dar mă lăsam dominată. Tot ce erai tu, vroiam să fiu şi eu. În special, vroiam să mă priveasă ochii tăi mereu. Şi tot acel fior să nu se mai termine. Mă simţeam cuprinsă de vis. Tu deschisesei o poartă nouă în mine. M-ai făcut să mă gândesc dincolo de puterea mea de înţelegere.
Nu mai puteam sta fără tine. Tu mă inspirai, deşi mă făceai să mă pierd în momentele cele mai importante. Tu îmi deschideai calea către nemurire. Dacă trăiam în tine, puteam să trăiesc o eternitate şi tot n-aş fi simţit. Tu treceai prin sufletul meu ca printr-o carte deschisă. Nu ştiu cum reuşeai să-l citeşti. Într-un fel, vroiam să mă ascund de tine. Eram vulnerabilă şi nu vroiam să-mi ştii toate secretele, pe care oricum ţi le-aş fi spus, dacă mă rugai. Într-un moment, ţi-am atins mâna. Am tresărit şi mi-am retras-o. Dar tu ai căutat-o înapoi. Îţi plăcea să mă domini; eu tremuram de emoţie. Necunoscutul era în faţa mea şi n-am ştiut ce să îţi spun. Tu mă posedai. Eu eram creaţia ta. Nu mai exista nimic în mine înainte de tine.
„Tu erai destinul. Sau poate fericirea? Te simţeam ca pe un demiurg omniscient. Dar dacă te întrebam ceva, te pierdeai şi tu, ca şi mine.”
Apoi, tu ai început să mă ţii de mână. Eu îmi pierdusem capul, eram într-un fel de letargie ameţitoare. Atât ştiam: că nu puteam să îţi dau drumul. Tu mă alimentai cu forţă. Pe umărul tău mi-am lăsat capul şi tu ai acceptat să-mi preiei o parte din necazuri. Trecând alături de tine, înfruntam priviri invidioase şi mă simţeam frumoasă. Lumea părea plină de semnficaţii. Tu dădeai fiecărui lucru un sens. Îmi dădeai mie un sens.
„Nu concepeam un moment fără tine. Şi dacă se întâmpla, căutam cu disperare explicaţia, ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta. Oare ştiai tu asta? Ce demiurg erai tu oare?”
La trei zile după ce ne-am cunoscut, ardeam de nerăbdare să simt ceva nou. Licoarea zeilor mă atrăgea cu fiecare pas. Eu nu puteam să îi rezist. Tu cum ai rezistat oare? În acest timp, păream şi mai ciudată printre ceilalţi. Pentru că nu mă interesa, ceilalţi mă pedepseau cu indiferenţă sau cu surâsuri maliţioase. Eu mă trezeam pentru tine; ştiam că tu vii la masă. Eu respiram prin tine. Eram gata să-mi las până şi trupul în suferinţă, dacă te puteam privi mai mult. În acea zi eram doar noi pe stradă. Ardeam de nerăbdare. Presimţeam că nu va trece ziua aşa uşor pe lângă mine. Clipele treceau extrem de greu şi mă simţeam închisă într-o cusşcă. Am ieşit în sfârşit din acea încăpere şi, pe stradă, vorbeam nimicuri. Nu eram atentă la discuţie. Cerul era senin. Eu îi căutam mâna. M-am cuibărit deodată într-a lui; acum eram în siguranţă. Drumul părea scurt. Despărţirea se apropia inevitabil. El îmi spunea că visul se va terminat. Eu nu îl credeam. Credeam în el, dar nu şi în cuvintele lui. Atunci mi se păreau goale. Nu vroiam să le înţeleg. Nu l-am lăsat să termine propoziţia. Simplul gând la sfârşit mă făcea să tremur. Iar eu eram într-un vis prea frumos. I-am strâns mâna, să verific dacă încă e lângă mine. Mergeam alături de el deznădăjduită. Vroiam să mă agăţ de o speranţă cât de mică, dar nu se întrezărea nicăieri. L-am privit; m-am calmat ştiindu-l lângă mine.
„Mă temeam să îi dau drumul. Instinctul meu de posesiune revenise în interiorul meu. L-am dus până în apropiere de refugiul meu, locul unde închideam şi deschideam ochii gândindu-mă la el. La un moment dat, el s-a oprit. Eu l-am privit nedumerită. Ce era cu mine? Eram atât de egoistă?”
Mi-a arătat cu privirea locul unde el îşi găsea liniştea trupească în fiecare seară. Am înţeles…era şi el obosit. Am mai rămas câteva minute în tăcere. El a făcut un pas spre mine, iar eu spre el. Atunci m-a sărutat. Am simţit un fior dulce care părea să mă ridice către cer. Apoi el s-a întors şi a plecat. L-am condus cu privirea şi m-am întors şi eu. Eram veselă. Am ajuns şi m-am trântit pe pat. Fetele mă priveau, dar eu nu le băgam în seamă. În fond, nu îmi erau prietene. Iar eu eram prea fericită să mă gândesc la asta. Eram convinsă că voi fi alături de el întotdeauna. Nici nu îmi puteam închipui altfel. Momentele magice erau ale noastre pe veci. În mintea mea se perinda retrospectiva acelor zile. Seara, la discotecă, eram în culmea fericirii. Dansam ca pe aripile vântului, fără să îmi pese de nimic. La un moment dat, răpusă de zăpuşeala de dinăuntru, am ieşit şi m-am aşezat afară, pe trepte. Credeam că nu îl voi vedea. Priveam stelele şi mă gândeam la el. De pe o alee din stânga, apare un grup de băieţi. Tresar şi privesc cu atenţie. Îl văd şi pe el. În spate chicotea un grup de fete. Ne salutăm, el se opreşte sfios şi îmi vorbeşte. Chipul lui părea stingherit, ca şi cum i-aş fi întrerupt pacea într-un moment sacru. M-am retras sfioasă şi după ce l-am întrebat cu jumătate de gură dacă stă la dans, l-am petrecut cu privirea. Se îndrepta către administrator. Tot fotbalul îl atrăgea mai mult. Am petrecut cu privirea grupul zgomotos, care îşi reluase discuţia, când am văzut cum o fată îi căuta mâna. M-am simţit profanată. Inima îmi bătea cu putere în piept. Se putea ca el să nu mai fie al meu?
„Nici nu mi-am dat seama când s-a terminat visul…tu ştii?”
Ceva nu mai era la fel. M-am întors cu inima îndoită în sală. Am încercat să revin la acea atmosferă, dar nimic nu mai era la fel. Credeam că lumea mă încolţeşte de pe margine cu aceleaşi priviri răutăcioase, de parcă ar fi ştiut tot zbuciumul meu interior. Mă simţeam ca un leu în cuşcă. N-am mai rezistat. Am ieşit şi, printre toţi copiii, mi-am găsit drum către camera administratorului. Parcă îmi ghicise gândurile. În acel moment ieşea şi el. Nu l-am putut privi în ochi. L-am întrebat doar „de ce?”. El a început să râdă. Probabil gelozia mi se citea pe faţă. La scurt timp, a înţeles. M-a mângâiat şi mi-a explicat. Pentru mine totul era clar. Eu eram cea pe care nimeni nu o observa şi el era cel pe care îl doreau toţi în jurul lor. Inima mea nu mai simţea la fel. Iar a doua zi, visul s-ar fi terminat de tot. Despărţirea a fost seacă. Acolo sus, îmbrăţişaţi, mi-a scăpat o lacrimă pe umărul lui. Eu eram plină de speranţă în viitor, el era sceptic. Am început să râd de neîncrederea lui. Dar, aşa cum simţisem cu o seară înainte, ceva nu mai era la fel. L-am privit de la geam cum a plecat. Cine ştie dacă s-a mai gândit la mine? I-am scris mesaje…el mi-a răspuns în acelaşi stil rece. Apoi au început să curgă lacrimi; din ce în ce mai amare…zilele treceau şi eu i-am scris. Nu am primit niciun răspuns. Mă feream să mă gândesc că nu îl voi vedea. Trece un an. Am observat în el schimbarea. Eu eram cam aceeaşi copilă naivă. Nu am avut timp să îi spun prea multe. Mă obosise aşteptarea. Iar el era mai timid ca mine. L-am prins de mână, dar nu am putut să stăm mult altfel. Parcă ne era teamă de privirile oamenilor. La ieşire, nu l-am mai găsit. Urcase să plece acasă- am fugit spre microbuz şi cu toată forţa pe care o mai aveam, l-am scos de acolo. Toşi priveau pe geam. Ne profanau intimitatea. Sărutul lui a fost mai mult pe obraz decât pe buze. L-am primit cu un oarecare regret că nu am îndrăznit eu mai mult. Ocaziile poate că nu au lipsit.
Eu am lipsit din ele…sau el. Şi astfel, totul s-a năruit încetul cu încetul.
„Am fost egoistă. M-am gândit la fericirea mea. Până la urmă, nici nu am găsit-o. Am căutat-o cu atâta patimă, iar ea a trecut pe lângă mine. M-a strigat, m-a prins de mână, dar eram prea ocupată să privesc înainte. Nici nu am observat-o.”
Acum, timpul a trecut mult mai repede. În singurătate, nimeni nu a reuşit să fie acel înger al fericirii pentru mine. Nu ştiu ce a fost în trecut, dar acum sunt convinsă că dragostea şi fericirea nu există. Poate doar în cantităţi mici şi pe piaţa neagră….

Draga TU,

Ce Dumnezeu faci cand eu nu sunt prin preajma? Adik stiu ca te comporti ca un nebun, desi cand te-am zarit erai cam cumintel.. Las k stiu eu care e universul tau; mi-am dat seama din prima clipa, cand ti-am vazut parul cum se misca in ritmul instrumentului…music is yours..
Eu sunt doar cea care te priveste din umbra, te admira desi nu stie nimic despre tine si vrea sa invete si ea. Dar tu nu ai de unde sa stii; esti prea pierdut in lumea ta. Da, vorbesc foarte serios cand iti spun ca te-as scoate la un pahar de jinutz in oras sa aflu mai multe despre tine, chiar daca e pe cai neortodoxe.
Sunt si eu distrata; te privesc, dar nu ma gandesc neaparat la tine. Desi uneori iti vad chipul si pe o foaie alba, ca si cum mi-ai surade. Dar nu te cred; ma seaca iluziile. Tu ma seci deseori. Ce dreq, nu poti da si tu un mass? Si acum ce sa fac? Sa astept sa te interesz? Adios, amigo! N-am timp de asa ceva. Ma observi sau nu, mai trece o zi si eu te-am uitat. Am si eu universul meu; doar nu credeai ca scopul meu in viata e sa te ador pe tine. Vai, ce ma amuz cand ma gandesc la tine!
Nu pot tine pasul cu tine; nici macar cu prietenele mele nu pot. Le pierd in universurile lor. Ce infinitate de sentimente!
Hai sa-ti povestesc ce am facut ieri. Sunt sigura ca te-ar interesa, daca ai sti ca ti se adreseaza. AERIANULE!!! Nu mai crede in atatea prostii; nici nu stii sa citesti in ochi unei fete. Dar eu ca o prietena buna ce sunt, te anunt si de acest lucru, ca nu cumva sa ma crezi o dezinteresata care nu se uita decat dupa ochii tai. Am vazut si mai frumosi, stai linistit. Oricum stai linistit. Eu nu te veghez decat rareori. Nu prea am timp de tine, amice. Hai gandeste-te umpic. Am fost la un meci de volei si apoi m-am pozat ca o nebuna cu fetele in parc. Cand dreq sa ma mai gandesc si la tine?
Sunt o super eroina si salvez prea multe suflete ca sa ma mai ocup si de al tau. Hai ca de cand iti tot scriu, trebuie sa imi incep programul. Da, lucrez si in schimb de noapte. Dar tu de unde sa stii? Ti-am mai zis, nu te scoate nimeni din lumea ta. Sper ca inca mai citesti scrisorile mele, ca imi suna pagerul de jumatate de ora si eu il tot opresc, de dragul tau, mai boule! Doar nu credeai ca te las cu o schita si un P.S de juma de pagina dupa program. Acum sunt fresh. Nu am dat sfaturi, nu am salvat nicio matza azi. Pot sa iti scriu cat de mult. Inca nu stiu ce ma impiedica sa termin ideea. Iar apare chipul tau pe o foaie velina. Of, of, ce ma fac eu cu tine? Te trec la urgente. Asta e….
Dragul meu, hai ca te-am pus in agenda. Uite ca ma gandesc destul la tine si la sufletul tau pierdut prin asternut. Uite ca iar imi suna telefonul. A plecat secretara; ma duc sa raspund. Asteapta putin………..gata, m-au chemat la morga. Nici nu vreau sa iti povestesc cum arata un suflet mort. Nu vreau sa te sperii. Te-am programat pe maine la un control. Sper ca nu ai cancer la suflet. M-ai mai speriat o data cu asta. Te-am si palmuit dupa aia. Cum sa ma sperii tu asa? Ti s-au urcat tigarile la suflet. Lasa ca stiu eu; nu mai minti!!!
Bine, bine, ti-am spus destule acum. Multumesc ca m-ai ascultat si de aceasta data! Nu stiu cand iti mai scriu…sunt destul de ocupata. Multe operatii hardcore, pe suflet deschis. Hai ca te pup pana la urma!

Cu drag,
Dr. HOT