Han Kang și disecția unei traume

            Începând de anul trecut, am dezvoltat o curiozitate aparte față de zona literară sud-coreeană. Modul de exprimare clar și concis, însoțit de o stânjeneală specific culturală m-a acaparat din primele lecturi. Una dintre scriitoarele la care mi-am dorit de mult să ajung este Han Kang. Știam că e cunoscută pentru modul în care frapează cititorul, pentru cum îl trage în poveste și îl face să iasă cu totul schimbat de acolo. Mă intrigă de fiecare dată un scriitor care are puterea aceasta; în același timp, nu cred în părerile majorității, așa că m-am lăsat convinsă doar la insistențele unei prietene dragi.

            Să încep romanul nu a fost deloc dificil. Dar să-l închei m-a solicitat mult mai mult. Mi-a pierit curajul chiar la ultimul capitol. L-am lăsat deoparte, nu știam cum să mai revin la el. Astfel, am avut o pauză de aproape două săptămâni, în care am sperat că intensitatea poveștii va scădea. Din contră, tocmai acest repaus a făcut loc unui nou puseu. Tot ceea ce am acumulat ca participant naiv la actul lecturii s-a amplificat în momentul în care însăși Han Kang a apărut în centrul poveștii. Dintr-odată, am simțit că toate personajele de până atunci vin peste mine, gata să mă bântuie. M-a învăluit vinovăția pe care am crezut-o departe de mine, gândindu-mă că acel conflict nu-mi aparține, nu vorbește despre istoria sau trecutul meu.

            În mod ciudat, o face. Pentru că revolta de zece zile din mai 1980, petrecută în Gwangju, vorbește despre o cruzime și o brutalitate care ne aparține tuturor într-o anumită măsură. Ea nu poartă culoarea unei țări sau perioade, ci din contră, arată un impuls uman care traversează dincolo de delimitări, făcând istoria să se repete: „ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții?”. Până la urmă, nu e vorba doar despre Gwangju, ci ar putea fi și despre Busan, Seul, sau orice alt loc în care un regim autoritar a încercat să distrugă libertatea cetățenilor săi. Dincolo de brutalitatea evenimentelor, aspecte pe care Han Kang le redă într-un mod foarte grafic, romanul este unul despre rememorare, despre acele povești terminate înainte de vreme. Scriitoarea reușește să preia aceste destine și să le restabilească în memoria cititorului. Împarte cu el atât frustrarea, cât și vina de a fi supraviețuit, de a fi fost în afara evenimentelor: „Mă lupt cu umilința că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viață. Sunt om, o ființă umană:e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război”.

            Chiar dacă vina și umilința acaparează, făcând ca moartea să pară unica soluție viabilă, Disecție atrage atenția asupra datoriei de a păstra acele întâmplări în memorie. E o istorie care nu poate trăi altfel. Te ține prins în realitatea care te lovește cu imagini dure, inconfortabile. Prin toate personajele sale, romanul vorbește despre trauma individuală și procesul lent de vindecare, dar și despre cea colectivă și cum o națiune nu se vindecă niciodată din suferința pe care o provoacă propriilor cetățeni.

            Memoria nu ține cont de importanța unui destin uman, deși comite adesea nedreptatea de a-i păstra vii doar pe cei care au avut o anumită relevanță. Puterea lui Han Kang stă tocmai în faptul că vorbește despre omul de rând, făcând dreptate amintirii acestuia, cu precădere pentru cei care au rămas în urmă. Nu pot decât să sper că măcar o parte dintre noi să învățăm din lecția Gwangju, deși contextul actual mă contrazice. Indiferent de asta, Han Kang este clar una dintre scriitoarele care merită explorate, cel puțin pentru că îți dă de gândit și încearcă să te responsabilizeze.  

Dragă Doti, dragă Radu,

Mă așez să vă scriu de parcă v-aș fi cunoscut acum mulți ani și abia acum am reușit să vă regăsesc. De fapt, nu cred că am fi avut cum să ne întâlnim vreodată. Poate doar prin scris și, de fapt, prin teatru. Iar dacă aș fi scris, sunt sigură, dragă Doti, că rândurile mele ar fi rămas nerăspunse, așa cum li se întâmpla celor care îți trimiteau cuvinte.

Cât de aproape, dar și îndepărtată e toată această istorie, deși ea trăiește în continuare între pereții casei voastre. I-am trecut și eu pragul astăzi și nu cred că am realizat niciodată cât de repede poate trece o jumătate de oră. E minunat să te strecori printre atâtea pagini de istorie, să poți trage cu ochiul la ceea ce ați lăsat în urmă. Pe de o parte, am rămas noi: cei care am citit Dona Juana, cei care trecem pragul studioului „Radu Stanca” de la Facultatea de Litere din Cluj, sau al teatrului „Radu Stanca” din Sibiu. Iar pe de altă parte, rămâne povestea: respectul, iubirea, magia. Azi am avut ocazia să joc o părticică din ea; să dau glas unor cuvinte spuse cu ani în urmă. În plus, au răzbătut până la mine șoapte de vizavi. O altă istorie care încă merge înainte.

Nimic nu poate întrece fascinația care m-a însoțit toată ziua.

Dar acum trebuie să ies încet-încet din atmosferă, să mă întorc în timpurile noastre pe ritmuri de Chopin. Și să-i las pe ceilalți să se bucure de prezența voastră, într-un fel sau altul. Norocoși sunt cei care vă vor mai trece pragul mâine, prin Case de poveste, de unde am aflat și eu mai multe despre voi: https://www.facebook.com/events/7707951509247514?active_tab=about .

Eu sper ca și alții să mai poată ajunge la voi, chiar dacă lucrurile se vor transforma curând.

            Îmi permit să vă îmbrățișez și să vă mulțumesc.

                       Cu drag,

                       Elena

Cărți favorite – retrospectivă 2021

În general evit să fac retrospective sau topuri la final de an. Mi se pare că mereu risc să exclud o carte care poate nu și-a găsit locul printre favorite pentru că am citit-o la momentul nepotrivit sau pur și simplu nu s-a potrivit stilul ei cu mine.

Dar uitându-mă înapoi printre cărțile pe care le-am parcurs de-a lungul anului, am realizat că a fost un an bun, cel puțin din punct de vedere al lecturilor. Am citit mai puțin decât în alți ani, iar provocarea mea de pe goodreads a tot scăzut, până la punctul în care am renunțat să o mai ating. Dar am citit mai așezat, cu mai multă răbdare, acceptând momentele în care n-am avut energie să dau pagina și am preferat să pornesc un serial. Am citit romane cu număr mai mare de pagini, pe care m-am încăpățânat să le duc la bun sfârșit și poezie bună, respectiv foarte bună, pe care am savurat-o în liniște. Mai noile mele preferințe muzicale s-au strecurat și în alegerile de lectură pe care le-am făcut, astfel că am citit mai multă literatură asiatică. Am ascultat un roman și o carte de nonficțiune, iar 8 dintre titlurile care se regăsesc printre favoritele mele au fost parcurse în limba engleză. La număr de pagini prefer să nu mă uit, el a contat numai în momentul în care mergeam să citesc pe malul lacului și geanta era mult mai grea.

N-aș putea să explic foarte detaliat de ce unele cărți au rămas mai aproape de mine decât altele și nu le pot ordona în vreun fel anume. Am ales însă să le așez în câteva categorii. La titlurile citite în limba engleză am redat titlul ediției pe care am citit-o fără să-l traduc. Toate au ediții corespondente și în limba română.  

Poezie:

  1. Debuturi extraordinare:
    • Teona Galgoțiu – Mă uit înapoi și dispare (OMG Publishing, 2020)
    • Cătălina Stanislav – nu mă întrerupe (OMG Publishing, 2021)
  2. Reveniri în forță:
    • Aurel Pantea – Execuții (Cartea românească, 2020)
    • Ruxandra Novac – Alwarda (Pandora M, 2020)
  3. Descoperiri:
    • Diana Geacăr – Dar noi suntem oameni obișnuiți (Cartea românească, 2017)
    • Federico Garcia Lorca – Poetul la New York (Art, 2020)

Roman:

  1. Romane lungi (>700 pagini):
    • Min Jin Lee – Pachinko (audiobook)
    • Frank Herbert – Dune (Nemira, 2019, ediția a VI-a)
    • Hanya Yanagihara – O viață măruntă (Litera, 2020)
  2. Romane scurte / medii:
    • Banana Yoshimoto – Kitchen (Kindle edition)
    • Nawal El Saadawi – Femeie în punctul zero (Black Button Books, 2021)
    • Bernardine Evaristo – Girl, Woman, Other (Penguin Books, 2019)
    • Choo Nam-joo – Kim Jiyoung, born in 1982 (Scribner, 2018)
    • Suah Bae – M-am săturat de tine (Univers, 2019)

Povestiri:

  1. Ursula K Le Guin – The Ones Who Walk Away From Omelas (Kindle edition)
  2. Dino Buzzati – Seven Floors (Kindle edition)
  3. Elena Vlădăreanu – August (Nemira, 2021) -> volum integral
  4. Junot Díaz – Sufocare (Black Button Books, 2018) -> volum integral

Non-ficțiune:

  1. Mitch Albom – Tuesdays with Morrie (Time Warner Paperbacks, 2003)
  2. Paul Kalanithi – When Breath Becomes Air (audiobook)

S-a nimerit să fie număr rotund, care sper să fie cu noroc și să însemne tot mai multe lecturi bune în continuare. Sunt curioasă, cu voi ce cărți au rămas?

M-am săturat de tine

M-am săturat de tine (Bae Suah, Univers, 2019) este una dintre acele cărți pe care nu planifici să o cumperi; de care auzi undeva și totul te îmbie spre ea. E genul de volum pe care ai pus mâna uitându-te printre rafturi și cu care pleci apoi acasă, unde nu îl mai lași din mână până termini.

Lectura e una cursivă, iar cartea destul de scurtă, astfel încât e mai puțin un roman, cât mai mult un set de episoade din viața protagonistei. Yukyeong e o femeie singură de 33 de ani, cu convingeri ferme, care contravin câtorva principii tradiționale din societatea coreeană, fapt pentru care este catalogată ca având fobie de bărbați. Modul în care este percepută nu e demontat, dar nici nu e susținut. Pe parcursul romanului, viziunea ei asupra lumii este conturată în raport cu celelalte personaje, gravitând în jurul câtorva idei și spații în care se regăsește. Deși nu a fost educată în spirit conservator, presiunea din cadrul familiei este destul de evidentă, fapt pentru care protagonista alege să se distanțeze. Ea este în mod evident împotriva căsătoriei ca instituție, un grup restrâns din care face parte, în timp ce consideră că scopul celorlalți, fie că este exprimat explicit sau nu, este să găsească persoana cu care să întemeieze o familie, în același timp îndeplinind condițiile definite la nivelul societății: „Femeile de la masă decretaseră că pentru a te căsători trebuie să cauți un bărbat care a terminat o facultate, care este înalt, care are deja o casă și care nu este fiul unei văduve sau copil singur la părinți”.

Ea se menține la distanță de aceste norme, concentrându-se pe activitatea la locul de muncă și studii. Experiența ei nu lipsește, doar că are o viziune foarte pragmatică asupra sexului. Pe tot parcursul poveștii, protagonista gravitează în jurul a trei planuri: social, familial și profesional. În fiecare dintre acestea, accentul este pus pe perspectiva din care este privită o femeie, mai ales dacă este celibatară. Așteptările la locul de muncă sunt mereu diferite, considerându-se că ar putea dedica mai mult timp, având în vedere lipsa unor responsabilități casnice. Deși lucrează inclusiv în weekend, nefiind singura colegă, este în continuare criticată: „Femeile caută să obțină mereu toate zilele libere posibile. Zi liberă de ciclu, ziua liberă lunar, concediu anual, concediu de sarcină… dar ele nu sunt dispuse să rămână peste program deloc”. Astfel de generalizări se regăsesc pe tot parcursul romanului, expuse de obicei de cei care au păstrat o viziune rigidă și conservatoare.

Povestea nu are o acțiune specifică și nu surprinde o evoluție clară a personajului. Dar nu aceasta este intenția. Autoarea punctează destul de clar anumite episoade, toate narate prin vocea protagonistei, accentuând diferite idei și perspective. Dintre toate, cel mai pregnant se resimte presiunea socială care, indiferent de cultură, se regăsește pe diferite paliere.

Book haul noiembrie

@Garlic, în caz că vă tentează.

            Cana de ciocolată caldă e goală deja. Weekendul e aproape gata, dar au mai rămas din el câteva gânduri, cărora nu le-am găsit încă locul. Noiembrie e încă la jumătate, dar parcă a trecut deja mai mult din el și nu i-am înțeles încă mersul. Când se întâmplă asta, iar timpul trece parcă de două ori mai greu, capăt și eu o lentoare pe care nu o pot scutura. Lentoare care mă atrage, spre cănile aburinde, spre mirosul de pagină neîntoarsă adus acasă. Nu citesc la fel de mult cum mi-aș dori; încă nu mi-am recăpătat ritmul. Dar când sunt între volume mereu revin la cumpărat (chiar excesiv, e adevărat). Doar că de această dată m-am gândit să nu țin lucrurile astea doar pentru mine, ci să vă dau ocazia să aruncați o privire în lista de cărți care și-au făcut loc pe rafturile mele (sau pe lângă ele, mai bine zis), în luna noiembrie.

            Adevărul e că nu am știut cum să încep, sunt puțin stângace la lucrurile astea. Mai simplu mi-ar fi fost să așez teancul de cărți undeva, să-i fac o poză, puțină editare și s-ar fi înțeles repede. Dar toată ideea a pornit de la faptul că luna aceasta am cumpărat mult și destul de divers, ceea ce m-a făcut să simt nevoia de o structură diferită.

            De fapt, mi-am scos o carte la brunch. Am răsfoit-o, am amușinat-o și-am scos-o în oraș. Dar ea nu se dezvăluie doar privindu-i coperta, așa că rămâne să îi fie explorat interiorul mai îndeaproape. E vorba de Yoko Ogawa – Poliția memoriei (Humanitas Fiction, 2021), o distopie de care n-am știut că va apărea la noi și a fost o surpriză foarte plăcută. E scrisă în 1994, dar capătă recunoaștere internațională doar din 2019, atunci când ajunge tradusă în limba engleză. Din ce am auzit despre roman, mă aștept să devină curând foarte apreciat. Și pentru că o vizită la librărie nu se poate încheia cu o singură achiziție, am mai luat Etgar Keret – Haide, zboară odată (Humanitas Fiction, 2021), scriitor și regizor israelian, aflat la al doilea volum tradus în limba română.

            Trebuia să echilibrez apoi în ceea ce privește poezia, așa că am pus mâna pe Ileana Negrea – Jumătate din viața mea de acum (Fractalia, 2021), de care nu cred că aș fi aflat dacă nu ar fi fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde, la categoria de debut. Dar un volum de poezie nu vine niciodată singur, așa că împreună cu el m-am întins spre traducerea din poezia câștigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură 2020: Louise Glück – Noapte credincioasă și virtuoasă (Pandora M, 2021, colecția Anansi). Iar la capătul listei de poezie se află o altă debutantă, nominalizată și ea la Premiile Sofia Nădejde: Elena Boldor – Traxx (OMG, 2021).

            Nu mai e un secret deja că sunt o fană a celor de la OMG și foarte curioasă de fiecare volum pe care-l publică, ocazie cu care am și plasat prima comandă pe site-ul lor, pe care vi-l recomand; se comandă rapid, fără cont, iar cărțile ajung foarte repede la voi (https://omgpublishing.ro/shop/ ). Așa că mi-am îndreptat atenția și către cel de-al doilea roman din portofoliul lor, de care m-am lăsat convinsă după ce l-am răsfoit și am citit descrierea de pe ultima copertă: Liviu Diamandi – Starea normală (OMG, 2021). Iar dacă Bogdan Coșa spune despre el: „Mi-a plăcut mult”, sunt curioasă.

            De această dată, un singur roman în limba engleză, asta pentru că am pus ochii pe o ediție frumoasă și e un clasic pe care, spre rușinea mea, nu-l aveam în bibliotecă: George Orwell – 1984 (Signet Classics). Tot la capitolul roman, mai am o incursiune în literatura română contemporană, găsit la jumătate de preț; altfel nu cred că-l luam chiar acum: Ioana Bradea – Băgău (Humanitas Fiction, 2020).

            De data asta am mers mai mult și spre non-ficțiune, unde nu am deloc o direcție, având în vedere că am ales atât artă, știință, cât și filosofie: John Berger – Feluri de a vedea (Vellant, 2018),  Frans de Waal – Bonobo și ateul (Humanitas, 2017) și John Stuart Mill – Despre libertate (Humanitas, 2017). De toate sunt foarte entuziasmată, mai ales că îmi doream să mai echilibrez balanța și spre alte direcții decât cea a literaturii.

            Era cât pe ce să includ și 2 romane cumpărate chiar la final de octombrie, dar aș fi trișat și nu-i ca și cum lista de mai sus e foarte scurtă. Lăsând asta la o parte, cu care credeți că urmează să încep?

Citind in iulie. Muza și o anti-recenzie.

Simt că a trecut o veșnicie de când voiam să scriu aceste rânduri, de când ne-a provocat Adelina de la Bibliomaniac pe Instagram și de când am citit Muza (nu că aș mai fi citit tare multe de atunci). Însă, se pare că impresia pe care mi-a lăsat-o a rămas mai bine impregnată în minte decât mă așteptam, așa că nu ezit să împărtășesc câteva cuvinte cu cine o avea poftă să citească.Au trecut două luni de când am găsit pe Instagramul Adelinei următoarea întrebare: ce citim în luna iulie? Challenge accepted. Era între Pelinul negru, al Ioanei Nicolae și Muza, scrisă de Jessie Burton. A ieșit cea de-a doua carte, așa că ne-am adunat într-un chat comun unde să ne cunoaștem, să discutăm păreri și, încet-încet, ne-am transformat într-un club de lectură virtual, cu multe persoane pasionate.
Muza este un bestseller, cumva venit în urma succesului pe care Jessie Burton l-a avut cu Miniaturista. Cu ocazia asta, m-am apropiat și eu de o carte pe care o evitasem destul de mult, în urma descrierii care mi se părea că nu-i face cinste absolut deloc. Dar am zis, de ce nu, accept provocarea; în bibliomaniaci trebuie să ai încredere. Urma, oricum, să discutăm cartea pe finalul lunii, pe Zoom, ceea ce m-a încântat foarte tare. Am simțit des, în ultima perioadă, nevoia de a mă conecta cu comunități cu pasiuni comune, mai ales că putem profita de mediul online.
O lectură care mi-a luat mai mult decât mă așteptam, deși începutul a fost promițător. Scriitura avea o notă originală, cu un stil fluid, care mi se părea că se va construi într-o lectură abordabilă, dar nu simplistă, potrivită pentru vară. Cartea își propune să trateze două fire narative diferite, construite pe două structuri temporale și câteva teme abordate, cu potențial puternic. Dintre acestea, cele care mi-au atras atenția sunt: războiul civil din Spania anilor treizeci, care a înlocuit republica cu dictatura franchistă, condiția artistului, a imigrantului, a unei persoane de culoare și al femeii. Cu atât mai mult cu cât acestea se împleteau – imigrantul fiind o femeie de culoare, scriitoare (poate un alter-ego al autoarei), provenită dintr-o fostă colonie britanică, care încearcă să își facă un rost în Londra anilor șaizeci. Am fost suspicioasă de la început, pentru că mi se părea că avem de-a face cu un obiectiv mult prea ambițios, care poate eșua foarte rapid. Din păcate, în ciuda eforturilor mele de a mă acomoda cu abordarea autoarei, s-a confirmat destul de repede că nu m-am înșelat. Tematica e mult prea ambițioasă pentru spațiul pe care și-l alocă și toate referințele sunt tratate superficial. Munca de documentare e extensivă, dar asta nu ajunge să fie transpus în cadrul textului, din cauza temelor care sunt dispersate pe tot parcursul romanului, care te fac să dai pagina, crezând că așteptarea ta va fi răsplătită la un moment dat, lucru care nu se întâmplă, pentru că scriitura sare mai departe la o altă temă.
Scriitura e ușor de urmărit, fluidă, care nu provoacă dificultăți. Asta creează romanului câteva avantaje, pentru că firele principale pot fi urmărite ușor, iar lectura nu e deloc greoaie. Din păcate, această lejeritate se extinde asupra dezvoltării narațiunii, iar ceea ce pare foarte ofertant la începutul unui capitol nu este dus până la capăt. Logica e relativ superficială, personajele sunt schițate destul de simplu și rapid, fără a mai reveni asupra lor. Cea care pare protagonista unuia dintre firele narative este, poate, cel mai inconsistent dintre ele. Impresia generală e o lipsă de verosimilitate. În ciuda prezentării unor momente istorice care nu pot fi contestate, rămâne o senzație puternică de absență a anumitor detalii care să completeze pe ici-pe colo. Cartea rămâne într-o perspectivă neutră, nu este angajată politic, dar nici nu explorează aproape deloc conflictul.
Volumul reușește, totuși, să problematizeze o perspectivă asupra valorificării creației artistice, mult mai apreciată în epocă dacă aparținea unui artist bărbat. Așadar, se produce un soi de renunțare la identitatea artistică, pentru ca opera de artă să poată trece testul timpului. Acolo intervine și problematizarea muzei, în jurul căreia se construiește o aură aproape spirituală. Muza nu e neapărat o alteritate, ea devine un spațiu, un context, un set de principii care duc spre produsul finit. Este poate singura dintre mizele cărții redate într-un mod verosimil, în care sunt dezvăluite intențiile autoarei. Poate că restul erau, într-adevăr, detalii de umplutură.
De obicei, mă feresc să discut o carte care nu mi-a plăcut. Pentru că nu mi se pare că merită să-i fie alocat timpul respectiv, mai ales după cel învestit în lectură. Dar și pentru că nu-mi place neapărat să scriu lucruri negative. Așadar, din toată experiența am rămas în minte cu minunatul club de lectură care s-a lansat cu această ocazie și, chiar dacă nu recomand volumul, clar recomand inițiativa lansată de Adelina, aka Bibliomaniac (mai jos link către profilul ei de Instagram, în caz că sunteți curioși de următoarele ediții).

https://www.instagram.com/adelina_traicu/

Bărbatul care (poate) aduce fericirea.

                De Cătălin Dorian Florescu mă leagă o amintire de acum 2 ani, când am pășit pentru prima dată în Doamna T, în a 3-a zi de Crăciun, pe un frig cumplit. Încă pluteam sub spiritul sărbătorilor. Pentru mine locul și perioada sunt de multă vreme magice, dar abia atunci intram pentru prima dată la o ediție de la Joia cu carte. De care nu m-am mai despărțit de atunci.

                Nu știam mai nimic despre autor, în afara faptului că este un scriitor elvețian de origine română. În rest, nu făcusem decât să-l adaug în biblioteca mea personală. Și nici măcar atunci nu am apucat să îl citesc; l-am tot amânat, până când a venit pandemia și l-am scos din cutie. Știam deja câteva pasaje și îmi amintesc că scriitura mi-a atras atenția. Ei bine, fluiditatea din acele secvențe se regăsește pe tot parcursul volumului. Florescu scrie cu multă iscusință și cu o tehnică impecabilă, te prinde în poveste și te ține până la final. Nu îți dă decât detaliile necesare la fiecare pas și te apropie încetul cu încetul; cititorul are impresia că povestea se construiește împreună cu el, chiar dacă Florescu orchestrează totul foarte atent. Niciun moment nu e ales la întâmplare, iar personajele sunt dezvăluite exact atât cât e nevoie. Se păstrează un element de surpriză, care te face să speculezi pe tot parcursul volumului legat de perspectivele pe care le întâlnești. E clar că se vor produce anumite evenimente, dar nu știi cum se vor derula decât în momentul în care începe secvența. Florescu presară câteva aluzii, toate sub un titlu care nu are cum să nu îți atragă atenția. Cine e acest bărbat? Ce face pentru a aduce fericirea?

            Aceste întrebări rămân deschise până spre final. Personajele pendulează în propriile destine, cumva în paralel, deși apar indicii că undeva se vor intersecta. Dar suspiciunea nu se confirmă decât în proximitatea întâlnirii. Iar la momentul respectiv, anticiparea se transformă într-o întâmplare care pare cumva forțată, aproape improbabilă, la fel ca momentele care i se succed. Cred că acesta este, de fapt, singurul reproș pe care îl pot aduce volumului. 

               Scriitorul explorează diverse perspective narative; uneori te surprinde cu modul în care face trecerea de la una la cealaltă. Întorceam înapoi pagina la câte un pasaj căruia mi se părea că nu îi dădusem suficientă atenție; era o adevărată plăcere să zăbovești deasupra câte unei pagini, pentru a prelungi experiența. Trecutul planează asupra protagoniștilor, iar replicile par uneori că se întrepătrund. Geografiile și Istoria se amestecă, lăsându-te pe gânduri, într-o barcă în mijlocul Deltei sau între zgârie-norii americani.

Maraton de aprilie. Pur românesc.

            Aproape am stat să calculez de când am zis că mă apuc de treburi și cât am procrastinat de atunci. Așa că am mai adăugat câteva minute aici și m-am uitat la o bucată de video de la 4fără15, care îmi anihilează de obicei toată lipsa de chef. E duminică, tot în izolare și cu o vreme cumplit de posomorâtă, exact cât să nu te ajute să faci ceea ce ți-ai dori. Așa că după puțină motivație, în loc să mă apuc, mi-am amintit că n-am tras linie după maratonul de lectură din luna aprilie, așa că procrastinez în continuare, dar cu o listă de lecturi & relecturi de care m-am ținut luna trecută.

Preluat de la aceeași 4fără15, „Romanian Readathon” a fost o provocare binevenită de a dedica o lună întreagă autorilor români. Nu zic nu niciodată la astfel de inițiative, dar aici cred că au fost foarte binevenite criteriile maratonului, fără de care nu cred că aș fi reușit să termin mai mult de 2 cărți.

1️. citește o carte de un autor român într-o ediție veche (tipărită înainte de 2000).

2️. citește o piesă de teatru scrisă de un autor român.

3️. citește cartea unui scriitor român pe care l-ai tot evitat. (genul autorului nu contează, evident)

4️. citește o carte scrisă de un autor român cu care împarți aceeași inițială a prenumelui.

5️. citește un volum de poezii al unei autoare române.

            Am făcut lista, planul și atât de tare am amestecat criteriile, încât am reușit să ratez criteriul 4 de tot (deși aveam carte pregătită pentru el, evident). Chiar dacă n-am citit organizat, am terminat 9 cărți pe parcursul lunii, dintre care 6 din maraton. E adevărat, 2 dintre ele au fost relecturi, dar hei, tot se pun. Toate mi-au plăcut foarte tare, deci nu am cărți decât cu 4 sau 5 stele pe Goodreads. Da, mai mult au fost cărți scurte, am avut mult chef de poezie lunile trecute și asta s-a văzut printre alegerile mele. În caz că vă inspiră, vă las lista mai jos. Sunt în ordine invers cronologică, deci nu-l luați ca pe un top. Poate vă scoate și pe voi din vreun blocaj de lectură, așa cum a funcționat și pentru mine:

  • Simona Antonescu – Maria Tănase: o fântână pe un drum secetos, Ed. Polirom, 2019
  • Mariana Marin – O singurătate feroce, Ed. Tracus Arte, 2015
  • Ana Donțu – Cadrul 25, Casa de Editură Max Blecher, 2015
  • Vlad Zografi – Viitorul e maculatură: trei piese de teatru, Ed. Humanitas, 1999
  • Flavius Lucăcel – Corporația, Ed. Paralela 45, 2018
  • Anastasia Gavrilovici – Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher, 2019.

Ia spuneți, voi ați făcut maratoane de lectură?

Mulțumesc pentru inspirație, 4fără15  (recomand să o vizitați)