Maraton de teatru azi la Galactoria. 3 piese, actori și viziuni diferite pentru fiecare dintre ele. Toate trei jucate cu sala plină și fiecare reușit în felul lui. Dintre toate, Sandros mi-a atras atenția cel mai tare. M-am trezit stând în primul rând, ascultând și văzând aproape fiecare detaliu. De la prima scenă, Sandros e un tur de forță. Un spectacol complex, cu personaje mitologice puternice, scoase din contextul și magnitudinea antică și aruncate în lumea de astăzi. Fără contextul grecesc antic, dar încărcate de tragism și forță discursivă. Toate dezvoltându-se în jurul unui război care adună în același adăpost antiaerian câteva destine și teme puternice: lupta dintre sexe, cea dintre bine și rău, valori, fragilitatea ființei umane. Asta în prezența unui copil care îmbracă haina de soldat din joacă, adaptându-se la violență și diverse soiuri de intimitate; care observă de pe margine luptele celorlalți, întinderea patriarhală și conflictele casnice. O construcție reușită, de la lumină, machiaj, muzică și până la textul magnific al lui Katalin Thuróczy, care creează 7 roluri, dense, provocatoare și puternice, care solicită fiecare fărâmă de energie a actorilor, de la un capăt la altul al spectacolului. Un deliciu pentru iubitorul de teatru, căruia îi place să se perinde prin construcții alambicate și text. Dozat cu momente de patetism și crize de nebunie ca la carte, spectacolul mută foarte repede accentul de pe scenele foarte încărcate spre cele cu un calm aparent. Totul în aproape 2 ore fără respiro, în care derularea spectacolului nu te lasă să îți muți privirea în altă parte. Din care am avut senzația că războiul din fundal se transformă în războiul fiecăruia dintre noi, iar conflictul exterior nu are nevoie decât de un spațiu interiorizat, ca să poată să facă implozie.
doctorulciudat
revine un moment perfect de apropiere
când te întorci de afară
și dai de infinity war pe hbo
și-i explici maică-tii superputerile lui doctor strange
deceîlcheamădoctorulciudat
și maică-ta se uită la film prin entuziasmul tău
înainte să adoarmă
se poate să o prindă povestea
lupta aia nu s-a terminat
când se trezește
doctorulciudatnumaiepeecran.
pascale
cât de faine pot să fie
ultimele zece minute din popcornul
luat la endgame când primești spoilere
și tu te-ai dus cu două ore înainte să-ți iei biletele
tu și băiatul care vine la cinema cu maică-sa
să-i citească tot filmul cu voce tare
hă hă hă
chiar și râsul de pe ecran
că-n piatra neamț nu vezi ce altceva ai putea să faci
să stai lângă chioșcul de ziare de la ropharma
dai o tablă cu pensionarul de la scara D
de 1 mai
mergi cu pungile îndesate
să iei un taxi după ora 10
nu mai circulă nimic.
Incubus
La ea n-au mai înnebunit salcâmii. Nu s-au deschis ferestrele pline de nebunii ale primăverii, când soarele îți gâdilă obrajii proaspăt scoși din fular. Când te lași surprins de zâmbetul cuiva care te descoperă dintr-odată. Iar haosul din tine devine zăpăceala pomilor înfloriți, care nu știu ce să facă cu atâta explozie. I se păreau fascinante grădinile pline de flori, fuga de o viespe rătăcită și tresărirea la o rafală de vânt mai puternică. Primăvara scotea la iveală un fel de romantism demodat; visele că se deschid terasele și plutește în aer fumul de țigară și dorința nedisimulată. Privirea care scapă atingerii și sunetul apei noaptea. Demonii potolindu-se, ieșind în lume cu pantofi roșii cu toc și pălării de fetru. Poveștile spuse după apus și licăririle în ochii lor atunci când simt oportunitatea.
Totuși, ea iubea mai mult flirtul nocturn din timpul iernii. Înghesuiala insomniacă și fumul de țigară suflat în obrazul celui de lângă tine. Ultimul pahar de vin împărțit la mai multe guri și atingerea mâinilor reci, înfrigurate după un drum prin zăpadă. Lucruri care se spun și lucruri care se recită. Spații în care se strecoară visele pentru jumătăți de minut și sunt fugărite în ascunzișuri, ca să nu apuce să primească glas. Unde cel care s-a lăsat de fumat își reaprinde viciul, tremurând în fața unei emoții pe care nu o poate descrie. Dorința unei atingeri. Vrea să devină corp, să se materializeze în aerul greu. Să scape de incubul care o urmărește, pentru că i-a dat viață acum câțiva ani. Să se poată vedea altfel decât în oglinda lui.
Dincolo de toate, ea se știa o visătoare periculoasă; capabilă să se cufunde într-o altă lume, să-și inventeze una nouă la fiecare oră. Rezultatul a ani de muncă în spatele imaginației. De aceea nu înceta să o privească incubul peste umăr sau să își lipească buzele reci de gâtul ei. Uneori îi înconjura inima cu un strat de gheață și-i prindea aripile cu o sfoară la spate. Dublu nod. Să fie sigur că nu pleacă de lângă el. în zilele alea, ea hoinărea cu mâinile reci prin casa viselor ei moarte, reînviind fantome și invitându-le la dans. Își închipuia că dacă ar fi putut să deseneze, portretele ei ar fi semănat cu nebuniile Fridei; cu dragostea ei pentru Diego și pentru corpuri. Corpurile ei cu lumini stroboscopice în gură, plutind la marginea minții în tramvaie.
Dacă reușea să se desprindă și să dea la o parte gheața, devenea de-o naivitate exagerată. O fată neobișnuită cu realitatea, înfricoșată de ceea ce n-a trăit și de momentele când adoarme mult prea greu. Disperată să ia tot ce-i mai bun din ce i se întâmplă și să nu-și piardă spiritul pe undeva. Să nu mai creadă orbește în îmbrățișarea lui și în degetele care îi mângâie obrazul. Să nu mai împartă vinul și să aștepte să mai fie ceva în pahar când i se întoarce.
Cum ar fi putut ea să se reinventeze: fata-înger, scăpată din mâinile unui păpușar profesionist, lăsându-și la picioare sforile…
Basme vechi și texte bune în locuri nebune.
A fost odată ca niciodată, căci de n-ar fi fost, ne-am fi sfiit minciuni a povesti. Căci s-a lăsat din străbuni vorbă să fie o țâră de adevăr în slovele noastre, ca să ne creadă poporul și invențiile pe care le-om băga printre ele. Fost-a seară de prier, chiar la miez de lună, când n-o tunat, dar s-or adunat boierii în prag de ușă. Dară n-or rămas în pridvor, căci s-a dat veste că-n pod la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei se-ascund câțiva fârtați, care-or adus cu ei vorbe vechi și tainice, unele poate chiar magice. Și-or început ei la ceas de seară, undeva pe la apus, să zică din vorbele alea și să tot zică. Și să ardă busuioc și să bată toba. Iară toate câte s-or zis n-or fost degeaba, c-or venit cu învățăminte, iar unele chiar așa învârtite, aduse mai aproape de întâmplările pe care nu le-or mai văzut străbunii, dară le-or priceput nepoții ani mai târziu, când s-or lovit de ele pe potecile urbei.
Iară câte nu s-or mai întâmplat, că o fost un fârtat care-o împărțit merindele cu noi, la fel cum ceilalți or scos ulceaua și ne-o lăsat să ne ostoim setea cu vin răcoros. Din vorbă-n vorbă, iată că-n pod se făcu noapte și călătorii nu încetau să-și amintească slove străvechi, bine alese și cu patimă spuse, spre deliciul boierilor acum ghiftuiți, dară curioși să afle ce s-o mai fi întâmplat prin lume. Căci dintre toate, tare ni-i dor a auzi câte se pot zice, mai ales dacă cuvintele-s alese cu grijă și povestașu-i bun. Fără de astea n-ar fi fost așa fermecătoare seara de luni, pe când s-o cântat din fluiere, tobe și câte și mai câte muzici s-or găsit să se fredoneze, la instrumente care mai de care mai ciudate, pe care eu și d-alde alți boieri n-am ști să le numim.
Ce să mai, fârtații noștri de la Texte bune în locuri nebune, prin solomonarii Ionuț Caras, Matei Rotaru, Radu Dogaru, Cosmin Stănilă și la cântec cu Bogdan Rakolcza zis-au că mai trec prin urbe în 17 ale lui prier, de astă dată cu basme nițel mai cumințele, ca să poată veni puii de boier să îi vadă de-aproape. Eu una trimit amu carte către ăilalți boieri, să știe din timp și să meargă câți or putea, buluc, să se minuneze și ei, că tare fain mai fu. Și-am încălecat pe-o șa (imaginară, că n-avem voie cu cai în bloc) și-am spus și eu ce-am știut inventa.
https://www.facebook.com/events/383219389184048/
(Imagine preluată de pe pagina evenimentului.)
das Verblüffende
und nun das Verblüffende
iată trompetele cum sună
ce tiptil își fac loc în ureche
ca îngerii de după-amiază purtându-și blugii rupți
pășind năuciți de parfumuri
să nu mai știe că-i primăvară
că-i zi cu soare dincolo de așternuturi
și noaptea începe târziu de tot
în acord cu lumea
li-i cald și se dezbracă
das Verblüffende.
PULS
Sunt mecanici de viață pe care le simțim cu toții în asfalt când mergem. Marșul e scurt, iar lumea puțină. Încă se simte în aer dorința de mai bine. Urletele furibunde și pașii apăsați continuă să ne însoțească. Nu suntem încă lipsiți de speranță. Zâmbim întâlnindu-ne pentru că purtăm aceeași dorință în suflet. Dorință care impune o tăcere între noi, deși sunt atâtea lucruri pe care ni le-am spune în mod normal. Dar serile de duminică nu sunt orice fel de întâlniri. Sunt cele care pun ideea de schimbare în prima lor linie, la megafon. Sunt cele în care oamenii se așază pe jos pe banda de circulație și nu acceptă să fie împinși pe trotuar. Noi nu deranjăm ordinea; ei ne deranjează liniștea și ne fură dreptul la orice. Ne îngroapă; e a doua iarnă la rând în care batem străzile la pas. Eu nu cunosc trecutul așa cum îl știu părinții și bunicii care ies și ei în stradă. Mie mi l-au povestit. Am pășit imaginar prin Revoluție, prin Bărăgan sau lagărele din Siberia. Și nu vreau să le văd cu ochii mei.
Încă nu ne e frică să ne spunem părerea. Chiar dacă puțini o mai avem clar în minte. Încă nu fugim; la colțul străzii toți stăm încremeniți. Îngroziți de tot ce se întâmplă de la o zi la alta. Copleșiți de abundența OUG-urilor prin care ne îngroapă. Ziua de mâine e incertă, mai ales când știi asta.
Se face noapte la Clopot. Iar fețele din jur îmi sunt din ce în ce mai cunoscute. La marginea grupului, un străin ne oprește să îi spunem de ce se protestează. Din cauza unor OUG-uri și a corupției, i se răspunde. „Ah, like always”, ne răspunde cu un zâmbet plin de compasiune. Și chiar nu pare surprins. Nu e același lucru ca în fiecare seară. Azi am simțit mai tare ca oricând că ne scriem istoria împreună. În comunitate.
Il nullafacente. Aleg să nu fac nimic.
Se spune că dacă ceva te obsedează, fie te confrunți cu momentul, fie îl lași să te aducă la paroxism. În orice caz, totul se desfășoară cumva inconștient, tu ai doar senzația că ești urmărit de ceva prin colțurile minții tale. Acolo unde ai trimis toate senzațiile, pentru ca sinapsele tale să le ordoneze, să le așeze rațional. Iar atunci când lucrurile își găsesc un fel de liniște, mai rămâne foarte puțin din ceea ce ai văzut inițial. Rațiunea arhivează cu rapiditate, lăsând loc unor senzații noi. Dar uneori rămân câteva fragmente în urmă. Exact ceea ce a reușit Il nullafacente cu mine. Pe baza lor se compune acest text.
Seară de premieră la Teatrul Național Cluj. Citesc scurt despre spectacol: boală, angoasă, dragoste și moarte. Textul lui Santeramo nu mi-e deloc cunoscut și nici nu-l pot accesa înainte. Un dramaturg popular în Italia, este asemănat cu Pirandello. Dar ceea ce mă atrage cel mai mult este faptul că regia e semnată de Roberto Bacci. Un nume pe care îl asociez cu ușurință cu celelalte trei spectacole extraordinare la care a lucrat la Cluj și un stil inconfundabil. Un tip de a face teatru care primește un grup diversificat de spectatori, dar care dialoghează cel mai bine, din punctul meu de vedere, cu spectatorul citit, cel care depășește nivelul amatorului. Iar textul lui Santeramo permite acest tip de construcție: apelul la o scenă de studio, intimă, cu un public serios, atent. Scena e minimalistă, iar muzica presupune doar câteva secvențe scurte din compozițiile lui Ares Tavolazzi. Decorul e simplu, iar totul lasă loc replicilor și personajelor să se desfășoare în voie. Jocul scenic completează în mod firesc construcția. Ai un cvintet de actori experimentați (Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Cristian Grosu, Ovidiu Crișan și Radu Lărgeanu), gravi, care te poartă prin fiecare gest mai aproape de miza spectacolului: așteptarea unui moment prin definiție iminent – moartea.
E un timp dilatat, momentul în care alegi să nu faci nimic, ca să nu-l umpli cu lucruri fără sens. O ciocnire mentală dintre cum crezi că ar trebui să acționezi într-o situație și ce faci dacă acțiunea respectivă devine redundantă. Cum inserezi o poveste de dragoste în jurul morții și a unor personaje care nu aleargă după toate lucrurile pe care noi le urmărim zi de zi. Un spectacol care destructurează, care aruncă cu fragmente în tine și destabilizează abilitatea creierului de a pune totul în ordine. E ceva în stilul lui Bacci pe care nu pot nici acum să mi-l explic: un punctum care iese din construcție și merge cu spectatorul acasă. În tăcere.
Il nullafacente. O anti-recenzie.
Nu aș vrea să vorbesc cu nimeni acum. Nu știu ce aș include, ce aș lăsa pe dinafară. Împărtășesc vid și văd tăcerea, moartea cum se așază și rămâne acolo cu un zâmbet. O durere, un tremur, o tăcere și cuvinte goale. Să te zbați, să vezi cum trec anii alergând după nimic. E o teamă mută și un de ce la mijloc. O singurătate. Să fii cu mulți, dar cu niciunul. Să înțelegi și să nu faci nimic. Nu ar avea rost. Totul e simplu, abia se aude altceva în afara cuvintelor.
Am încercat să zâmbesc, am aplaudat din afara corpului meu. Toate mișcările mi s-au părut stângace, străine. Am încercat să merg repede, dar nici asta nu am putut. Iar haina mea nici nu are buzunare, ca să fi știut măcar ce să fac cu mâinile. A trecut un copil fugind pe lângă mine. Ce mâini micuțe, câtă bucurie în pașii ăia grăbiți către părinți. Doar așa am putut zâmbi. Câtă fericire și liniște o fi în jur, nu știu. Căci nu e a mea. Așa că mă așez aici și trec în revistă câteva lucruri. Tot din afara corpului meu. Ceva ce am putut atinge cândva, dar care s-a micșorat cu timpul. O capacitate de a privi în interior, unde-i frig și întuneric. Să scormonești în gol. Să vezi dacă simți ceva. De ce să faci asta? Ce bine poate să facă un astfel de lucru inutil?
Gândul meu era să fac o recenzie, dar momentan pare nefiresc. Nu știu cât am gândit și cât am simțit de fapt. Nu știu, mergeți să vedeți spectacolul și poate-mi spuneți și mie după. Il nullafacente, azi a avut premiera.
Afiș preluat de pe:
Un bărbat pe nume Ove. O carte bună și un bunic simpatic.
Ove nu are mare încredere în ceilalți; e un personaj solitar, taciturn, care își asumă păstrarea ordinii ca primă activitate în cadrul zilei. E pensionarul obișnuit, la prima vedere. Cel pe care suntem obișnuiți să îl întâlnim în fața blocului și de care ne temem în sinea noastră. Cunoscător al multor lucruri datorită experienței de viață, Ove este singur, morocănos și cel care îi ceartă pe ceilalți dacă nu respectă regulile. Mai mult decât atât, el pare să inventeze unele noi, astfel încât liniștea și ordinea în cartier să poată fi respectate. Rutina este cel punctul în jurul căruia pare că se învârte viața lui Ove – și el în jurul ei, încercând să reducă cât mai mult posibil contactul cu ceilalți, probabil pentru a se asigura că nimeni nu îi tulbură rutina atât de confortabilă. Astfel, Ove pare nu are prieteni printre cei din cartier.
Dar, într-o zi de noiembrie, contrar tuturor regulilor pe care le instituise, o mașină cu remorcă trage pe stradă. Momentul îl perturbă pe Ove, obligându-l să ia atitudine. Singurul perdant din întreaga situație este cutia poștală dărâmată a lui Ove. Evenimentul îl înfurie în mod teribil, iar la nivel narativ nu face decât să deschidă seria întâmplărilor care par să întrerupă structura din viața lui Ove. Din acest moment, tot ceea ce știm despre Ove se răstoarnă. Bineînțeles, fără acordul acestuia.
Pe parcurs, cititorul este surprins cu pasaje amuzante, cinice, triste sau pline de empatie. Treptat, Ove devine din pensionaul din fața blocului, bunicul ideal pe care toți ni-l dorim și cu care e imposibil să nu te înțelegi. El devine, astfel, un personaj simpatic, care te determină să regândești modul în care ne compunem păreri despre ceilalți. Mai mult decât atât, cartea explorează câteva teme grave: bătrânețea, toleranța, prietenia, diversitatea, speranța. Toate acestea fac ca volumul să fie unul complex, bine construit. Stilul lui Backman e lejer, cu multe detalii, care totuși nu supraîncarcă arhitectura textului. Multe dintre întâmplări se bazează pe comicul de situație, din care personajele se descoperă pe ele însele, dar și pe ceilalți. Întâi de toate, lumea lui Backman este una a micilor gesturi, a trecutului care bântuie, a scepticismului și a relațiilor interumane. Oricât de mult am zâmbi la unele pasaje, textul nu rămâne doar în această zonă. Backman propune o proză echilibrată, dar fără să devină monotonă. Reușește să integreze treptat cititorul în universul personajelor sale, propunându-i un ritm, dar și diverse teme de reflecție.
Un bărbat pe nume Ove rămâne o carte a multor posibilități. Nu e bestsellerul de duzină; din contră, e o carte pe care să o recomanzi oricui, indiferent de preferințele de lectură. În fond, cine nu și-ar dori, măcar pentru câteva pagini, un bunic ca Ove?
Sunt normala, dar ma tratez 