Jurnal de privitor I. Suflet nomad.

Ceaiul aproape că s-a răcit. În Sisters e aceeași gălăgie obișnuită, doar că azi nu e acoperită de prea multe voci. De fapt, localul e ocupat răzleț și masa noastră e cea mai vioaie. La celălalt capăt al ei, Magali Chouinard povestește zâmbind despre construcția spectacolului Suflet nomad, cu care a venit din Quebec la Cluj. Cu nici o jumătate de oră înainte o văzusem pe scena studioului Harag György, în cadrul Festivalului Internațional Puck, alături de câteva măști, păpuși și proiecții. Un proiect de teatru vizual, non-verbal.

Magali Chouinard vorbește lent, dar apăsat, despre cei 4 ani în care a construit Suflet nomad, din care 2 ani au fost dedicați aproape exclusiv construcției elementelor de „stop-motion”, una din tehnicile predilecte din spectacol, alături de încă doi ani concentrați pe concept, construcție și păpuși. Toată masa o ascultă în tăcere, după cele 55 de minute pe spectacol, conceput sub forma unei călătorii de întâlnire a valențelor sinelui, inspirate din spiritualitatea indigenă. Această căutare a conștiinței se petrece în prezența unor simboluri totemice, precum lupul și corbul. Ele se regăsesc peste tot în spectacol, îmbinate cu diferite tehnici de reprezentație. Ochiul publicului e înșelat tocmai ca în momentul visului; trecerea între proiecție și personaj este aproape imperceptibilă. Iar mintea e asaltată de suprapuneri de imagini și tehnici. Una dintre ele, folosită recurent de Magali Chouinard, este tehnica butoh. Evidențiată de vopsirea completă a dansatorului în alb, tehnica butoh e caracterizată de mișcări lente, supracontrolate. Magali Chouinard îmbină aceste elemente în construcția spectacolului, creând momente vizuale foarte puternice.

Fiecare secvență e aproape picturală, iar detaliile sunt construite cu foarte multă atenție. Muzica e, la rândul ei, bine aleasă. Spectacolul e condensat și, în același timp, frumos prin toate elementele sale. Eu am rămas cu curiozitatea unei călătorii interioare și cu corbul din origami, micul simbol totemic împărțit de Magali publicului. Pentru un novice (ca mine) în ceea ce privește teatrul nonverbal, folosirea păpușii și a măștilor ca instrument de expresie, Suflet nomad e un spectacol cu totul aparte. Cu atât mai mult cu cât nu l-am trăit nicicum rațional, ci l-am parcurs cap-coadă cu inima.

Foto: Nicu Cherciu
Moment de „butoh” din cadrul spectacolului.
Fotografie preluată de pe pagina oficială a festivalului: https://www.facebook.com/Festivalul-Interna%C5%A3ional-Puck-678844022210959/

Pe ei! Memoria unui experiment.

„Chiar în ziua de Crăciun este pus un deţinut, bandit, cum eram şi eu acum în rândul lor, cu pătura în spate, să se aşeze pe tinetă şi să nască pe Iisus. Noi eram toţi în genunchi şi, după ce ăla zicea că gata, l-a născut, să ne închinăm şi să spunem că am văzut Naşterea. Scene din acestea, religioase, ţi-este şi greu să le poţi descrie şi parcă în momentul ăsta, când descriu, consider că fac o profanare.” – Aristide Ionescu.

Degeaba ați strigat voi atunci, v-au acoperit gurile cu bocancii. Degeaba v-ați fi ridicat, v-ar fi trântit la loc cu nasul în gamela cu terciul fierbinte. În picioare la comandă, în genunchi la comandă, respirație la comandă. Ca mai apoi… Eu sunt Eugen Țurcanu. Și el și tu și noi. Toți eram Eugen Țurcanu. Mașina perfectă de tortură. Iadul este în celălalt. Care te lovește până nu mai poate, ca să nu fie el lovit. Cu care împarți zi după zi excrementele din găleată. Unde nici să te sinucizi nu poți. Nici tu nu știi ce ai făcut. Sau ce au făcut frații, părinții tăi, pe care îi dai în gât pentru fiecare cuvânt pe care l-au gândit. În ochii cărora ai vrea să te mai poți uita. Dar mai ești tu însuți cel care îi privește?

Un cântec și-o strofă, în tăcere. Sala e complet luminată, dar ochii noștri sunt umezi. Cu fiecare cuvânt, camera pare că devine din ce în ce mai mică. Din impuls, ne strângem unii în alții. Cerem o vorbă bună, o îmbrățișare. E un sentiment oribil de sufocare. Unde să fugi? Ce să faci?

Nu pot respira. Sunt convinsă că eu sunt următoarea pe care-o va ridica și nu mă pot uita în ochii lui. Mă țin cu mâinile de scaun și mi-e frică. Dacă mă lovește… Îmi tot repet în minte că nu-i adevărat, că e o ficțiune. Dar nu e… tot ce văd e adevărat. Atât de adevărat, încât doare. Și nu pot întoarce privirea. Nu pentru că n-aș putea, ci mă simt datoare. E cald și eu tremur din toți rărunchii. M-a spart… Ăsta a fost primul lucru pe care l-am putut rosti când am ieșit din sală. M-a spart pentru că habar nu aveam… pentru că nici acum nu îmi dau seama ce am văzut. Prea puțin din ce-au trăit cei închiși la Pitești. E deja o săptămână de atunci. La Cluj s-au închis ușile sălii. Dar în 17 septembrie, în curtea fostei închisori de la Pitești, Texte bune în locuri (extrem de) nebune reînvie memoria celor trăite între ziduri. Iar ea trebuie să rămână mereu vie. Am fost la marginea unui experiment terifiant.

Foto: Alin Barbir

Sandros. Războiul fiecăruia.

Maraton de teatru azi la Galactoria. 3 piese, actori și viziuni diferite pentru fiecare dintre ele. Toate trei jucate cu sala plină și fiecare reușit în felul lui. Dintre toate, Sandros mi-a atras atenția cel mai tare. M-am trezit stând în primul rând, ascultând și văzând aproape fiecare detaliu. De la prima scenă, Sandros e un tur de forță. Un spectacol complex, cu personaje mitologice puternice, scoase din contextul și magnitudinea antică și aruncate în lumea de astăzi. Fără contextul grecesc antic, dar încărcate de tragism și forță discursivă. Toate dezvoltându-se în jurul unui război care adună în același adăpost antiaerian câteva destine și teme puternice: lupta dintre sexe, cea dintre bine și rău, valori, fragilitatea ființei umane. Asta în prezența unui copil care îmbracă haina de soldat din joacă, adaptându-se la violență și diverse soiuri de intimitate; care observă de pe margine luptele celorlalți, întinderea patriarhală și conflictele casnice. O construcție reușită, de la lumină, machiaj, muzică și până la textul magnific al lui Katalin Thuróczy, care creează 7 roluri, dense, provocatoare și puternice, care solicită fiecare fărâmă de energie a actorilor, de la un capăt la altul al spectacolului. Un deliciu pentru iubitorul de teatru, căruia îi place să se perinde prin construcții alambicate și text. Dozat cu momente de patetism și crize de nebunie ca la carte, spectacolul mută foarte repede accentul de pe scenele foarte încărcate spre cele cu un calm aparent. Totul în aproape 2 ore fără respiro, în care derularea spectacolului nu te lasă să îți muți privirea în altă parte. Din care am avut senzația că războiul din fundal se transformă în războiul fiecăruia dintre noi, iar conflictul exterior nu are nevoie decât de un spațiu interiorizat, ca să poată să facă implozie.

Il nullafacente. Aleg să nu fac nimic.

Se spune că dacă ceva te obsedează, fie te confrunți cu momentul, fie îl lași să te aducă la paroxism. În orice caz, totul se desfășoară cumva inconștient, tu ai doar senzația că ești urmărit de ceva prin colțurile minții tale. Acolo unde ai trimis toate senzațiile, pentru ca sinapsele tale să le ordoneze, să le așeze rațional. Iar atunci când lucrurile își găsesc un fel de liniște, mai rămâne foarte puțin din ceea ce ai văzut inițial. Rațiunea arhivează cu rapiditate, lăsând loc unor senzații noi. Dar uneori rămân câteva fragmente în urmă. Exact ceea ce a reușit Il nullafacente cu mine. Pe baza lor se compune acest text.

Seară de premieră la Teatrul Național Cluj. Citesc scurt despre spectacol: boală, angoasă, dragoste și moarte. Textul lui Santeramo nu mi-e deloc cunoscut și nici nu-l pot accesa înainte. Un dramaturg popular în Italia, este asemănat cu Pirandello. Dar ceea ce mă atrage cel mai mult este faptul că regia e semnată de Roberto Bacci. Un nume pe care îl asociez cu ușurință cu celelalte trei spectacole extraordinare la care a lucrat la Cluj și un stil inconfundabil. Un tip de a face teatru care primește un grup diversificat de spectatori, dar care dialoghează cel mai bine, din punctul meu de vedere, cu spectatorul citit, cel care depășește nivelul amatorului. Iar textul lui Santeramo permite acest tip de construcție: apelul la o scenă de studio, intimă, cu un public serios, atent. Scena e minimalistă, iar muzica presupune doar câteva secvențe scurte din compozițiile lui Ares Tavolazzi. Decorul e simplu, iar totul lasă loc replicilor și personajelor să se desfășoare în voie. Jocul scenic completează în mod firesc construcția. Ai un cvintet de actori experimentați (Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Cristian Grosu, Ovidiu Crișan și Radu Lărgeanu), gravi, care te poartă prin fiecare gest mai aproape de miza spectacolului: așteptarea unui moment prin definiție iminent – moartea.

E un timp dilatat, momentul în care alegi să nu faci nimic, ca să nu-l umpli cu lucruri fără sens. O ciocnire mentală dintre cum crezi că ar trebui să acționezi într-o situație și ce faci dacă acțiunea respectivă devine redundantă. Cum inserezi o poveste de dragoste în jurul morții și a unor personaje care nu aleargă după toate lucrurile pe care noi le urmărim zi de zi. Un spectacol care destructurează, care aruncă cu fragmente în tine și destabilizează abilitatea creierului de a pune totul în ordine. E ceva în stilul lui Bacci pe care nu pot nici acum să mi-l explic: un punctum care iese din construcție și merge cu spectatorul acasă. În tăcere.

Il nullafacente. O anti-recenzie.

Nu aș vrea să vorbesc cu nimeni acum. Nu știu ce aș include, ce aș lăsa pe dinafară. Împărtășesc vid și văd tăcerea, moartea cum se așază și rămâne acolo cu un zâmbet. O durere, un tremur, o tăcere și cuvinte goale. Să te zbați, să vezi cum trec anii alergând după nimic. E o teamă mută și un de ce la mijloc. O singurătate. Să fii cu mulți, dar cu niciunul. Să înțelegi și să nu faci nimic. Nu ar avea rost. Totul e simplu, abia se aude altceva în afara cuvintelor.

Am încercat să zâmbesc, am aplaudat din afara corpului meu. Toate mișcările mi s-au părut stângace, străine. Am încercat să merg repede, dar nici asta nu am putut. Iar haina mea nici nu are buzunare, ca să fi știut măcar ce să fac cu mâinile. A trecut un copil fugind pe lângă mine. Ce mâini micuțe, câtă bucurie în pașii ăia grăbiți către părinți. Doar așa am putut zâmbi. Câtă fericire și liniște o fi în jur, nu știu. Căci nu e a mea. Așa că mă așez aici și trec în revistă câteva lucruri. Tot din afara corpului meu. Ceva ce am putut atinge cândva, dar care s-a micșorat cu timpul. O capacitate de a privi în interior, unde-i frig și întuneric. Să scormonești în gol. Să vezi dacă simți ceva. De ce să faci asta? Ce bine poate să facă un astfel de lucru inutil?

Gândul meu era să fac o recenzie, dar momentan pare nefiresc. Nu știu cât am gândit și cât am simțit de fapt. Nu știu, mergeți să vedeți spectacolul și poate-mi spuneți și mie după. Il nullafacente, azi a avut premiera.

Afiș preluat de pe:

https://www.facebook.com/TeatrulNationalClujNapoca/photos/a.149018575441880/825917831085281/?type=3&theater