Maraton de teatru azi la Galactoria. 3 piese, actori și viziuni diferite pentru fiecare dintre ele. Toate trei jucate cu sala plină și fiecare reușit în felul lui. Dintre toate, Sandros mi-a atras atenția cel mai tare. M-am trezit stând în primul rând, ascultând și văzând aproape fiecare detaliu. De la prima scenă, Sandros e un tur de forță. Un spectacol complex, cu personaje mitologice puternice, scoase din contextul și magnitudinea antică și aruncate în lumea de astăzi. Fără contextul grecesc antic, dar încărcate de tragism și forță discursivă. Toate dezvoltându-se în jurul unui război care adună în același adăpost antiaerian câteva destine și teme puternice: lupta dintre sexe, cea dintre bine și rău, valori, fragilitatea ființei umane. Asta în prezența unui copil care îmbracă haina de soldat din joacă, adaptându-se la violență și diverse soiuri de intimitate; care observă de pe margine luptele celorlalți, întinderea patriarhală și conflictele casnice. O construcție reușită, de la lumină, machiaj, muzică și până la textul magnific al lui Katalin Thuróczy, care creează 7 roluri, dense, provocatoare și puternice, care solicită fiecare fărâmă de energie a actorilor, de la un capăt la altul al spectacolului. Un deliciu pentru iubitorul de teatru, căruia îi place să se perinde prin construcții alambicate și text. Dozat cu momente de patetism și crize de nebunie ca la carte, spectacolul mută foarte repede accentul de pe scenele foarte încărcate spre cele cu un calm aparent. Totul în aproape 2 ore fără respiro, în care derularea spectacolului nu te lasă să îți muți privirea în altă parte. Din care am avut senzația că războiul din fundal se transformă în războiul fiecăruia dintre noi, iar conflictul exterior nu are nevoie decât de un spațiu interiorizat, ca să poată să facă implozie.
Category: recenzie
Basme vechi și texte bune în locuri nebune.
A fost odată ca niciodată, căci de n-ar fi fost, ne-am fi sfiit minciuni a povesti. Căci s-a lăsat din străbuni vorbă să fie o țâră de adevăr în slovele noastre, ca să ne creadă poporul și invențiile pe care le-om băga printre ele. Fost-a seară de prier, chiar la miez de lună, când n-o tunat, dar s-or adunat boierii în prag de ușă. Dară n-or rămas în pridvor, căci s-a dat veste că-n pod la Muzeul Național de Istorie al Transilvaniei se-ascund câțiva fârtați, care-or adus cu ei vorbe vechi și tainice, unele poate chiar magice. Și-or început ei la ceas de seară, undeva pe la apus, să zică din vorbele alea și să tot zică. Și să ardă busuioc și să bată toba. Iară toate câte s-or zis n-or fost degeaba, c-or venit cu învățăminte, iar unele chiar așa învârtite, aduse mai aproape de întâmplările pe care nu le-or mai văzut străbunii, dară le-or priceput nepoții ani mai târziu, când s-or lovit de ele pe potecile urbei.
Iară câte nu s-or mai întâmplat, că o fost un fârtat care-o împărțit merindele cu noi, la fel cum ceilalți or scos ulceaua și ne-o lăsat să ne ostoim setea cu vin răcoros. Din vorbă-n vorbă, iată că-n pod se făcu noapte și călătorii nu încetau să-și amintească slove străvechi, bine alese și cu patimă spuse, spre deliciul boierilor acum ghiftuiți, dară curioși să afle ce s-o mai fi întâmplat prin lume. Căci dintre toate, tare ni-i dor a auzi câte se pot zice, mai ales dacă cuvintele-s alese cu grijă și povestașu-i bun. Fără de astea n-ar fi fost așa fermecătoare seara de luni, pe când s-o cântat din fluiere, tobe și câte și mai câte muzici s-or găsit să se fredoneze, la instrumente care mai de care mai ciudate, pe care eu și d-alde alți boieri n-am ști să le numim.
Ce să mai, fârtații noștri de la Texte bune în locuri nebune, prin solomonarii Ionuț Caras, Matei Rotaru, Radu Dogaru, Cosmin Stănilă și la cântec cu Bogdan Rakolcza zis-au că mai trec prin urbe în 17 ale lui prier, de astă dată cu basme nițel mai cumințele, ca să poată veni puii de boier să îi vadă de-aproape. Eu una trimit amu carte către ăilalți boieri, să știe din timp și să meargă câți or putea, buluc, să se minuneze și ei, că tare fain mai fu. Și-am încălecat pe-o șa (imaginară, că n-avem voie cu cai în bloc) și-am spus și eu ce-am știut inventa.
https://www.facebook.com/events/383219389184048/
(Imagine preluată de pe pagina evenimentului.)
Il nullafacente. O anti-recenzie.
Nu aș vrea să vorbesc cu nimeni acum. Nu știu ce aș include, ce aș lăsa pe dinafară. Împărtășesc vid și văd tăcerea, moartea cum se așază și rămâne acolo cu un zâmbet. O durere, un tremur, o tăcere și cuvinte goale. Să te zbați, să vezi cum trec anii alergând după nimic. E o teamă mută și un de ce la mijloc. O singurătate. Să fii cu mulți, dar cu niciunul. Să înțelegi și să nu faci nimic. Nu ar avea rost. Totul e simplu, abia se aude altceva în afara cuvintelor.
Am încercat să zâmbesc, am aplaudat din afara corpului meu. Toate mișcările mi s-au părut stângace, străine. Am încercat să merg repede, dar nici asta nu am putut. Iar haina mea nici nu are buzunare, ca să fi știut măcar ce să fac cu mâinile. A trecut un copil fugind pe lângă mine. Ce mâini micuțe, câtă bucurie în pașii ăia grăbiți către părinți. Doar așa am putut zâmbi. Câtă fericire și liniște o fi în jur, nu știu. Căci nu e a mea. Așa că mă așez aici și trec în revistă câteva lucruri. Tot din afara corpului meu. Ceva ce am putut atinge cândva, dar care s-a micșorat cu timpul. O capacitate de a privi în interior, unde-i frig și întuneric. Să scormonești în gol. Să vezi dacă simți ceva. De ce să faci asta? Ce bine poate să facă un astfel de lucru inutil?
Gândul meu era să fac o recenzie, dar momentan pare nefiresc. Nu știu cât am gândit și cât am simțit de fapt. Nu știu, mergeți să vedeți spectacolul și poate-mi spuneți și mie după. Il nullafacente, azi a avut premiera.
Afiș preluat de pe:
Un bărbat pe nume Ove. O carte bună și un bunic simpatic.
Ove nu are mare încredere în ceilalți; e un personaj solitar, taciturn, care își asumă păstrarea ordinii ca primă activitate în cadrul zilei. E pensionarul obișnuit, la prima vedere. Cel pe care suntem obișnuiți să îl întâlnim în fața blocului și de care ne temem în sinea noastră. Cunoscător al multor lucruri datorită experienței de viață, Ove este singur, morocănos și cel care îi ceartă pe ceilalți dacă nu respectă regulile. Mai mult decât atât, el pare să inventeze unele noi, astfel încât liniștea și ordinea în cartier să poată fi respectate. Rutina este cel punctul în jurul căruia pare că se învârte viața lui Ove – și el în jurul ei, încercând să reducă cât mai mult posibil contactul cu ceilalți, probabil pentru a se asigura că nimeni nu îi tulbură rutina atât de confortabilă. Astfel, Ove pare nu are prieteni printre cei din cartier.
Dar, într-o zi de noiembrie, contrar tuturor regulilor pe care le instituise, o mașină cu remorcă trage pe stradă. Momentul îl perturbă pe Ove, obligându-l să ia atitudine. Singurul perdant din întreaga situație este cutia poștală dărâmată a lui Ove. Evenimentul îl înfurie în mod teribil, iar la nivel narativ nu face decât să deschidă seria întâmplărilor care par să întrerupă structura din viața lui Ove. Din acest moment, tot ceea ce știm despre Ove se răstoarnă. Bineînțeles, fără acordul acestuia.
Pe parcurs, cititorul este surprins cu pasaje amuzante, cinice, triste sau pline de empatie. Treptat, Ove devine din pensionaul din fața blocului, bunicul ideal pe care toți ni-l dorim și cu care e imposibil să nu te înțelegi. El devine, astfel, un personaj simpatic, care te determină să regândești modul în care ne compunem păreri despre ceilalți. Mai mult decât atât, cartea explorează câteva teme grave: bătrânețea, toleranța, prietenia, diversitatea, speranța. Toate acestea fac ca volumul să fie unul complex, bine construit. Stilul lui Backman e lejer, cu multe detalii, care totuși nu supraîncarcă arhitectura textului. Multe dintre întâmplări se bazează pe comicul de situație, din care personajele se descoperă pe ele însele, dar și pe ceilalți. Întâi de toate, lumea lui Backman este una a micilor gesturi, a trecutului care bântuie, a scepticismului și a relațiilor interumane. Oricât de mult am zâmbi la unele pasaje, textul nu rămâne doar în această zonă. Backman propune o proză echilibrată, dar fără să devină monotonă. Reușește să integreze treptat cititorul în universul personajelor sale, propunându-i un ritm, dar și diverse teme de reflecție.
Un bărbat pe nume Ove rămâne o carte a multor posibilități. Nu e bestsellerul de duzină; din contră, e o carte pe care să o recomanzi oricui, indiferent de preferințele de lectură. În fond, cine nu și-ar dori, măcar pentru câteva pagini, un bunic ca Ove?
Sunt normala, dar ma tratez 