Han Kang și disecția unei traume

Începând de anul trecut, am dezvoltat o curiozitate aparte față de zona literară sud-coreeană. Modul de exprimare clar și concis, însoțit de o stânjeneală specific culturală m-a acaparat din primele lecturi. Una dintre scriitoarele la care mi-am dorit de mult să ajung este Han Kang. Știam că e cunoscută pentru modul în care frapează cititorul, pentru cum îl trage în poveste și îl face să iasă cu totul schimbat de acolo. Mă intrigă de fiecare dată un scriitor care are puterea aceasta; în același timp, nu cred în părerile majorității, așa că m-am lăsat convinsă doar la insistențele unei prietene dragi.

Să încep romanul nu a fost deloc dificil. Dar să-l închei m-a solicitat mult mai mult. Mi-a pierit curajul chiar la ultimul capitol. L-am lăsat deoparte, nu știam cum să mai revin la el. Astfel, am avut o pauză de aproape două săptămâni, în care am sperat că intensitatea poveștii va scădea. Din contră, tocmai acest repaus a făcut loc unui nou puseu. Tot ceea ce am acumulat ca participant naiv la actul lecturii s-a amplificat în momentul în care însăși Han Kang a apărut în centrul poveștii. Dintr-odată, am simțit că toate personajele de până atunci vin peste mine, gata să mă bântuie. M-a învăluit vinovăția pe care am crezut-o departe de mine, gândindu-mă că acel conflict nu-mi aparține, nu vorbește despre istoria sau trecutul meu.

În mod ciudat, o face. Pentru că revolta de zece zile din mai 1980, petrecută în Gwangju, vorbește despre o cruzime și o brutalitate care ne aparține tuturor într-o anumită măsură. Ea nu poartă culoarea unei țări sau perioade, ci din contră, arată un impuls uman care traversează dincolo de delimitări, făcând istoria să se repete: „ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții?”. Până la urmă, nu e vorba doar despre Gwangju, ci ar putea fi și despre Busan, Seul, sau orice alt loc în care un regim autoritar a încercat să distrugă libertatea cetățenilor săi. Dincolo de brutalitatea evenimentelor, aspecte pe care Han Kang le redă într-un mod foarte grafic, romanul este unul despre rememorare, despre acele povești terminate înainte de vreme. Scriitoarea reușește să preia aceste destine și să le restabilească în memoria cititorului. Împarte cu el atât frustrarea, cât și vina de a fi supraviețuit, de a fi fost în afara evenimentelor: „Mă lupt cu umilința că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viață. Sunt om, o ființă umană:e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război”.

Chiar dacă vina și umilința acaparează, făcând ca moartea să pară unica soluție viabilă, Disecție atrage atenția asupra datoriei de a păstra acele întâmplări în memorie. E o istorie care nu poate trăi altfel. Te ține prins în realitatea care te lovește cu imagini dure, inconfortabile. Prin toate personajele sale, romanul vorbește despre trauma individuală și procesul lent de vindecare, dar și despre cea colectivă și cum o națiune nu se vindecă niciodată din suferința pe care o provoacă propriilor cetățeni.

Memoria nu ține cont de importanța unui destin uman, deși comite adesea nedreptatea de a-i păstra vii doar pe cei care au avut o anumită relevanță. Puterea lui Han Kang stă tocmai în faptul că vorbește despre omul de rând, făcând dreptate amintirii acestuia, cu precădere pentru cei care au rămas în urmă. Nu pot decât să sper că măcar o parte dintre noi să învățăm din lecția Gwangju, deși contextul actual mă contrazice. Indiferent de asta, Han Kang este clar una dintre scriitoarele care merită explorate, cel puțin pentru că îți dă de gândit și încearcă să te responsabilizeze.

Femeie în punctul zero – lupta pentru vocea proprie

Ziua de Crăciun m-a găsit în preajma celui mai cunoscut roman publicat de Nawal El Saadawi, o scriitoare și o luptătoare pentru drepturile femeilor de origine egipteană. Un roman scurt, incisiv, concentrat pe povestea vieții lui Firdaus, o femeie condamnată la moarte pentru crimă, cu care vorbește în penitenciar înaintea execuției.

Femeie în punctul zero (Black Button Books, 2021) e un micro-roman care vorbește despre statutul femeii într-o lume a bărbaților. Abordează căutarea puterii de decizie, într-o lume în care vocea femeii abia se aude, iar libertatea este de multe ori iluzorie. Firdaus se simte cel mai liberă în proximitatea morții, în fața căreia a ajuns pentru că a ripostat. Întreaga ei poveste se învârte în jurul acestei căutări. Protagonista fuge o mare parte din viață: de un soț abuziv, de bărbații care profită de ea și de constrângerile la care este supusă. În același timp, încearcă să sfideze regulile, să obțină putere asupra propriei vieți și al propriului trup. Pentru cel mai mare act de sfidare pe care îl comite – uciderea unui proxenet – societatea o condamnă la moarte. Decizie care, într-un final, îi conferă libertatea pe care o căutase.

Scriitura lui Saadawi are un ritm rapid, nu se oprește prea mult asupra detaliilor. Rămâne introspectivă, prezentând lumea prin ochii protagonistei, comprimând anii în câteva evenimente cheie din viața protagonistei. În mare parte, acestea sunt situații disperate, care o forțează pe Firdaus să părăsească un anumit context, pentru a-și construi un altul aproape de la zero. Deși e o relatare subiectivă, tonul e unul distant, aproape rece, ceea ce poate fi atât prin filtrul ramei create de scriitoare, dar și prin construcția unei naratoare care se desprinde de propria viață și o relatează din exterior.

Femeie în punctul zero e o poveste care depășește specificul cultural din care provine și ne pune în fața unui personaj să facă alegeri disperate, cu o poveste care se desfășoară pe repede-înainte, care te face să o devorezi fără oprire. În același timp, te provoacă la gânduri lente și te face să te învârți în jurul ei mai mult decât ți-a luat să o citești. De pe marginea ei, parcă tu ești cel care stă pe pământul rece în celula lui Firdaus, fascinat de ochii ei, care și-au găsit pacea și ascultând-o relatându-și viața.

M-am săturat de tine

M-am săturat de tine (Bae Suah, Univers, 2019) este una dintre acele cărți pe care nu planifici să o cumperi; de care auzi undeva și totul te îmbie spre ea. E genul de volum pe care ai pus mâna uitându-te printre rafturi și cu care pleci apoi acasă, unde nu îl mai lași din mână până termini.

Lectura e una cursivă, iar cartea destul de scurtă, astfel încât e mai puțin un roman, cât mai mult un set de episoade din viața protagonistei. Yukyeong e o femeie singură de 33 de ani, cu convingeri ferme, care contravin câtorva principii tradiționale din societatea coreeană, fapt pentru care este catalogată ca având fobie de bărbați. Modul în care este percepută nu e demontat, dar nici nu e susținut. Pe parcursul romanului, viziunea ei asupra lumii este conturată în raport cu celelalte personaje, gravitând în jurul câtorva idei și spații în care se regăsește. Deși nu a fost educată în spirit conservator, presiunea din cadrul familiei este destul de evidentă, fapt pentru care protagonista alege să se distanțeze. Ea este în mod evident împotriva căsătoriei ca instituție, un grup restrâns din care face parte, în timp ce consideră că scopul celorlalți, fie că este exprimat explicit sau nu, este să găsească persoana cu care să întemeieze o familie, în același timp îndeplinind condițiile definite la nivelul societății: „Femeile de la masă decretaseră că pentru a te căsători trebuie să cauți un bărbat care a terminat o facultate, care este înalt, care are deja o casă și care nu este fiul unei văduve sau copil singur la părinți”.

Ea se menține la distanță de aceste norme, concentrându-se pe activitatea la locul de muncă și studii. Experiența ei nu lipsește, doar că are o viziune foarte pragmatică asupra sexului. Pe tot parcursul poveștii, protagonista gravitează în jurul a trei planuri: social, familial și profesional. În fiecare dintre acestea, accentul este pus pe perspectiva din care este privită o femeie, mai ales dacă este celibatară. Așteptările la locul de muncă sunt mereu diferite, considerându-se că ar putea dedica mai mult timp, având în vedere lipsa unor responsabilități casnice. Deși lucrează inclusiv în weekend, nefiind singura colegă, este în continuare criticată: „Femeile caută să obțină mereu toate zilele libere posibile. Zi liberă de ciclu, ziua liberă lunar, concediu anual, concediu de sarcină… dar ele nu sunt dispuse să rămână peste program deloc”. Astfel de generalizări se regăsesc pe tot parcursul romanului, expuse de obicei de cei care au păstrat o viziune rigidă și conservatoare.

Povestea nu are o acțiune specifică și nu surprinde o evoluție clară a personajului. Dar nu aceasta este intenția. Autoarea punctează destul de clar anumite episoade, toate narate prin vocea protagonistei, accentuând diferite idei și perspective. Dintre toate, cel mai pregnant se resimte presiunea socială care, indiferent de cultură, se regăsește pe diferite paliere.

Bărbatul care (poate) aduce fericirea.

De Cătălin Dorian Florescu mă leagă o amintire de acum 2 ani, când am pășit pentru prima dată în Doamna T, în a 3-a zi de Crăciun, pe un frig cumplit. Încă pluteam sub spiritul sărbătorilor. Pentru mine locul și perioada sunt de multă vreme magice, dar abia atunci intram pentru prima dată la o ediție de la Joia cu carte. De care nu m-am mai despărțit de atunci.

Nu știam mai nimic despre autor, în afara faptului că este un scriitor elvețian de origine română. În rest, nu făcusem decât să-l adaug în biblioteca mea personală. Și nici măcar atunci nu am apucat să îl citesc; l-am tot amânat, până când a venit pandemia și l-am scos din cutie. Știam deja câteva pasaje și îmi amintesc că scriitura mi-a atras atenția. Ei bine, fluiditatea din acele secvențe se regăsește pe tot parcursul volumului. Florescu scrie cu multă iscusință și cu o tehnică impecabilă, te prinde în poveste și te ține până la final. Nu îți dă decât detaliile necesare la fiecare pas și te apropie încetul cu încetul; cititorul are impresia că povestea se construiește împreună cu el, chiar dacă Florescu orchestrează totul foarte atent. Niciun moment nu e ales la întâmplare, iar personajele sunt dezvăluite exact atât cât e nevoie. Se păstrează un element de surpriză, care te face să speculezi pe tot parcursul volumului legat de perspectivele pe care le întâlnești. E clar că se vor produce anumite evenimente, dar nu știi cum se vor derula decât în momentul în care începe secvența. Florescu presară câteva aluzii, toate sub un titlu care nu are cum să nu îți atragă atenția. Cine e acest bărbat? Ce face pentru a aduce fericirea?

Aceste întrebări rămân deschise până spre final. Personajele pendulează în propriile destine, cumva în paralel, deși apar indicii că undeva se vor intersecta. Dar suspiciunea nu se confirmă decât în proximitatea întâlnirii. Iar la momentul respectiv, anticiparea se transformă într-o întâmplare care pare cumva forțată, aproape improbabilă, la fel ca momentele care i se succed. Cred că acesta este, de fapt, singurul reproș pe care îl pot aduce volumului.

Scriitorul explorează diverse perspective narative; uneori te surprinde cu modul în care face trecerea de la una la cealaltă. Întorceam înapoi pagina la câte un pasaj căruia mi se părea că nu îi dădusem suficientă atenție; era o adevărată plăcere să zăbovești deasupra câte unei pagini, pentru a prelungi experiența. Trecutul planează asupra protagoniștilor, iar replicile par uneori că se întrepătrund. Geografiile și Istoria se amestecă, lăsându-te pe gânduri, într-o barcă în mijlocul Deltei sau între zgârie-norii americani.

Lavinia Braniște: interiorul zero cel de toate zilele

Cu Lavinia Braniște m-am întâlnit prima dată pentru că cei din echipa Pe bune au pus la cale un podcast cu ea. Modul ei de a gândi mi-a atras atenția atât de tare, încât la scurt timp după m-am trezit în librărie și nu m-am putut desprinde până când n-am luat cărțile ei de pe rafturi. Dar n-am început în nicio ordine. M-am întins spre Interior zero și nu am lăsat-o până nu am terminat-o. E, poate, romanul care mi-a vorbit cel mai mult în ultimele luni. Și cum rar mai găsesc cărți care să mă facă să-mi tot schimb poziția în scaun când amorțesc, am zis că merită să spun câteva lucruri despre ea.

Interior zero e primul roman al Laviniei Braniște, precedat de două volume de proză scurtă. De la prima frază, te bagă direct în poveste, cea a femeilor singure și tinere, prinse între nevoia de validare, cea de siguranță și afirmare profesională. O femeie care se bazează pe propriul interior și care nu apare în ipostaza de victimă. Cea care încearcă să se descurce, să se așeze într-un confort care nu depășește niciodată nivelul minimalului și care caută strategii de evadare din realitatea imediată. Lavinia Braniște creează un personaj cât se poate de palpabil, de autentic, care nu se ascunde după deget. Prins între un loc de muncă care nu face decât să îi asigure un venit constant și goana după acomodarea la normele sociale, personajul pendulează între mai multe dimensiuni. Nu se mulțumește nicio clipă cu o singură încercare, deși pe tot parcursul romanului ai senzația unei resemnări teribile. Nu e un personaj tragic, însă existența sa nu e nicidecum una calmă și senină. Cristina nu alege între a asculta realitatea exterioară sau pe cea interioară, nu e hotărâtă într-o direcție. Mișcările ei incerte o arată în totalitatea ei ca un personaj alienat, cu relații nesigure, care se apropie sau se îndepărtează în funcție de moment. Toată nemulțumirea se transformă uneori într-o scârbă, cumulată cu o tentativă de a acționa într-o direcție, dar care pe parcurs nu face decât să conducă la existența de dinainte. Cu aceleași relații îndepărtate, în singurătate, cu o singură constantă: propria mamă.

Pentru mine, să citesc un astfel de roman a fost aproape ca și cum aș fi căpătat o altă voce. Mă pot regăsi în multe dintre evenimentele prin care trece protagonista, printre trăirile ei cele mai viscerale. Prin amorțirea pe care o simte uneori. Personajul Cristinei e atât de real și era atâta nevoie de el, încât mi-e greu să explic toate elementele care îl compun.

Nu în ultimul rând, scriitura Laviniei Braniște este foarte închegată, o construcție bine pusă la punct, unde fiecare detaliu pare să fi ajuns natural în text. Toate aceste elemente compun un univers cât se poate de verosimil, autentic, în care vezi la fiecare literă trotuarele din București, metroul, Piața Universității în plină noapte, aglomerația din Control și pământul noroios de pe ghetele tuturor la Electric Castle. Poate e ceva acolo din micile renunțări, din abaterile de la propriile vise sau escapadele în universurile altor personaje; toate te fac să te întorci mereu spre propriul interior zero.

Singurătatea regăsirii de sine.

Am auzit multă vreme de Singurătatea numerelor prime. O carte pe care multe cunoștințe o lăudau, dar de care nu am reușit să mă apropii. Asta până recent, când înconjurată de miros de cozonaci și multă liniște, mi-a fost recomandată cu insistență (pentru asta voi fi etern recunoscătoare).

Paolo Giordano, de care nu auzisem până acum, construiește un roman pe care nu-l poți lăsa din mână. Admit, totuși, că mi-a fost frică să-l termin. Asta pentru că mi-am imaginat câteva variante foarte diferite de încheiere. Scriitorul se asigură că lasă deschise mai multe piste până în ultimul moment. Îl încheie, totuși, în jurul unei regăsiri de sine, lăsând personajele în liniște și serenitate. Stare cu care m-a lăsat și pe mine. Ce ar fi important de menționat în ceea ce-l privește pe Paolo Giordonao este că, deși publică în 2008 – deci nu cu mulți ani înainte de primul volum din tetralogia lui Ferrante – el nu explorează universul socio-cultural italian. Această opțiune, pe care o pot confirma doar în cazul romanului de față, îl face pe acesta să se distingă de valul de scriitori italieni care îl urmează și pentru care existența umană reprezentată în raportul cu contextul socio-cultural devine fundamentală. Din punctul acesta de vedere, Singurătatea numerelor prime poate fi transpus cu ușurință în orice alt mediu, romanul nefiind condiționat decât de prezența protagoniștilor, alături de experiența propriului trecut.

Romanul nu e foarte amplu și se citește destul de ușor. Urmărește destinele a doi protagoniști, Alice și Mattia, prin capitole scurte, redate din perspectiva fiecăruia. Deși pornesc cu experiențe și traume diferite, poveștile lor se aseamănă în anumite privințe, din pricina inadecvării și a senzației că vor rămâne niște neadaptați. Romanul nu rămâne, însă, doar în această zonă, ci explorează maturizarea lor, relația cu ceilalți și dintre cei doi. De la bun început, e destul de evident că cei doi se vor remarca. Iar copilăria traumatică explică multe dintre lucrurile care se vor petrece ulterior, chiar dacă nu e singurul aspect care le definește existența. Alice și Mattia evoluează și datorită faptului că se descoperă unul pe celălalt și găsesc, în felul acesta, o posibilitate de comunicare. Ei realizează destul de curând că nu o pot împărtăși cu ceilalți, ceea ce îi unește, fără a-i izola. În ciuda inadecvării, fiecare dintre ei luptă să se integreze. Separat, cei doi par să resimtă destul de puternic traumele pe care le-au trăit. Lucru care se schimbă când sunt unul în preajma celuilalt. Haosul fiecăruia se temperează, aducându-i mai aproape de un echilibru.

Giordano te lasă adesea cu impresia că din relația celor doi va rezulta o iubire salvatoare, capabilă să le aducă fericirea pe care nu o resimt de-a lungul vieții. Din fericire, însă, se dovedește că nu aceasta e miza scriitorului. Povestea nu are în vedere un final în care să domine bucuria, ci realizarea că poate relația lor a fost doar un instrument de autocunoaștere și de împăcare cu propria singurătate. Atât Alice, cât și Mattia, realizează că se pot apropia și înțelege oricând unul pe celălalt, indiferent unde s-ar afla.

Prin toate temele pe care le explorează, Singurătatea numerelor prime își dovedește complexitatea și profunzimea. Mai mult decât atât, oferă o perspectivă onestă asupra condiției umane, a relațiilor interumane și a maturizării. O existență guvernată de o multitudine de experiențe care ne-ar putea defini pe oricare dintre noi.

Personal, consider că unul dintre cele mai mari merite ale lui Paolo Giordano este că demonstrează o abilitate extraordinară de a reconcilia profunzimea temelor pe care le explorează cu o scriitură fluidă, accesibilă, cu care cititorul poate relaționa cu ușurință. Romanul nu pretinde vreo încercare de a universaliza sau de a impune perspectiva ca soluție. El nu face decât să redea, detaliat și fără să cadă în clișeu, câteva aspecte ale existenței umane. Pentru asta și multe alte aspecte, cred că voi recomanda și eu romanul cu aceeași insistență.

Ediție apărută la Editura Rao, în anul 2009
Sursă imagine: https://www.libris.ro/img/pozeprod/59/1002/72/356954.jpg

Jurnal de privitor II. Femeia albă.

Pornesc spre teatru cu întârziere, după ce mi-am dat tot programul peste cap. Sunt gata de o a doua experiență cu Magali Chouinard, de această dată în sala de la Puck. Stăm cu toții în foaier, unde este un zumzet permanent. Spectacolul adună mulți copii și adulți, curioși să vadă Femeia albă.

Sala se umple rapid, iar toți ochii sunt îndreptați spre scenă. Luna e și ea prezentă acolo, într-un decor minimalist, iar totul e pictat în alb. La scurt timp, intrarea în sală se face de undeva din lateral, iar călătoria femeii albe pornește spre scenă. Întâlnirea ei cu instanțele propriului sine se produce și de această dată, într-un mod similar cu cel din Suflet nomad. Lupul și corbul însoțesc personajul în călătoria spre propria conștiință, împreună cu instanțele sale la diferite vârste. Mișcările păpușilor și marionetelor sunt cele care comunică cu publicul, culminând cu scena finală, atunci când femeia albă împarte figurine origami spectatorilor. Cu o structură lineară și cu foarte puține inserții muzicale instrumentale, spectacolul te poartă cu el până la capăt, astfel încât la final, atunci când femeia albă își ia la revedere și se retrage în culise, aproape toată sala face același gest, în oglindă.

Pe parcurs, mă așteptam ca suprapunerea de tehnici din Suflet nomad să fie prezentă și aici, dar contextul și ideea vin dintr-un context diferit. Ulterior, din mai multe informații, am realizat că modalitățile de expresie și decorul, așa cum apar și în pozele din spectacol, au fost, cel mai probabil, păstrate din forma inițială a spectacolului, care era jucat în stradă. Din acele reprezentații vine și titlul actual al producției, dat la fața locului de un copil venit să privească. Ulterior au venit semnele de întrebare asupra încărcăturii rasiale pe care o poate avea titlul, însă acesta nu a fost schimbat.

Toate acestea se leagă cu intenția de a transforma acest proiect într-o trilogie, cu păpușa-copil ca protagonist, bazându-se pe conștiința singurătății și a vidului. Moment în care realizez că am ieșit din sala de spectacol și am fugit cu mintea trei zile mai târziu, tot în Sisters, unde puneam aceste detalii pe hârtie, în fața unui Sweet November.

Iar Femeia albă era doar începutul serii.

Foto: Nicu Cherciu
Fotografii preluate de pe pagina oficială a festivalului: https://www.facebook.com/Festivalul-Interna%C5%A3ional-Puck-678844022210959/

Jurnal de privitor I. Suflet nomad.

Ceaiul aproape că s-a răcit. În Sisters e aceeași gălăgie obișnuită, doar că azi nu e acoperită de prea multe voci. De fapt, localul e ocupat răzleț și masa noastră e cea mai vioaie. La celălalt capăt al ei, Magali Chouinard povestește zâmbind despre construcția spectacolului Suflet nomad, cu care a venit din Quebec la Cluj. Cu nici o jumătate de oră înainte o văzusem pe scena studioului Harag György, în cadrul Festivalului Internațional Puck, alături de câteva măști, păpuși și proiecții. Un proiect de teatru vizual, non-verbal.

Magali Chouinard vorbește lent, dar apăsat, despre cei 4 ani în care a construit Suflet nomad, din care 2 ani au fost dedicați aproape exclusiv construcției elementelor de „stop-motion”, una din tehnicile predilecte din spectacol, alături de încă doi ani concentrați pe concept, construcție și păpuși. Toată masa o ascultă în tăcere, după cele 55 de minute pe spectacol, conceput sub forma unei călătorii de întâlnire a valențelor sinelui, inspirate din spiritualitatea indigenă. Această căutare a conștiinței se petrece în prezența unor simboluri totemice, precum lupul și corbul. Ele se regăsesc peste tot în spectacol, îmbinate cu diferite tehnici de reprezentație. Ochiul publicului e înșelat tocmai ca în momentul visului; trecerea între proiecție și personaj este aproape imperceptibilă. Iar mintea e asaltată de suprapuneri de imagini și tehnici. Una dintre ele, folosită recurent de Magali Chouinard, este tehnica butoh. Evidențiată de vopsirea completă a dansatorului în alb, tehnica butoh e caracterizată de mișcări lente, supracontrolate. Magali Chouinard îmbină aceste elemente în construcția spectacolului, creând momente vizuale foarte puternice.

Fiecare secvență e aproape picturală, iar detaliile sunt construite cu foarte multă atenție. Muzica e, la rândul ei, bine aleasă. Spectacolul e condensat și, în același timp, frumos prin toate elementele sale. Eu am rămas cu curiozitatea unei călătorii interioare și cu corbul din origami, micul simbol totemic împărțit de Magali publicului. Pentru un novice (ca mine) în ceea ce privește teatrul nonverbal, folosirea păpușii și a măștilor ca instrument de expresie, Suflet nomad e un spectacol cu totul aparte. Cu atât mai mult cu cât nu l-am trăit nicicum rațional, ci l-am parcurs cap-coadă cu inima.

Foto: Nicu Cherciu
Moment de „butoh” din cadrul spectacolului.
Fotografie preluată de pe pagina oficială a festivalului: https://www.facebook.com/Festivalul-Interna%C5%A3ional-Puck-678844022210959/

Elif Shafak – Bastarda Istanbulului și spiritul turc

În ultima perioadă, caut cu încăpățânare anumite elemente în cărțile pe care le citesc. Scriitură distinctivă, consecvență în construcția personajelor, profunzime tematică, abordare socio-culturală șamd. La Elif Shafak, toate elementele de mai sus au fost folosite aproape „by the book” și creează un roman complex, fascinant, cu o scriitură fluidă, în care se abordează teme precum uitarea, memoria, realitatea, fantasticul. Pe fundalul relației dintre turci și armeni, Shafak se concentrează pe micro-destine, care se desprind de nucleul familial pentru a-și contura propria identitate.

Aici încep să se întrevadă poveștile Asyei și al lui Armanoush, două figuri feminine tinere care vin din două părți diferite ale lumii: pe de o parte Asya vine dintr-un Istanbul unde tradiționalul se îmbină cu cosmopolitismul unei metropole, iar pe de altă parte Armanoush crește pe coasta sud-vestică a Americii. Cele două devin personaje-simbol ale unor culturi care, în esență, nu par să fie dominate de diferențe majore, în afara genocidului armean, care planează asupra personajelor. Shafak merge pe o perspectivă obiectivă și lasă în fundal problema genocidului. Ceea ce, în economia romanului, mi se pare un lucru adecvat. Evenimentul este mai degrabă schițat pentru a înțelege relația armenilor cu memoria și legătura puternică cu istoria, care contrastează cu perspectiva turcilor – ei preferând să uite evenimentele traumatice.

Subtilitatea și eleganța cu care e construit Bastarda Istanbulului face ca scrierea lui Shafak să fie o poveste despre trecut și prezent, îmbinată cu elemente de realism magic.

În același timp, Shafak explorează o depărtare de anumite elemente tradiționale prin intermediul unor personaje sau perspective asupra vieții. Ilustrează asta prin prezența Zelihei – mama Asyei – figura feminină cu care pornește romanul. Prezența ei de-a lungul evoluției evenimentelor constituie întregul spirit de „frondă” regăsit în roman. Prin toate alegerile ei, inclusiv prin nașterea Asyei, Zeliha nu face decât să se opună unor reguli ale societății.

Nu vreau să stric toată frumusețea romanului și să deconspir concluziile care reies din toate elementele de mai sus. Bastarda Istanbulului a urcat, fără discuție, în topul lecturilor mele din 2019. Te poartă cu personajele ei de la un capăt la altul al poveștii. Chiar dacă am început-o ezitând, nu am putut să o las din mână. Așa că nu pot decât să recomand!

undefined

Fotografie preluată de la: https://www.libris.ro/img/pozeprod/59/1012/AA/568034.jpg

Pe ei! Memoria unui experiment.

„Chiar în ziua de Crăciun este pus un deţinut, bandit, cum eram şi eu acum în rândul lor, cu pătura în spate, să se aşeze pe tinetă şi să nască pe Iisus. Noi eram toţi în genunchi şi, după ce ăla zicea că gata, l-a născut, să ne închinăm şi să spunem că am văzut Naşterea. Scene din acestea, religioase, ţi-este şi greu să le poţi descrie şi parcă în momentul ăsta, când descriu, consider că fac o profanare.” – Aristide Ionescu.

Degeaba ați strigat voi atunci, v-au acoperit gurile cu bocancii. Degeaba v-ați fi ridicat, v-ar fi trântit la loc cu nasul în gamela cu terciul fierbinte. În picioare la comandă, în genunchi la comandă, respirație la comandă. Ca mai apoi… Eu sunt Eugen Țurcanu. Și el și tu și noi. Toți eram Eugen Țurcanu. Mașina perfectă de tortură. Iadul este în celălalt. Care te lovește până nu mai poate, ca să nu fie el lovit. Cu care împarți zi după zi excrementele din găleată. Unde nici să te sinucizi nu poți. Nici tu nu știi ce ai făcut. Sau ce au făcut frații, părinții tăi, pe care îi dai în gât pentru fiecare cuvânt pe care l-au gândit. În ochii cărora ai vrea să te mai poți uita. Dar mai ești tu însuți cel care îi privește?

Un cântec și-o strofă, în tăcere. Sala e complet luminată, dar ochii noștri sunt umezi. Cu fiecare cuvânt, camera pare că devine din ce în ce mai mică. Din impuls, ne strângem unii în alții. Cerem o vorbă bună, o îmbrățișare. E un sentiment oribil de sufocare. Unde să fugi? Ce să faci?

Nu pot respira. Sunt convinsă că eu sunt următoarea pe care-o va ridica și nu mă pot uita în ochii lui. Mă țin cu mâinile de scaun și mi-e frică. Dacă mă lovește… Îmi tot repet în minte că nu-i adevărat, că e o ficțiune. Dar nu e… tot ce văd e adevărat. Atât de adevărat, încât doare. Și nu pot întoarce privirea. Nu pentru că n-aș putea, ci mă simt datoare. E cald și eu tremur din toți rărunchii. M-a spart… Ăsta a fost primul lucru pe care l-am putut rosti când am ieșit din sală. M-a spart pentru că habar nu aveam… pentru că nici acum nu îmi dau seama ce am văzut. Prea puțin din ce-au trăit cei închiși la Pitești. E deja o săptămână de atunci. La Cluj s-au închis ușile sălii. Dar în 17 septembrie, în curtea fostei închisori de la Pitești, Texte bune în locuri (extrem de) nebune reînvie memoria celor trăite între ziduri. Iar ea trebuie să rămână mereu vie. Am fost la marginea unui experiment terifiant.

Foto: Alin Barbir