Han Kang și disecția unei traume

Începând de anul trecut, am dezvoltat o curiozitate aparte față de zona literară sud-coreeană. Modul de exprimare clar și concis, însoțit de o stânjeneală specific culturală m-a acaparat din primele lecturi. Una dintre scriitoarele la care mi-am dorit de mult să ajung este Han Kang. Știam că e cunoscută pentru modul în care frapează cititorul, pentru cum îl trage în poveste și îl face să iasă cu totul schimbat de acolo. Mă intrigă de fiecare dată un scriitor care are puterea aceasta; în același timp, nu cred în părerile majorității, așa că m-am lăsat convinsă doar la insistențele unei prietene dragi.

Să încep romanul nu a fost deloc dificil. Dar să-l închei m-a solicitat mult mai mult. Mi-a pierit curajul chiar la ultimul capitol. L-am lăsat deoparte, nu știam cum să mai revin la el. Astfel, am avut o pauză de aproape două săptămâni, în care am sperat că intensitatea poveștii va scădea. Din contră, tocmai acest repaus a făcut loc unui nou puseu. Tot ceea ce am acumulat ca participant naiv la actul lecturii s-a amplificat în momentul în care însăși Han Kang a apărut în centrul poveștii. Dintr-odată, am simțit că toate personajele de până atunci vin peste mine, gata să mă bântuie. M-a învăluit vinovăția pe care am crezut-o departe de mine, gândindu-mă că acel conflict nu-mi aparține, nu vorbește despre istoria sau trecutul meu.

În mod ciudat, o face. Pentru că revolta de zece zile din mai 1980, petrecută în Gwangju, vorbește despre o cruzime și o brutalitate care ne aparține tuturor într-o anumită măsură. Ea nu poartă culoarea unei țări sau perioade, ci din contră, arată un impuls uman care traversează dincolo de delimitări, făcând istoria să se repete: „ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții?”. Până la urmă, nu e vorba doar despre Gwangju, ci ar putea fi și despre Busan, Seul, sau orice alt loc în care un regim autoritar a încercat să distrugă libertatea cetățenilor săi. Dincolo de brutalitatea evenimentelor, aspecte pe care Han Kang le redă într-un mod foarte grafic, romanul este unul despre rememorare, despre acele povești terminate înainte de vreme. Scriitoarea reușește să preia aceste destine și să le restabilească în memoria cititorului. Împarte cu el atât frustrarea, cât și vina de a fi supraviețuit, de a fi fost în afara evenimentelor: „Mă lupt cu umilința că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viață. Sunt om, o ființă umană:e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război”.

Chiar dacă vina și umilința acaparează, făcând ca moartea să pară unica soluție viabilă, Disecție atrage atenția asupra datoriei de a păstra acele întâmplări în memorie. E o istorie care nu poate trăi altfel. Te ține prins în realitatea care te lovește cu imagini dure, inconfortabile. Prin toate personajele sale, romanul vorbește despre trauma individuală și procesul lent de vindecare, dar și despre cea colectivă și cum o națiune nu se vindecă niciodată din suferința pe care o provoacă propriilor cetățeni.

Memoria nu ține cont de importanța unui destin uman, deși comite adesea nedreptatea de a-i păstra vii doar pe cei care au avut o anumită relevanță. Puterea lui Han Kang stă tocmai în faptul că vorbește despre omul de rând, făcând dreptate amintirii acestuia, cu precădere pentru cei care au rămas în urmă. Nu pot decât să sper că măcar o parte dintre noi să învățăm din lecția Gwangju, deși contextul actual mă contrazice. Indiferent de asta, Han Kang este clar una dintre scriitoarele care merită explorate, cel puțin pentru că îți dă de gândit și încearcă să te responsabilizeze.

Femeie în punctul zero – lupta pentru vocea proprie

Ziua de Crăciun m-a găsit în preajma celui mai cunoscut roman publicat de Nawal El Saadawi, o scriitoare și o luptătoare pentru drepturile femeilor de origine egipteană. Un roman scurt, incisiv, concentrat pe povestea vieții lui Firdaus, o femeie condamnată la moarte pentru crimă, cu care vorbește în penitenciar înaintea execuției.

Femeie în punctul zero (Black Button Books, 2021) e un micro-roman care vorbește despre statutul femeii într-o lume a bărbaților. Abordează căutarea puterii de decizie, într-o lume în care vocea femeii abia se aude, iar libertatea este de multe ori iluzorie. Firdaus se simte cel mai liberă în proximitatea morții, în fața căreia a ajuns pentru că a ripostat. Întreaga ei poveste se învârte în jurul acestei căutări. Protagonista fuge o mare parte din viață: de un soț abuziv, de bărbații care profită de ea și de constrângerile la care este supusă. În același timp, încearcă să sfideze regulile, să obțină putere asupra propriei vieți și al propriului trup. Pentru cel mai mare act de sfidare pe care îl comite – uciderea unui proxenet – societatea o condamnă la moarte. Decizie care, într-un final, îi conferă libertatea pe care o căutase.

Scriitura lui Saadawi are un ritm rapid, nu se oprește prea mult asupra detaliilor. Rămâne introspectivă, prezentând lumea prin ochii protagonistei, comprimând anii în câteva evenimente cheie din viața protagonistei. În mare parte, acestea sunt situații disperate, care o forțează pe Firdaus să părăsească un anumit context, pentru a-și construi un altul aproape de la zero. Deși e o relatare subiectivă, tonul e unul distant, aproape rece, ceea ce poate fi atât prin filtrul ramei create de scriitoare, dar și prin construcția unei naratoare care se desprinde de propria viață și o relatează din exterior.

Femeie în punctul zero e o poveste care depășește specificul cultural din care provine și ne pune în fața unui personaj să facă alegeri disperate, cu o poveste care se desfășoară pe repede-înainte, care te face să o devorezi fără oprire. În același timp, te provoacă la gânduri lente și te face să te învârți în jurul ei mai mult decât ți-a luat să o citești. De pe marginea ei, parcă tu ești cel care stă pe pământul rece în celula lui Firdaus, fascinat de ochii ei, care și-au găsit pacea și ascultând-o relatându-și viața.

M-am săturat de tine

M-am săturat de tine (Bae Suah, Univers, 2019) este una dintre acele cărți pe care nu planifici să o cumperi; de care auzi undeva și totul te îmbie spre ea. E genul de volum pe care ai pus mâna uitându-te printre rafturi și cu care pleci apoi acasă, unde nu îl mai lași din mână până termini.

Lectura e una cursivă, iar cartea destul de scurtă, astfel încât e mai puțin un roman, cât mai mult un set de episoade din viața protagonistei. Yukyeong e o femeie singură de 33 de ani, cu convingeri ferme, care contravin câtorva principii tradiționale din societatea coreeană, fapt pentru care este catalogată ca având fobie de bărbați. Modul în care este percepută nu e demontat, dar nici nu e susținut. Pe parcursul romanului, viziunea ei asupra lumii este conturată în raport cu celelalte personaje, gravitând în jurul câtorva idei și spații în care se regăsește. Deși nu a fost educată în spirit conservator, presiunea din cadrul familiei este destul de evidentă, fapt pentru care protagonista alege să se distanțeze. Ea este în mod evident împotriva căsătoriei ca instituție, un grup restrâns din care face parte, în timp ce consideră că scopul celorlalți, fie că este exprimat explicit sau nu, este să găsească persoana cu care să întemeieze o familie, în același timp îndeplinind condițiile definite la nivelul societății: „Femeile de la masă decretaseră că pentru a te căsători trebuie să cauți un bărbat care a terminat o facultate, care este înalt, care are deja o casă și care nu este fiul unei văduve sau copil singur la părinți”.

Ea se menține la distanță de aceste norme, concentrându-se pe activitatea la locul de muncă și studii. Experiența ei nu lipsește, doar că are o viziune foarte pragmatică asupra sexului. Pe tot parcursul poveștii, protagonista gravitează în jurul a trei planuri: social, familial și profesional. În fiecare dintre acestea, accentul este pus pe perspectiva din care este privită o femeie, mai ales dacă este celibatară. Așteptările la locul de muncă sunt mereu diferite, considerându-se că ar putea dedica mai mult timp, având în vedere lipsa unor responsabilități casnice. Deși lucrează inclusiv în weekend, nefiind singura colegă, este în continuare criticată: „Femeile caută să obțină mereu toate zilele libere posibile. Zi liberă de ciclu, ziua liberă lunar, concediu anual, concediu de sarcină… dar ele nu sunt dispuse să rămână peste program deloc”. Astfel de generalizări se regăsesc pe tot parcursul romanului, expuse de obicei de cei care au păstrat o viziune rigidă și conservatoare.

Povestea nu are o acțiune specifică și nu surprinde o evoluție clară a personajului. Dar nu aceasta este intenția. Autoarea punctează destul de clar anumite episoade, toate narate prin vocea protagonistei, accentuând diferite idei și perspective. Dintre toate, cel mai pregnant se resimte presiunea socială care, indiferent de cultură, se regăsește pe diferite paliere.

Book haul noiembrie

Cana de ciocolată caldă e goală deja. Weekendul e aproape gata, dar au mai rămas din el câteva gânduri, cărora nu le-am găsit încă locul. Noiembrie e încă la jumătate, dar parcă a trecut deja mai mult din el și nu i-am înțeles încă mersul. Când se întâmplă asta, iar timpul trece parcă de două ori mai greu, capăt și eu o lentoare pe care nu o pot scutura. Lentoare care mă atrage, spre cănile aburinde, spre mirosul de pagină neîntoarsă adus acasă. Nu citesc la fel de mult cum mi-aș dori; încă nu mi-am recăpătat ritmul. Dar când sunt între volume mereu revin la cumpărat (chiar excesiv, e adevărat). Doar că de această dată m-am gândit să nu țin lucrurile astea doar pentru mine, ci să vă dau ocazia să aruncați o privire în lista de cărți care și-au făcut loc pe rafturile mele (sau pe lângă ele, mai bine zis), în luna noiembrie.

Adevărul e că nu am știut cum să încep, sunt puțin stângace la lucrurile astea. Mai simplu mi-ar fi fost să așez teancul de cărți undeva, să-i fac o poză, puțină editare și s-ar fi înțeles repede. Dar toată ideea a pornit de la faptul că luna aceasta am cumpărat mult și destul de divers, ceea ce m-a făcut să simt nevoia de o structură diferită.

De fapt, mi-am scos o carte la brunch. Am răsfoit-o, am amușinat-o și-am scos-o în oraș. Dar ea nu se dezvăluie doar privindu-i coperta, așa că rămâne să îi fie explorat interiorul mai îndeaproape. E vorba de Yoko Ogawa – Poliția memoriei (Humanitas Fiction, 2021), o distopie de care n-am știut că va apărea la noi și a fost o surpriză foarte plăcută. E scrisă în 1994, dar capătă recunoaștere internațională doar din 2019, atunci când ajunge tradusă în limba engleză. Din ce am auzit despre roman, mă aștept să devină curând foarte apreciat. Și pentru că o vizită la librărie nu se poate încheia cu o singură achiziție, am mai luat Etgar Keret – Haide, zboară odată (Humanitas Fiction, 2021), scriitor și regizor israelian, aflat la al doilea volum tradus în limba română.

Trebuia să echilibrez apoi în ceea ce privește poezia, așa că am pus mâna pe Ileana Negrea – Jumătate din viața mea de acum (Fractalia, 2021), de care nu cred că aș fi aflat dacă nu ar fi fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde, la categoria de debut. Dar un volum de poezie nu vine niciodată singur, așa că împreună cu el m-am întins spre traducerea din poezia câștigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură 2020: Louise Glück – Noapte credincioasă și virtuoasă (Pandora M, 2021, colecția Anansi). Iar la capătul listei de poezie se află o altă debutantă, nominalizată și ea la Premiile Sofia Nădejde: Elena Boldor – Traxx (OMG, 2021).

Nu mai e un secret deja că sunt o fană a celor de la OMG și foarte curioasă de fiecare volum pe care-l publică, ocazie cu care am și plasat prima comandă pe site-ul lor, pe care vi-l recomand; se comandă rapid, fără cont, iar cărțile ajung foarte repede la voi (https://omgpublishing.ro/shop/ ). Așa că mi-am îndreptat atenția și către cel de-al doilea roman din portofoliul lor, de care m-am lăsat convinsă după ce l-am răsfoit și am citit descrierea de pe ultima copertă: Liviu Diamandi – Starea normală (OMG, 2021). Iar dacă Bogdan Coșa spune despre el: „Mi-a plăcut mult”, sunt curioasă.

De această dată, un singur roman în limba engleză, asta pentru că am pus ochii pe o ediție frumoasă și e un clasic pe care, spre rușinea mea, nu-l aveam în bibliotecă: George Orwell – 1984 (Signet Classics). Tot la capitolul roman, mai am o incursiune în literatura română contemporană, găsit la jumătate de preț; altfel nu cred că-l luam chiar acum: Ioana Bradea – Băgău (Humanitas Fiction, 2020).

De data asta am mers mai mult și spre non-ficțiune, unde nu am deloc o direcție, având în vedere că am ales atât artă, știință, cât și filosofie: John Berger – Feluri de a vedea (Vellant, 2018), Frans de Waal – Bonobo și ateul (Humanitas, 2017) și John Stuart Mill – Despre libertate (Humanitas, 2017). De toate sunt foarte entuziasmată, mai ales că îmi doream să mai echilibrez balanța și spre alte direcții decât cea a literaturii.

Era cât pe ce să includ și 2 romane cumpărate chiar la final de octombrie, dar aș fi trișat și nu-i ca și cum lista de mai sus e foarte scurtă. Lăsând asta la o parte, cu care credeți că urmează să încep?

Citind in iulie. Muza și o anti-recenzie.

Simt că a trecut o veșnicie de când voiam să scriu aceste rânduri, de când ne-a provocat Adelina de la Bibliomaniac pe Instagram și de când am citit Muza (nu că aș mai fi citit tare multe de atunci). Însă, se pare că impresia pe care mi-a lăsat-o a rămas mai bine impregnată în minte decât mă așteptam, așa că nu ezit să împărtășesc câteva cuvinte cu cine o avea poftă să citească.Au trecut două luni de când am găsit pe Instagramul Adelinei următoarea întrebare: ce citim în luna iulie? Challenge accepted. Era între Pelinul negru, al Ioanei Nicolae și Muza, scrisă de Jessie Burton. A ieșit cea de-a doua carte, așa că ne-am adunat într-un chat comun unde să ne cunoaștem, să discutăm păreri și, încet-încet, ne-am transformat într-un club de lectură virtual, cu multe persoane pasionate.
Muza este un bestseller, cumva venit în urma succesului pe care Jessie Burton l-a avut cu Miniaturista. Cu ocazia asta, m-am apropiat și eu de o carte pe care o evitasem destul de mult, în urma descrierii care mi se părea că nu-i face cinste absolut deloc. Dar am zis, de ce nu, accept provocarea; în bibliomaniaci trebuie să ai încredere. Urma, oricum, să discutăm cartea pe finalul lunii, pe Zoom, ceea ce m-a încântat foarte tare. Am simțit des, în ultima perioadă, nevoia de a mă conecta cu comunități cu pasiuni comune, mai ales că putem profita de mediul online.
O lectură care mi-a luat mai mult decât mă așteptam, deși începutul a fost promițător. Scriitura avea o notă originală, cu un stil fluid, care mi se părea că se va construi într-o lectură abordabilă, dar nu simplistă, potrivită pentru vară. Cartea își propune să trateze două fire narative diferite, construite pe două structuri temporale și câteva teme abordate, cu potențial puternic. Dintre acestea, cele care mi-au atras atenția sunt: războiul civil din Spania anilor treizeci, care a înlocuit republica cu dictatura franchistă, condiția artistului, a imigrantului, a unei persoane de culoare și al femeii. Cu atât mai mult cu cât acestea se împleteau – imigrantul fiind o femeie de culoare, scriitoare (poate un alter-ego al autoarei), provenită dintr-o fostă colonie britanică, care încearcă să își facă un rost în Londra anilor șaizeci. Am fost suspicioasă de la început, pentru că mi se părea că avem de-a face cu un obiectiv mult prea ambițios, care poate eșua foarte rapid. Din păcate, în ciuda eforturilor mele de a mă acomoda cu abordarea autoarei, s-a confirmat destul de repede că nu m-am înșelat. Tematica e mult prea ambițioasă pentru spațiul pe care și-l alocă și toate referințele sunt tratate superficial. Munca de documentare e extensivă, dar asta nu ajunge să fie transpus în cadrul textului, din cauza temelor care sunt dispersate pe tot parcursul romanului, care te fac să dai pagina, crezând că așteptarea ta va fi răsplătită la un moment dat, lucru care nu se întâmplă, pentru că scriitura sare mai departe la o altă temă.
Scriitura e ușor de urmărit, fluidă, care nu provoacă dificultăți. Asta creează romanului câteva avantaje, pentru că firele principale pot fi urmărite ușor, iar lectura nu e deloc greoaie. Din păcate, această lejeritate se extinde asupra dezvoltării narațiunii, iar ceea ce pare foarte ofertant la începutul unui capitol nu este dus până la capăt. Logica e relativ superficială, personajele sunt schițate destul de simplu și rapid, fără a mai reveni asupra lor. Cea care pare protagonista unuia dintre firele narative este, poate, cel mai inconsistent dintre ele. Impresia generală e o lipsă de verosimilitate. În ciuda prezentării unor momente istorice care nu pot fi contestate, rămâne o senzație puternică de absență a anumitor detalii care să completeze pe ici-pe colo. Cartea rămâne într-o perspectivă neutră, nu este angajată politic, dar nici nu explorează aproape deloc conflictul.
Volumul reușește, totuși, să problematizeze o perspectivă asupra valorificării creației artistice, mult mai apreciată în epocă dacă aparținea unui artist bărbat. Așadar, se produce un soi de renunțare la identitatea artistică, pentru ca opera de artă să poată trece testul timpului. Acolo intervine și problematizarea muzei, în jurul căreia se construiește o aură aproape spirituală. Muza nu e neapărat o alteritate, ea devine un spațiu, un context, un set de principii care duc spre produsul finit. Este poate singura dintre mizele cărții redate într-un mod verosimil, în care sunt dezvăluite intențiile autoarei. Poate că restul erau, într-adevăr, detalii de umplutură.
De obicei, mă feresc să discut o carte care nu mi-a plăcut. Pentru că nu mi se pare că merită să-i fie alocat timpul respectiv, mai ales după cel învestit în lectură. Dar și pentru că nu-mi place neapărat să scriu lucruri negative. Așadar, din toată experiența am rămas în minte cu minunatul club de lectură care s-a lansat cu această ocazie și, chiar dacă nu recomand volumul, clar recomand inițiativa lansată de Adelina, aka Bibliomaniac (mai jos link către profilul ei de Instagram, în caz că sunteți curioși de următoarele ediții).

https://www.instagram.com/adelina_traicu/

Incubus

La ea n-au mai înnebunit salcâmii. Nu s-au deschis ferestrele pline de nebunii ale primăverii, când soarele îți gâdilă obrajii proaspăt scoși din fular. Când te lași surprins de zâmbetul cuiva care te descoperă dintr-odată. Iar haosul din tine devine zăpăceala pomilor înfloriți, care nu știu ce să facă cu atâta explozie. I se păreau fascinante grădinile pline de flori, fuga de o viespe rătăcită și tresărirea la o rafală de vânt mai puternică. Primăvara scotea la iveală un fel de romantism demodat; visele că se deschid terasele și plutește în aer fumul de țigară și dorința nedisimulată. Privirea care scapă atingerii și sunetul apei noaptea. Demonii potolindu-se, ieșind în lume cu pantofi roșii cu toc și pălării de fetru. Poveștile spuse după apus și licăririle în ochii lor atunci când simt oportunitatea.

Totuși, ea iubea mai mult flirtul nocturn din timpul iernii. Înghesuiala insomniacă și fumul de țigară suflat în obrazul celui de lângă tine. Ultimul pahar de vin împărțit la mai multe guri și atingerea mâinilor reci, înfrigurate după un drum prin zăpadă. Lucruri care se spun și lucruri care se recită. Spații în care se strecoară visele pentru jumătăți de minut și sunt fugărite în ascunzișuri, ca să nu apuce să primească glas. Unde cel care s-a lăsat de fumat își reaprinde viciul, tremurând în fața unei emoții pe care nu o poate descrie. Dorința unei atingeri. Vrea să devină corp, să se materializeze în aerul greu. Să scape de incubul care o urmărește, pentru că i-a dat viață acum câțiva ani. Să se poată vedea altfel decât în oglinda lui.

Dincolo de toate, ea se știa o visătoare periculoasă; capabilă să se cufunde într-o altă lume, să-și inventeze una nouă la fiecare oră. Rezultatul a ani de muncă în spatele imaginației. De aceea nu înceta să o privească incubul peste umăr sau să își lipească buzele reci de gâtul ei. Uneori îi înconjura inima cu un strat de gheață și-i prindea aripile cu o sfoară la spate. Dublu nod. Să fie sigur că nu pleacă de lângă el. în zilele alea, ea hoinărea cu mâinile reci prin casa viselor ei moarte, reînviind fantome și invitându-le la dans. Își închipuia că dacă ar fi putut să deseneze, portretele ei ar fi semănat cu nebuniile Fridei; cu dragostea ei pentru Diego și pentru corpuri. Corpurile ei cu lumini stroboscopice în gură, plutind la marginea minții în tramvaie.

Dacă reușea să se desprindă și să dea la o parte gheața, devenea de-o naivitate exagerată. O fată neobișnuită cu realitatea, înfricoșată de ceea ce n-a trăit și de momentele când adoarme mult prea greu. Disperată să ia tot ce-i mai bun din ce i se întâmplă și să nu-și piardă spiritul pe undeva. Să nu mai creadă orbește în îmbrățișarea lui și în degetele care îi mângâie obrazul. Să nu mai împartă vinul și să aștepte să mai fie ceva în pahar când i se întoarce.

Cum ar fi putut ea să se reinventeze: fata-înger, scăpată din mâinile unui păpușar profesionist, lăsându-și la picioare sforile…

Un bărbat pe nume Ove. O carte bună și un bunic simpatic.

Ove nu are mare încredere în ceilalți; e un personaj solitar, taciturn, care își asumă păstrarea ordinii ca primă activitate în cadrul zilei. E pensionarul obișnuit, la prima vedere. Cel pe care suntem obișnuiți să îl întâlnim în fața blocului și de care ne temem în sinea noastră. Cunoscător al multor lucruri datorită experienței de viață, Ove este singur, morocănos și cel care îi ceartă pe ceilalți dacă nu respectă regulile. Mai mult decât atât, el pare să inventeze unele noi, astfel încât liniștea și ordinea în cartier să poată fi respectate. Rutina este cel punctul în jurul căruia pare că se învârte viața lui Ove – și el în jurul ei, încercând să reducă cât mai mult posibil contactul cu ceilalți, probabil pentru a se asigura că nimeni nu îi tulbură rutina atât de confortabilă. Astfel, Ove pare nu are prieteni printre cei din cartier.

Dar, într-o zi de noiembrie, contrar tuturor regulilor pe care le instituise, o mașină cu remorcă trage pe stradă. Momentul îl perturbă pe Ove, obligându-l să ia atitudine. Singurul perdant din întreaga situație este cutia poștală dărâmată a lui Ove. Evenimentul îl înfurie în mod teribil, iar la nivel narativ nu face decât să deschidă seria întâmplărilor care par să întrerupă structura din viața lui Ove. Din acest moment, tot ceea ce știm despre Ove se răstoarnă. Bineînțeles, fără acordul acestuia.

Pe parcurs, cititorul este surprins cu pasaje amuzante, cinice, triste sau pline de empatie. Treptat, Ove devine din pensionaul din fața blocului, bunicul ideal pe care toți ni-l dorim și cu care e imposibil să nu te înțelegi. El devine, astfel, un personaj simpatic, care te determină să regândești modul în care ne compunem păreri despre ceilalți. Mai mult decât atât, cartea explorează câteva teme grave: bătrânețea, toleranța, prietenia, diversitatea, speranța. Toate acestea fac ca volumul să fie unul complex, bine construit. Stilul lui Backman e lejer, cu multe detalii, care totuși nu supraîncarcă arhitectura textului. Multe dintre întâmplări se bazează pe comicul de situație, din care personajele se descoperă pe ele însele, dar și pe ceilalți. Întâi de toate, lumea lui Backman este una a micilor gesturi, a trecutului care bântuie, a scepticismului și a relațiilor interumane. Oricât de mult am zâmbi la unele pasaje, textul nu rămâne doar în această zonă. Backman propune o proză echilibrată, dar fără să devină monotonă. Reușește să integreze treptat cititorul în universul personajelor sale, propunându-i un ritm, dar și diverse teme de reflecție.

Un bărbat pe nume Ove rămâne o carte a multor posibilități. Nu e bestsellerul de duzină; din contră, e o carte pe care să o recomanzi oricui, indiferent de preferințele de lectură. În fond, cine nu și-ar dori, măcar pentru câteva pagini, un bunic ca Ove?

Ce mai vară…

E iarăși vară. Sunt obosită și totuși ochii mei se închid fără să mi se odihnească tot corpul cu ei. Ascult în fiecare noapte mașinile trecând și aștept în întuneric să fie aer proaspăt afară. Iar inima-mi bate iar tare în piept. Mi-e frică de noaptea pe care-am iubit-o și mi-e dor. De mare, de nopțile de vară cu vise, de pieptul ars de soare și de gleznele dezgolite. De răsăritul pe care nu l-am văzut niciodată cu tine și de nasul pe care nu l-aș mai fi scos din clavicula ta.

E soare, dar vara nu-i la fel. Nu am nisipul aproape, să mă ascund în el. E un an de când am încercat marea cu degetul. Acum toate trenurile au plecat deja dinainte mea. Am rămas pe peron. Nu aștept nimic, doar vreau să văd cine vine sau pleacă. Poate aduce cineva nisip pe tălpi și-l lasă cu mine. Ce mai vară…