Category: Cronica

Han Kang și disecția unei traume

            Începând de anul trecut, am dezvoltat o curiozitate aparte față de zona literară sud-coreeană. Modul de exprimare clar și concis, însoțit de o stânjeneală specific culturală m-a acaparat din primele lecturi. Una dintre scriitoarele la care mi-am dorit de mult să ajung este Han Kang. Știam că e cunoscută pentru modul în care frapează cititorul, pentru cum îl trage în poveste și îl face să iasă cu totul schimbat de acolo. Mă intrigă de fiecare dată un scriitor care are puterea aceasta; în același timp, nu cred în părerile majorității, așa că m-am lăsat convinsă doar la insistențele unei prietene dragi.

            Să încep romanul nu a fost deloc dificil. Dar să-l închei m-a solicitat mult mai mult. Mi-a pierit curajul chiar la ultimul capitol. L-am lăsat deoparte, nu știam cum să mai revin la el. Astfel, am avut o pauză de aproape două săptămâni, în care am sperat că intensitatea poveștii va scădea. Din contră, tocmai acest repaus a făcut loc unui nou puseu. Tot ceea ce am acumulat ca participant naiv la actul lecturii s-a amplificat în momentul în care însăși Han Kang a apărut în centrul poveștii. Dintr-odată, am simțit că toate personajele de până atunci vin peste mine, gata să mă bântuie. M-a învăluit vinovăția pe care am crezut-o departe de mine, gândindu-mă că acel conflict nu-mi aparține, nu vorbește despre istoria sau trecutul meu.

            În mod ciudat, o face. Pentru că revolta de zece zile din mai 1980, petrecută în Gwangju, vorbește despre o cruzime și o brutalitate care ne aparține tuturor într-o anumită măsură. Ea nu poartă culoarea unei țări sau perioade, ci din contră, arată un impuls uman care traversează dincolo de delimitări, făcând istoria să se repete: „ființele umane s-au născut cu instinctul cruzimii? Nu e cruzimea o simplă experiență universală prin care trecem cu toții?”. Până la urmă, nu e vorba doar despre Gwangju, ci ar putea fi și despre Busan, Seul, sau orice alt loc în care un regim autoritar a încercat să distrugă libertatea cetățenilor săi. Dincolo de brutalitatea evenimentelor, aspecte pe care Han Kang le redă într-un mod foarte grafic, romanul este unul despre rememorare, despre acele povești terminate înainte de vreme. Scriitoarea reușește să preia aceste destine și să le restabilească în memoria cititorului. Împarte cu el atât frustrarea, cât și vina de a fi supraviețuit, de a fi fost în afara evenimentelor: „Mă lupt cu umilința că am supraviețuit, cu rușinea de a fi încă în viață. Sunt om, o ființă umană:e realitatea mea adevărată cea cu care sunt în război”.

            Chiar dacă vina și umilința acaparează, făcând ca moartea să pară unica soluție viabilă, Disecție atrage atenția asupra datoriei de a păstra acele întâmplări în memorie. E o istorie care nu poate trăi altfel. Te ține prins în realitatea care te lovește cu imagini dure, inconfortabile. Prin toate personajele sale, romanul vorbește despre trauma individuală și procesul lent de vindecare, dar și despre cea colectivă și cum o națiune nu se vindecă niciodată din suferința pe care o provoacă propriilor cetățeni.

            Memoria nu ține cont de importanța unui destin uman, deși comite adesea nedreptatea de a-i păstra vii doar pe cei care au avut o anumită relevanță. Puterea lui Han Kang stă tocmai în faptul că vorbește despre omul de rând, făcând dreptate amintirii acestuia, cu precădere pentru cei care au rămas în urmă. Nu pot decât să sper că măcar o parte dintre noi să învățăm din lecția Gwangju, deși contextul actual mă contrazice. Indiferent de asta, Han Kang este clar una dintre scriitoarele care merită explorate, cel puțin pentru că îți dă de gândit și încearcă să te responsabilizeze.  

Il nullafacente. Aleg să nu fac nimic.

             Se spune că dacă ceva te obsedează, fie te confrunți cu momentul, fie îl lași să te aducă la paroxism. În orice caz, totul se desfășoară cumva inconștient, tu ai doar senzația că ești urmărit de ceva prin colțurile minții tale. Acolo unde ai trimis toate senzațiile, pentru ca sinapsele tale să le ordoneze, să le așeze rațional. Iar atunci când lucrurile își găsesc un fel de liniște, mai rămâne foarte puțin din ceea ce ai văzut inițial. Rațiunea arhivează cu rapiditate, lăsând loc unor senzații noi. Dar uneori rămân câteva fragmente în urmă. Exact ceea ce a reușit Il nullafacente cu mine. Pe baza lor se compune acest text.
            Seară de premieră la Teatrul Național Cluj. Citesc scurt despre spectacol: boală, angoasă, dragoste și moarte. Textul lui Santeramo nu mi-e deloc cunoscut și nici nu-l pot accesa înainte. Un dramaturg popular în Italia, este asemănat cu Pirandello. Dar ceea ce mă atrage cel mai mult este faptul că regia e semnată de Roberto Bacci. Un nume pe care îl asociez cu ușurință cu celelalte trei spectacole extraordinare la care a lucrat la Cluj și un stil inconfundabil. Un tip de a face teatru care primește un grup diversificat de spectatori, dar care dialoghează cel mai bine, din punctul meu de vedere, cu spectatorul citit, cel care depășește nivelul amatorului. Iar textul lui Santeramo permite acest tip de construcție: apelul la o scenă de studio, intimă, cu un public serios, atent. Scena e minimalistă, iar muzica presupune doar câteva secvențe scurte din compozițiile lui Ares Tavolazzi. Decorul e simplu, iar totul lasă loc replicilor și personajelor să se desfășoare în voie. Jocul scenic completează în mod firesc construcția. Ai un cvintet de actori experimentați (Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo, Cristian Grosu, Ovidiu Crișan și Radu Lărgeanu), gravi, care te poartă prin fiecare gest mai aproape de miza spectacolului: așteptarea unui moment prin definiție iminent – moartea.  
E un timp dilatat, momentul în care alegi să nu faci nimic, ca să nu-l umpli cu lucruri fără sens. O ciocnire mentală dintre cum crezi că ar trebui să acționezi într-o situație și ce faci dacă acțiunea respectivă devine redundantă. Cum inserezi o poveste de dragoste în jurul morții și a unor personaje care nu aleargă după toate lucrurile pe care noi le urmărim zi de zi. Un spectacol care destructurează, care aruncă cu fragmente în tine și destabilizează abilitatea creierului de a pune totul în ordine. E ceva în stilul lui Bacci pe care nu pot nici acum să mi-l explic:  un punctum care iese din construcție și merge cu spectatorul acasă. În tăcere.