Mă așez să vă scriu de parcă v-aș fi cunoscut acum mulți ani și abia acum am reușit să vă regăsesc. De fapt, nu cred că am fi avut cum să ne întâlnim vreodată. Poate doar prin scris și, de fapt, prin teatru. Iar dacă aș fi scris, sunt sigură, dragă Doti, că rândurile mele ar fi rămas nerăspunse, așa cum li se întâmpla celor care îți trimiteau cuvinte.
Cât de aproape, dar și îndepărtată e toată această istorie, deși ea trăiește în continuare între pereții casei voastre. I-am trecut și eu pragul astăzi și nu cred că am realizat niciodată cât de repede poate trece o jumătate de oră. E minunat să te strecori printre atâtea pagini de istorie, să poți trage cu ochiul la ceea ce ați lăsat în urmă. Pe de o parte, am rămas noi: cei care am citit Dona Juana, cei care trecem pragul studioului „Radu Stanca” de la Facultatea de Litere din Cluj, sau al teatrului „Radu Stanca” din Sibiu. Iar pe de altă parte, rămâne povestea: respectul, iubirea, magia. Azi am avut ocazia să joc o părticică din ea; să dau glas unor cuvinte spuse cu ani în urmă. În plus, au răzbătut până la mine șoapte de vizavi. O altă istorie care încă merge înainte.
Nimic nu poate întrece fascinația care m-a însoțit toată ziua.
Dar acum trebuie să ies încet-încet din atmosferă, să mă întorc în timpurile noastre pe ritmuri de Chopin. Și să-i las pe ceilalți să se bucure de prezența voastră, într-un fel sau altul. Norocoși sunt cei care vă vor mai trece pragul mâine, prin Case de poveste, de unde am aflat și eu mai multe despre voi: https://www.facebook.com/events/7707951509247514?active_tab=about .
Eu sper ca și alții să mai poată ajunge la voi, chiar dacă lucrurile se vor transforma curând.
Ziua de Crăciun m-a găsit în preajma celui mai cunoscut roman publicat de Nawal El Saadawi, o scriitoare și o luptătoare pentru drepturile femeilor de origine egipteană. Un roman scurt, incisiv, concentrat pe povestea vieții lui Firdaus, o femeie condamnată la moarte pentru crimă, cu care vorbește în penitenciar înaintea execuției.
Femeie în punctul zero (Black Button Books, 2021) e un micro-roman care vorbește despre statutul femeii într-o lume a bărbaților. Abordează căutarea puterii de decizie, într-o lume în care vocea femeii abia se aude, iar libertatea este de multe ori iluzorie. Firdaus se simte cel mai liberă în proximitatea morții, în fața căreia a ajuns pentru că a ripostat. Întreaga ei poveste se învârte în jurul acestei căutări. Protagonista fuge o mare parte din viață: de un soț abuziv, de bărbații care profită de ea și de constrângerile la care este supusă. În același timp, încearcă să sfideze regulile, să obțină putere asupra propriei vieți și al propriului trup. Pentru cel mai mare act de sfidare pe care îl comite – uciderea unui proxenet – societatea o condamnă la moarte. Decizie care, într-un final, îi conferă libertatea pe care o căutase.
Scriitura lui Saadawi are un ritm rapid, nu se oprește prea mult asupra detaliilor. Rămâne introspectivă, prezentând lumea prin ochii protagonistei, comprimând anii în câteva evenimente cheie din viața protagonistei. În mare parte, acestea sunt situații disperate, care o forțează pe Firdaus să părăsească un anumit context, pentru a-și construi un altul aproape de la zero. Deși e o relatare subiectivă, tonul e unul distant, aproape rece, ceea ce poate fi atât prin filtrul ramei create de scriitoare, dar și prin construcția unei naratoare care se desprinde de propria viață și o relatează din exterior.
Femeie în punctul zeroe o poveste care depășește specificul cultural din care provine și ne pune în fața unui personaj să facă alegeri disperate, cu o poveste care se desfășoară pe repede-înainte, care te face să o devorezi fără oprire. În același timp, te provoacă la gânduri lente și te face să te învârți în jurul ei mai mult decât ți-a luat să o citești. De pe marginea ei, parcă tu ești cel care stă pe pământul rece în celula lui Firdaus, fascinat de ochii ei, care și-au găsit pacea și ascultând-o relatându-și viața.
M-am săturat de tine (Bae Suah, Univers, 2019) este una dintre acele cărți pe care nu planifici să o cumperi; de care auzi undeva și totul te îmbie spre ea. E genul de volum pe care ai pus mâna uitându-te printre rafturi și cu care pleci apoi acasă, unde nu îl mai lași din mână până termini.
Lectura e una cursivă, iar cartea destul de scurtă, astfel încât e mai puțin un roman, cât mai mult un set de episoade din viața protagonistei. Yukyeong e o femeie singură de 33 de ani, cu convingeri ferme, care contravin câtorva principii tradiționale din societatea coreeană, fapt pentru care este catalogată ca având fobie de bărbați. Modul în care este percepută nu e demontat, dar nici nu e susținut. Pe parcursul romanului, viziunea ei asupra lumii este conturată în raport cu celelalte personaje, gravitând în jurul câtorva idei și spații în care se regăsește. Deși nu a fost educată în spirit conservator, presiunea din cadrul familiei este destul de evidentă, fapt pentru care protagonista alege să se distanțeze. Ea este în mod evident împotriva căsătoriei ca instituție, un grup restrâns din care face parte, în timp ce consideră că scopul celorlalți, fie că este exprimat explicit sau nu, este să găsească persoana cu care să întemeieze o familie, în același timp îndeplinind condițiile definite la nivelul societății: „Femeile de la masă decretaseră că pentru a te căsători trebuie să cauți un bărbat care a terminat o facultate, care este înalt, care are deja o casă și care nu este fiul unei văduve sau copil singur la părinți”.
Ea se menține la distanță de aceste norme, concentrându-se pe activitatea la locul de muncă și studii. Experiența ei nu lipsește, doar că are o viziune foarte pragmatică asupra sexului. Pe tot parcursul poveștii, protagonista gravitează în jurul a trei planuri: social, familial și profesional. În fiecare dintre acestea, accentul este pus pe perspectiva din care este privită o femeie, mai ales dacă este celibatară. Așteptările la locul de muncă sunt mereu diferite, considerându-se că ar putea dedica mai mult timp, având în vedere lipsa unor responsabilități casnice. Deși lucrează inclusiv în weekend, nefiind singura colegă, este în continuare criticată: „Femeile caută să obțină mereu toate zilele libere posibile. Zi liberă de ciclu, ziua liberă lunar, concediu anual, concediu de sarcină… dar ele nu sunt dispuse să rămână peste program deloc”. Astfel de generalizări se regăsesc pe tot parcursul romanului, expuse de obicei de cei care au păstrat o viziune rigidă și conservatoare.
Povestea nu are o acțiune specifică și nu surprinde o evoluție clară a personajului. Dar nu aceasta este intenția. Autoarea punctează destul de clar anumite episoade, toate narate prin vocea protagonistei, accentuând diferite idei și perspective. Dintre toate, cel mai pregnant se resimte presiunea socială care, indiferent de cultură, se regăsește pe diferite paliere.
Cana de ciocolată caldă e goală deja. Weekendul e aproape gata, dar au mai rămas din el câteva gânduri, cărora nu le-am găsit încă locul. Noiembrie e încă la jumătate, dar parcă a trecut deja mai mult din el și nu i-am înțeles încă mersul. Când se întâmplă asta, iar timpul trece parcă de două ori mai greu, capăt și eu o lentoare pe care nu o pot scutura. Lentoare care mă atrage, spre cănile aburinde, spre mirosul de pagină neîntoarsă adus acasă. Nu citesc la fel de mult cum mi-aș dori; încă nu mi-am recăpătat ritmul. Dar când sunt între volume mereu revin la cumpărat (chiar excesiv, e adevărat). Doar că de această dată m-am gândit să nu țin lucrurile astea doar pentru mine, ci să vă dau ocazia să aruncați o privire în lista de cărți care și-au făcut loc pe rafturile mele (sau pe lângă ele, mai bine zis), în luna noiembrie.
Adevărul e că nu am știut cum să încep, sunt puțin stângace la lucrurile astea. Mai simplu mi-ar fi fost să așez teancul de cărți undeva, să-i fac o poză, puțină editare și s-ar fi înțeles repede. Dar toată ideea a pornit de la faptul că luna aceasta am cumpărat mult și destul de divers, ceea ce m-a făcut să simt nevoia de o structură diferită.
De fapt, mi-am scos o carte la brunch. Am răsfoit-o, am amușinat-o și-am scos-o în oraș. Dar ea nu se dezvăluie doar privindu-i coperta, așa că rămâne să îi fie explorat interiorul mai îndeaproape. E vorba de Yoko Ogawa – Poliția memoriei (Humanitas Fiction, 2021), o distopie de care n-am știut că va apărea la noi și a fost o surpriză foarte plăcută. E scrisă în 1994, dar capătă recunoaștere internațională doar din 2019, atunci când ajunge tradusă în limba engleză. Din ce am auzit despre roman, mă aștept să devină curând foarte apreciat. Și pentru că o vizită la librărie nu se poate încheia cu o singură achiziție, am mai luat Etgar Keret – Haide, zboară odată(Humanitas Fiction, 2021), scriitor și regizor israelian, aflat la al doilea volum tradus în limba română.
Trebuia să echilibrez apoi în ceea ce privește poezia, așa că am pus mâna pe Ileana Negrea – Jumătate din viața mea de acum (Fractalia, 2021), de care nu cred că aș fi aflat dacă nu ar fi fost nominalizat la Premiile Sofia Nădejde, la categoria de debut. Dar un volum de poezie nu vine niciodată singur, așa că împreună cu el m-am întins spre traducerea din poezia câștigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură 2020: Louise Glück – Noapte credincioasă și virtuoasă (Pandora M, 2021, colecția Anansi). Iar la capătul listei de poezie se află o altă debutantă, nominalizată și ea la Premiile Sofia Nădejde: Elena Boldor – Traxx (OMG, 2021).
Nu mai e un secret deja că sunt o fană a celor de la OMG și foarte curioasă de fiecare volum pe care-l publică, ocazie cu care am și plasat prima comandă pe site-ul lor, pe care vi-l recomand; se comandă rapid, fără cont, iar cărțile ajung foarte repede la voi (https://omgpublishing.ro/shop/ ). Așa că mi-am îndreptat atenția și către cel de-al doilea roman din portofoliul lor, de care m-am lăsat convinsă după ce l-am răsfoit și am citit descrierea de pe ultima copertă: Liviu Diamandi – Starea normală (OMG, 2021). Iar dacă Bogdan Coșa spune despre el: „Mi-a plăcut mult”, sunt curioasă.
De această dată, un singur roman în limba engleză, asta pentru că am pus ochii pe o ediție frumoasă și e un clasic pe care, spre rușinea mea, nu-l aveam în bibliotecă: George Orwell – 1984 (Signet Classics). Tot la capitolul roman, mai am o incursiune în literatura română contemporană, găsit la jumătate de preț; altfel nu cred că-l luam chiar acum: Ioana Bradea – Băgău (Humanitas Fiction, 2020).
De data asta am mers mai mult și spre non-ficțiune, unde nu am deloc o direcție, având în vedere că am ales atât artă, știință, cât și filosofie: John Berger – Feluri de a vedea(Vellant, 2018), Frans de Waal – Bonobo și ateul (Humanitas, 2017) și John Stuart Mill – Despre libertate (Humanitas, 2017). De toate sunt foarte entuziasmată, mai ales că îmi doream să mai echilibrez balanța și spre alte direcții decât cea a literaturii.
Era cât pe ce să includ și 2 romane cumpărate chiar la final de octombrie, dar aș fi trișat și nu-i ca și cum lista de mai sus e foarte scurtă. Lăsând asta la o parte, cu care credeți că urmează să încep?
În ultima perioadă, nu m-am prea întors către scris. De fapt, cred că am lăsat deoparte multe lucruri care mă bucurau. Lumea părea acum câteva luni că a intrat într-o pauză. De fapt, cred că, într-un fel sau altul, unele lucruri merg înainte. Doar eu am rămas pe pauză. Acum procrastinez, de pildă (dar de data asta nu mă simt vinovată). Am o cană uriașă de ceai lângă și mă simt bine acasă, să fiu eu cu mine. Doar că nu prea mi-am permis asta. Am pornit o goană dintr-o parte într-alta, căutând ceva anume. O evadare… una ca cele pe care le aveam ieșind mereu, alergând dintr-un loc în altul. Lumea care avea mai multă culoare, mai mulți oameni. Care se lăsa cu zâmbete, cu priviri pe furiș, cu cărți și cafea din locurile în care plecam să mă regăsesc. De la fotolii la scaune căptușite cu catifea, la cluburi de carte, nopți pline de dat pagina la lumina lămpii și amintiri bine întipărite. Frumusețea aia nu și-a pierdut sensul, doar că nu mai e chiar așa la îndemână. Și-a schimbat forma, vine de după geamuri și ecrane. Într-o zi, o să mă îmbrac cu cea mai elegantă rochie, o să-mi pun ruj roșu și o să mă așez în pat. O să aprind o lumânare parfumată, o să-mi pun telefonul pe silențios. O să recitesc din poeziile mele preferate. O să-mi fac propria sărbătoare cu un pahar de vin roșu și poate o să merg la un spectacol. Poate voi avea curaj să scriu după. Iar când se va goli paharul, poate voi recita unul dintre poemele mele favorite, privind în zare către ferestrele unde becurile s-au stins deja. Deja mi se pare că e mult mai multă liniște…
același dans învechit pe covor mișcările mele stau lente și dureroase lângă un platou cu brânzeturi m-am plimbat ore în șir pentru aer curat m-aș fi lipit de betoane dinafara lor
scot capul pe geam la capătul respirației fumează cineva inspir adânc asta este viață
vara asta n-am scos vinul de la rece n-am rămas pe terasă ca ultima insomniacă și nu te-am privit din spatele paharului.
mintea mea cade iar în primăvară când respirai pe obrazul meu în fugă aveam cărți întregi în care pluteam coboram la magazin de nevoie aveam mai puțin și nu simțeam că-mi trebuie decât să mă așez pe podea să-mi dai mâna și să-ți ridic paharul la buze mâinile tale par mici pe șoldurile mele urieșești sunt mare cât să mă vezi cât să am destul spațiu să ocup în lumea ta unde am ajuns doar cu creierul cu standarde prea înalte și un roșu sec.
Simt că a trecut o veșnicie de când voiam să scriu aceste rânduri, de când ne-a provocat Adelina de la Bibliomaniac pe Instagram și de când am citit Muza (nu că aș mai fi citit tare multe de atunci). Însă, se pare că impresia pe care mi-a lăsat-o a rămas mai bine impregnată în minte decât mă așteptam, așa că nu ezit să împărtășesc câteva cuvinte cu cine o avea poftă să citească.Au trecut două luni de când am găsit pe Instagramul Adelinei următoarea întrebare: ce citim în luna iulie? Challenge accepted. Era între Pelinul negru, al Ioanei Nicolae și Muza, scrisă de Jessie Burton. A ieșit cea de-a doua carte, așa că ne-am adunat într-un chat comun unde să ne cunoaștem, să discutăm păreri și, încet-încet, ne-am transformat într-un club de lectură virtual, cu multe persoane pasionate. Muza este un bestseller, cumva venit în urma succesului pe care Jessie Burton l-a avut cu Miniaturista. Cu ocazia asta, m-am apropiat și eu de o carte pe care o evitasem destul de mult, în urma descrierii care mi se părea că nu-i face cinste absolut deloc. Dar am zis, de ce nu, accept provocarea; în bibliomaniaci trebuie să ai încredere. Urma, oricum, să discutăm cartea pe finalul lunii, pe Zoom, ceea ce m-a încântat foarte tare. Am simțit des, în ultima perioadă, nevoia de a mă conecta cu comunități cu pasiuni comune, mai ales că putem profita de mediul online. O lectură care mi-a luat mai mult decât mă așteptam, deși începutul a fost promițător. Scriitura avea o notă originală, cu un stil fluid, care mi se părea că se va construi într-o lectură abordabilă, dar nu simplistă, potrivită pentru vară. Cartea își propune să trateze două fire narative diferite, construite pe două structuri temporale și câteva teme abordate, cu potențial puternic. Dintre acestea, cele care mi-au atras atenția sunt: războiul civil din Spania anilor treizeci, care a înlocuit republica cu dictatura franchistă, condiția artistului, a imigrantului, a unei persoane de culoare și al femeii. Cu atât mai mult cu cât acestea se împleteau – imigrantul fiind o femeie de culoare, scriitoare (poate un alter-ego al autoarei), provenită dintr-o fostă colonie britanică, care încearcă să își facă un rost în Londra anilor șaizeci. Am fost suspicioasă de la început, pentru că mi se părea că avem de-a face cu un obiectiv mult prea ambițios, care poate eșua foarte rapid. Din păcate, în ciuda eforturilor mele de a mă acomoda cu abordarea autoarei, s-a confirmat destul de repede că nu m-am înșelat. Tematica e mult prea ambițioasă pentru spațiul pe care și-l alocă și toate referințele sunt tratate superficial. Munca de documentare e extensivă, dar asta nu ajunge să fie transpus în cadrul textului, din cauza temelor care sunt dispersate pe tot parcursul romanului, care te fac să dai pagina, crezând că așteptarea ta va fi răsplătită la un moment dat, lucru care nu se întâmplă, pentru că scriitura sare mai departe la o altă temă. Scriitura e ușor de urmărit, fluidă, care nu provoacă dificultăți. Asta creează romanului câteva avantaje, pentru că firele principale pot fi urmărite ușor, iar lectura nu e deloc greoaie. Din păcate, această lejeritate se extinde asupra dezvoltării narațiunii, iar ceea ce pare foarte ofertant la începutul unui capitol nu este dus până la capăt. Logica e relativ superficială, personajele sunt schițate destul de simplu și rapid, fără a mai reveni asupra lor. Cea care pare protagonista unuia dintre firele narative este, poate, cel mai inconsistent dintre ele. Impresia generală e o lipsă de verosimilitate. În ciuda prezentării unor momente istorice care nu pot fi contestate, rămâne o senzație puternică de absență a anumitor detalii care să completeze pe ici-pe colo. Cartea rămâne într-o perspectivă neutră, nu este angajată politic, dar nici nu explorează aproape deloc conflictul. Volumul reușește, totuși, să problematizeze o perspectivă asupra valorificării creației artistice, mult mai apreciată în epocă dacă aparținea unui artist bărbat. Așadar, se produce un soi de renunțare la identitatea artistică, pentru ca opera de artă să poată trece testul timpului. Acolo intervine și problematizarea muzei, în jurul căreia se construiește o aură aproape spirituală. Muza nu e neapărat o alteritate, ea devine un spațiu, un context, un set de principii care duc spre produsul finit. Este poate singura dintre mizele cărții redate într-un mod verosimil, în care sunt dezvăluite intențiile autoarei. Poate că restul erau, într-adevăr, detalii de umplutură. De obicei, mă feresc să discut o carte care nu mi-a plăcut. Pentru că nu mi se pare că merită să-i fie alocat timpul respectiv, mai ales după cel învestit în lectură. Dar și pentru că nu-mi place neapărat să scriu lucruri negative. Așadar, din toată experiența am rămas în minte cu minunatul club de lectură care s-a lansat cu această ocazie și, chiar dacă nu recomand volumul, clar recomand inițiativa lansată de Adelina, aka Bibliomaniac (mai jos link către profilul ei de Instagram, în caz că sunteți curioși de următoarele ediții).
De Cătălin Dorian Florescu mă leagă o amintire de acum 2 ani, când am pășit pentru prima dată în Doamna T, în a 3-a zi de Crăciun, pe un frig cumplit. Încă pluteam sub spiritul sărbătorilor. Pentru mine locul și perioada sunt de multă vreme magice, dar abia atunci intram pentru prima dată la o ediție de la Joia cu carte. De care nu m-am mai despărțit de atunci.
Nu știam mai nimic despre autor, în afara faptului că este un scriitor elvețian de origine română. În rest, nu făcusem decât să-l adaug în biblioteca mea personală. Și nici măcar atunci nu am apucat să îl citesc; l-am tot amânat, până când a venit pandemia și l-am scos din cutie. Știam deja câteva pasaje și îmi amintesc că scriitura mi-a atras atenția. Ei bine, fluiditatea din acele secvențe se regăsește pe tot parcursul volumului. Florescu scrie cu multă iscusință și cu o tehnică impecabilă, te prinde în poveste și te ține până la final. Nu îți dă decât detaliile necesare la fiecare pas și te apropie încetul cu încetul; cititorul are impresia că povestea se construiește împreună cu el, chiar dacă Florescu orchestrează totul foarte atent. Niciun moment nu e ales la întâmplare, iar personajele sunt dezvăluite exact atât cât e nevoie. Se păstrează un element de surpriză, care te face să speculezi pe tot parcursul volumului legat de perspectivele pe care le întâlnești. E clar că se vor produce anumite evenimente, dar nu știi cum se vor derula decât în momentul în care începe secvența. Florescu presară câteva aluzii, toate sub un titlu care nu are cum să nu îți atragă atenția. Cine e acest bărbat? Ce face pentru a aduce fericirea?
Aceste întrebări rămân deschise până spre final. Personajele pendulează în propriile destine, cumva în paralel, deși apar indicii că undeva se vor intersecta. Dar suspiciunea nu se confirmă decât în proximitatea întâlnirii. Iar la momentul respectiv, anticiparea se transformă într-o întâmplare care pare cumva forțată, aproape improbabilă, la fel ca momentele care i se succed. Cred că acesta este, de fapt, singurul reproș pe care îl pot aduce volumului.
Scriitorul explorează diverse perspective narative; uneori te surprinde cu modul în care face trecerea de la una la cealaltă. Întorceam înapoi pagina la câte un pasaj căruia mi se părea că nu îi dădusem suficientă atenție; era o adevărată plăcere să zăbovești deasupra câte unei pagini, pentru a prelungi experiența. Trecutul planează asupra protagoniștilor, iar replicile par uneori că se întrepătrund. Geografiile și Istoria se amestecă, lăsându-te pe gânduri, într-o barcă în mijlocul Deltei sau între zgârie-norii americani.
Cu Lavinia Braniște m-am întâlnit prima dată pentru că cei din echipa Pe bune au pus la cale un podcast cu ea. Modul ei de a gândi mi-a atras atenția atât de tare, încât la scurt timp după m-am trezit în librărie și nu m-am putut desprinde până când n-am luat cărțile ei de pe rafturi. Dar n-am început în nicio ordine. M-am întins spre Interior zero și nu am lăsat-o până nu am terminat-o. E, poate, romanul care mi-a vorbit cel mai mult în ultimele luni. Și cum rar mai găsesc cărți care să mă facă să-mi tot schimb poziția în scaun când amorțesc, am zis că merită să spun câteva lucruri despre ea.
Interior zero e primul roman al Laviniei Braniște, precedat de două volume de proză scurtă. De la prima frază, te bagă direct în poveste, cea a femeilor singure și tinere, prinse între nevoia de validare, cea de siguranță și afirmare profesională. O femeie care se bazează pe propriul interior și care nu apare în ipostaza de victimă. Cea care încearcă să se descurce, să se așeze într-un confort care nu depășește niciodată nivelul minimalului și care caută strategii de evadare din realitatea imediată. Lavinia Braniște creează un personaj cât se poate de palpabil, de autentic, care nu se ascunde după deget. Prins între un loc de muncă care nu face decât să îi asigure un venit constant și goana după acomodarea la normele sociale, personajul pendulează între mai multe dimensiuni. Nu se mulțumește nicio clipă cu o singură încercare, deși pe tot parcursul romanului ai senzația unei resemnări teribile. Nu e un personaj tragic, însă existența sa nu e nicidecum una calmă și senină. Cristina nu alege între a asculta realitatea exterioară sau pe cea interioară, nu e hotărâtă într-o direcție. Mișcările ei incerte o arată în totalitatea ei ca un personaj alienat, cu relații nesigure, care se apropie sau se îndepărtează în funcție de moment. Toată nemulțumirea se transformă uneori într-o scârbă, cumulată cu o tentativă de a acționa într-o direcție, dar care pe parcurs nu face decât să conducă la existența de dinainte. Cu aceleași relații îndepărtate, în singurătate, cu o singură constantă: propria mamă.
Pentru mine, să citesc un astfel de roman a fost aproape ca și cum aș fi căpătat o altă voce. Mă pot regăsi în multe dintre evenimentele prin care trece protagonista, printre trăirile ei cele mai viscerale. Prin amorțirea pe care o simte uneori. Personajul Cristinei e atât de real și era atâta nevoie de el, încât mi-e greu să explic toate elementele care îl compun.
Nu în ultimul rând, scriitura Laviniei Braniște este foarte închegată, o construcție bine pusă la punct, unde fiecare detaliu pare să fi ajuns natural în text. Toate aceste elemente compun un univers cât se poate de verosimil, autentic, în care vezi la fiecare literă trotuarele din București, metroul, Piața Universității în plină noapte, aglomerația din Control și pământul noroios de pe ghetele tuturor la Electric Castle. Poate e ceva acolo din micile renunțări, din abaterile de la propriile vise sau escapadele în universurile altor personaje; toate te fac să te întorci mereu spre propriul interior zero.
Sunt normala, dar ma tratez 