Simt că a trecut o veșnicie de când voiam să scriu aceste rânduri, de când ne-a provocat Adelina de la Bibliomaniac pe Instagram și de când am citit Muza (nu că aș mai fi citit tare multe de atunci). Însă, se pare că impresia pe care mi-a lăsat-o a rămas mai bine impregnată în minte decât mă așteptam, așa că nu ezit să împărtășesc câteva cuvinte cu cine o avea poftă să citească.Au trecut două luni de când am găsit pe Instagramul Adelinei următoarea întrebare: ce citim în luna iulie? Challenge accepted. Era între Pelinul negru, al Ioanei Nicolae și Muza, scrisă de Jessie Burton. A ieșit cea de-a doua carte, așa că ne-am adunat într-un chat comun unde să ne cunoaștem, să discutăm păreri și, încet-încet, ne-am transformat într-un club de lectură virtual, cu multe persoane pasionate.
Muza este un bestseller, cumva venit în urma succesului pe care Jessie Burton l-a avut cu Miniaturista. Cu ocazia asta, m-am apropiat și eu de o carte pe care o evitasem destul de mult, în urma descrierii care mi se părea că nu-i face cinste absolut deloc. Dar am zis, de ce nu, accept provocarea; în bibliomaniaci trebuie să ai încredere. Urma, oricum, să discutăm cartea pe finalul lunii, pe Zoom, ceea ce m-a încântat foarte tare. Am simțit des, în ultima perioadă, nevoia de a mă conecta cu comunități cu pasiuni comune, mai ales că putem profita de mediul online.
O lectură care mi-a luat mai mult decât mă așteptam, deși începutul a fost promițător. Scriitura avea o notă originală, cu un stil fluid, care mi se părea că se va construi într-o lectură abordabilă, dar nu simplistă, potrivită pentru vară. Cartea își propune să trateze două fire narative diferite, construite pe două structuri temporale și câteva teme abordate, cu potențial puternic. Dintre acestea, cele care mi-au atras atenția sunt: războiul civil din Spania anilor treizeci, care a înlocuit republica cu dictatura franchistă, condiția artistului, a imigrantului, a unei persoane de culoare și al femeii. Cu atât mai mult cu cât acestea se împleteau – imigrantul fiind o femeie de culoare, scriitoare (poate un alter-ego al autoarei), provenită dintr-o fostă colonie britanică, care încearcă să își facă un rost în Londra anilor șaizeci. Am fost suspicioasă de la început, pentru că mi se părea că avem de-a face cu un obiectiv mult prea ambițios, care poate eșua foarte rapid. Din păcate, în ciuda eforturilor mele de a mă acomoda cu abordarea autoarei, s-a confirmat destul de repede că nu m-am înșelat. Tematica e mult prea ambițioasă pentru spațiul pe care și-l alocă și toate referințele sunt tratate superficial. Munca de documentare e extensivă, dar asta nu ajunge să fie transpus în cadrul textului, din cauza temelor care sunt dispersate pe tot parcursul romanului, care te fac să dai pagina, crezând că așteptarea ta va fi răsplătită la un moment dat, lucru care nu se întâmplă, pentru că scriitura sare mai departe la o altă temă.
Scriitura e ușor de urmărit, fluidă, care nu provoacă dificultăți. Asta creează romanului câteva avantaje, pentru că firele principale pot fi urmărite ușor, iar lectura nu e deloc greoaie. Din păcate, această lejeritate se extinde asupra dezvoltării narațiunii, iar ceea ce pare foarte ofertant la începutul unui capitol nu este dus până la capăt. Logica e relativ superficială, personajele sunt schițate destul de simplu și rapid, fără a mai reveni asupra lor. Cea care pare protagonista unuia dintre firele narative este, poate, cel mai inconsistent dintre ele. Impresia generală e o lipsă de verosimilitate. În ciuda prezentării unor momente istorice care nu pot fi contestate, rămâne o senzație puternică de absență a anumitor detalii care să completeze pe ici-pe colo. Cartea rămâne într-o perspectivă neutră, nu este angajată politic, dar nici nu explorează aproape deloc conflictul.
Volumul reușește, totuși, să problematizeze o perspectivă asupra valorificării creației artistice, mult mai apreciată în epocă dacă aparținea unui artist bărbat. Așadar, se produce un soi de renunțare la identitatea artistică, pentru ca opera de artă să poată trece testul timpului. Acolo intervine și problematizarea muzei, în jurul căreia se construiește o aură aproape spirituală. Muza nu e neapărat o alteritate, ea devine un spațiu, un context, un set de principii care duc spre produsul finit. Este poate singura dintre mizele cărții redate într-un mod verosimil, în care sunt dezvăluite intențiile autoarei. Poate că restul erau, într-adevăr, detalii de umplutură.
De obicei, mă feresc să discut o carte care nu mi-a plăcut. Pentru că nu mi se pare că merită să-i fie alocat timpul respectiv, mai ales după cel învestit în lectură. Dar și pentru că nu-mi place neapărat să scriu lucruri negative. Așadar, din toată experiența am rămas în minte cu minunatul club de lectură care s-a lansat cu această ocazie și, chiar dacă nu recomand volumul, clar recomand inițiativa lansată de Adelina, aka Bibliomaniac (mai jos link către profilul ei de Instagram, în caz că sunteți curioși de următoarele ediții).
Sunt normala, dar ma tratez 